aug. 28

Vacanță în Ibiza (3). Carte poștală cu pini și livezi de măslini centenari

Un drum șerpuit ne conduce prin imense păduri de pini, livezi de smochini și măslini centenari, cu ramuri noduroase și coroane despicate.

Ajungem în estul insulei, în acea regiune cunoscută sub numele Santa Eularia des Riu. Departe, în dreapta, peste câmpurile cărămizii, apare și dispare printre crengile pinilor apa verde-turcoaz a Mediteranei.

Trecem prin sate albe, cu vile ascunse în spatele portilor de lemn forjat. La intrare, oale imense cu măslini și palmieri pitici, leandri și aloe vera. De la ferestre coboară exuberant până în stradă flori aprinse de bougainvillea. Hibiscusul și dafinul roz cu frunze veninoase acoperă zidurile.

Ajungem la o plajă numită Cala Nova, întinsă într-un golf liniștit, mărginit de stânci portocalii, păduri de pini si apă transparentă. Verdele crud lasă loc stâncilor si nisipului care se abandonează în mare.

Ajungem acolo odată cu ploaia. O așteptăm să treacă. E fabuloasă pe Mediterana. Parfumul acelor de pin după ploaie combinat cu briza mării ușor sărată ne tachinează simțurile.

L’île des contrastes

Ne adăpostim de ploaie într-un loc, care, se pare, e al unor sans-abri. Câțiva bărbați slabi, bărboși, arși de soare. Hamace, țigări, niște cutii de bere ieftină. Cu ei, o femeie cu un cățel în coșuleț. Pare să aibă cincizeci de ani, se vede ca a fost frumoasă. Încă mai e. Poartă părul împletit în trese subțiri. O tristețe i se citește pe chip. Pune apă cățelului într-un castronel, își aprinde o țigară, scoate telefonul dintr-un sac roșu de pânză, își pune căștile în urechi și ascultă ceva cu ochii închiși. Stă jos, retrasă, cu spatele drept, lipit de un stâlp. Un zâmbet foarte trist. Se refugiază undeva departe de noi.

Puțin mai departe, agățat de stânci, un hotel luxos, un beach-club select, exclusivist, o terasă cu vedere spre mare. Ne oprim să bem ceva cât se usucă nisipul. Nu avem noroc. „We are closed because of the rain”.

Vedem nu departe o terasă amenajată într-o pădurice de pini. Măsuțe joase, canapele și pernuțe colorate, palmieri, agave, flori de leandru și hibiscuși uriași. Ne oprim acolo până se usucă nisipul.

Când am plecat, femeia blondă se oprise la un mercado, își cumpărase un sandviș și apă. Cățelul era cu ea, în coșuleț.

27 august 2022, Sant Antoni de Portmany, Ibiza

aug. 25

Vacanță în Ibiza (2). Ses Salines. Apusul de la Experimental Beach Bar

Ieri s-au simțit 37 ° în Ibiza.

Am mers în sud, către Ses Salines, una dintre plajele renumite de pe insulă.

Acolo nisipul se întinde pe mai bine de un kilometru de-a lungul Parcului Național Ses Salines. Niște locuitori eleganți se plimbă cu nonșalanță pe bancurile de nisip sărat: flamingo roz. La apus, reflexia lor în apă este eterică iar picioarele sunt translucide. Sunt ținuți în aer, suspendați de o ață invizibilă.

Am crezut că vom găsi puțină răcoare sub bolțile de pini dansatori ce conduc la mare, împletindu-și ramurile și unindu-si acele subțiri și uscate.

Dar dinspre mare abia se simte briza. Căldura este implacabilă si rar vezi cate o pasăre să taie aerul fierbinte de vară baleara.

Există ceva irezistibil în stilul de viață boem de vacanță din Ibiza.

Toate plajele Insulei Albe sunt diferite, unice în felul lor, dar toate sunt scăldate de Mediterana strălucitoare și limpede, foșnitoare.

Ses Salines este una dintre cele mai recunoscute plaje din Ibiza. Aici oamenii își petrec zilele pe nisipurile aurii sau în cluburi luxoase de pe plajă. Se vorbește mult in italiană pe plaja Ses Salines. Se vorbește în germană, în olandeză, în engleză. In apropierea beach-barurilor luxoase, corpuri bronzate stau întinse pe chaises-longues-uri și canapele albe. Pe măsuțe, la îndemână, cocktailuri, șampanie sau ginuri.

După-amiază ne-am așezat pe terasă la Sa Trinxa. Un loc mitic la Ibiza. Ne uităm la vapoare și la ski-jeturi în timp ce ne răcorim cu sucuri naturale și mâncăm ensalada de verano, cu smochine, brânză de capră, rucola, vinaigre balsamique și fistic.

Alături un cuplu de septuagenari. Se vedea ca-si trăiseră tinerețea odată cu mișcarea hippie. El, cu părul alb, leonin, dat peste cap și cu un piercing in mamelonul stâng, ea, blondă, întreținută, cu un pareo colorat și vaporos în jurul taliei. Si-au comandat sangria albă, se țineau de mână peste masă. Nu vorbeau, dar privirile lor își spuneau tot, își erau de ajuns unul altuia. Sa Trinxa le amintea, probabil de tinerețe.

Experimental Beach Bar Ibiza

Seara am vazut apusul de la Experimental Beach Club. Un beach-bar exclusivist, situat pe înălțimi. O muzică dulce, ambientală însoțește amurgul și ora de aur, acea oră când cerul se colorează în roz. Din când în cand câte un avion decolează de pe aeroportul din Ibiza și se pierde după Es Vedra, odată cu soarele.

Apusul la Ibiza, 24 august 2022
Apusul la Ibiza, 24 august 2022

25 august 2022, Sant Antoni de Portmany, Ibiza

aug. 23

Ibiza is calling! Vacanță în Ibiza (1)

Totul a început  odată cu George Sand și Frédéric Chopin care își adăposteau iubirea într-o mănăstire răcoroasă din Valdemossa, pe insula Mallorca din arhipelagul Balearelor .

Din avion Ibiza se vede ca o pată alb căzută din paleta unui pictor nebun. Așa cum e ea aruncată în arhipelagul Balearelor, alături de Mallorca, Menorca și Formentera, Ibiza pare inofensivă.

Dar de îndată ce ai pășit pe insulă, ești în puterea ei.

Ibiza are o putere tulbure.  Ca un magnet uriaș cu o atracție ambiguă, Ibiza te smulge lumii și te face să-ți pierzi memoria. L’île de l’oubli. Albul caselor te orbește iar valurile Mediteranei te hipnotizează. L’île blanche.

Aproape că e imposibil să reziști seducției.

Sate albe, cu străduțe labirintice, abrupte, mărginite de case cu obloane colorate și oale uriașe cu măslini pitici, leandri și aloe vera. Ferestre de unde coboară exuberant până în stradă flori aprinse de bougainvillea. Ziduri văruite în alb acoperite de hibiscus și dafin roz cu frunze veninoase. Citadele construite pe înălțimi ușoare de unde se vede marea de cobalt. Piețe mici, ascunse. Vile cu fațade maiestuoase. După gardurile din fier forjat, grădini luxuriante în care cresc palmieri pitici, oleandri, aloe vera, lămâi și tufe fuchsia de bougainvillea.

Localuri tipice catalane, vechi, agățate de malul mării, cunoscute doar de pescari și de câțiva localnici.  Cafenele chill-out cu muzică eterică, restaurante rafinate, cu meniuri exquis, hors de prix.

Plaje sălbatice, pustii. Porturi aglomerate în care ancorează vapoare de lux, ambarcatiuni cu panze si catamarane.

Fiecare alege: puritate sau sofisticare, simplitate sau vanitate, zgomot sau liniște. O lume a plăcerilor, frenetică, superficială și vanitoasă. Sau o lume care trăiește aproape de esențe și de natură.

O insulă a contrastelor.

L’île du Paradis. Aici aerul e parfumat. Ibiza este insula pinilor, a livezilor de smochini, migdali, măslini si citrice. Miroase a rozmarin și a miere, a ace de pin, a ienupăr, a sare și a piatră încinsă. Miroase amărui a leandri.

Ibiza este insula pe care trăiesc păsările flamingo. Pășesc cu grație pe lacurile sarate, acolo de unde de secole se extrage sarea de mare.

O insulă cu o istorie pe care puțini o cunosc. Arhipelagul Balearealor mai păstrează vestigii ale trecutului său successiv cartaginez, roman, vandal, arab și spaniol.

Utopia

Ibiza a fost o enclavă de libertate, un refugiu pentru intelectualitatea europeană a anilor ’30-’40, care fugise de dictatura lui Franco și apoi de ascensiunea lui Hitler.

Llorenç Villalonga, Paul Morand, Albert Camus, Walter Benjamin, Paul Claudel, Frédéric Beigbeder, E.M. Cioran au crezut că pot stabili acolo regatul Utopiei.

În anii 1960 acest fost port fondat de fenicieni s-a transformată în San Francisco european.

Ibiza și-a lăsat locuitorii să experimenteze pentru o zi sau pentru totdeauna stiluri de viață libere și creative. Intelectualii, artiștii, hedoniștii, adepții unui stil de viață eco avant la lettre au descoperit devreme arta de a lăsa timpul să se învârtă în jurul Mediteranei.

Astăzi Utopia este definitiv reciclată în industria festivalurilor și a cluburilor de noapte, a beach-party-urilor de tot felul.

Ibiza, Sant Antoni, 23 august 2022.

apr. 13

Povestea vorbei (1). « Până-n pânzele albe»

Expresia „până în pânzele albe” înseamnă „fără încetare”, „până la capăt”, „până la ultima limită” sau chiar „necruţător”.

„A merge până în pânzele albe” înseamnă „a face toate eforturile posibile pentru a-ţi atinge un scop”.

În trecut – „a urmări (pe cineva)  până în pânzele albe”

Expresia iniţială însă nu era „a merge până în pânzele albe”, ci „a urmări (pe cineva) până în pânzele albe”. Iar a urmări pe cineva până în pânzele albe înseamnă a urmări pe cineva până la moarte.

Pânza albă, din optica pars pro toto, este moartea, evocată prin giulgiul cu care se acoperă fața mortului, iar culoarea nu este deloc întâmplătoare (albis decessit, așa cum apărea în vechile inscripții creștine). În unele regiuni ale ţării morţilor li se aşterne un giulgiu alb sau o pânză albă pe faţă.

Cu timpul, expresia „a urmări până în pânzele albe” a încetat să însemne „până la moarte” şi a dobândit sensul oarecum înrudit de „până la capăt”, cu această accepție expresia fiind înregistrată într-un glosar din Vîlcea.

La rândul lui, verbul „a urmări” a fost înlocuit de verbul „a merge”.

În prezent– „a merge până în pânzele albe”

În mentalul colectiv imaginea dramatică a urmăririi a fost şi ea refăcută. Ținându-se cont de efortul albirii pânzei, ea a fost înlocuită de o imagine domestică, incomparabil mai paşnică: spălatul rufelor la râu, îndeosebi al pânzeturilor.

Acestea sunt spălate până când pânzeturile respective ajung de un alb fără cusur, altfel spus, „până în pânzele albe”.

Bibliografie :

Stelian Dumistrăcel, Expresii românești. Biografii – motivații, Ed. Institutul European, Iași, 1997, pag. 195-197 ;

Radu Paraschivescu, Pastila de limbă, www.digi24.ro

www.dexonline.ro

apr. 10

Cuvinte călătoare (40). Metale și spiriduși malefici

Kupfernickel

Nichelul, element chimic cu numărul 28 în Tabloul periodic al elementelor, are o poveste în care se plimbă spiridușii nordici din minele de metale prețioase.

Minerii germani din regiunea Munților Metaliferi, azi la granița dintre Germania și Cehia, au descoperit în Evul mediu un minereu roșu despre care credeau că ar conține cupru.

Ei l-au numit “Kupfernickel” (în germană “kupfer” = cupru, iar “nickel” era numele unui spiriduș care trăia în mine și despre care se credea că ar păzi cuprul și alte mine bogate în metale prețioase. Minerii aveau convingerea că acest spiriduș vrăjise minereul, nelăsând cuprul să fie separat din el.

Despre nickeli – acești spiriduși malefici ai minelor – se mai credea că ascund metalele prețioase pe care minerii le căutau în van și că inundau galeriile. Se spune că provocau cutremure, scoteau sunete îngrijorătoare iar șoaptele lor aveau un ecou înfricoșător.

Numele lor vine de la Sankt Nikelaas (Sfântul Nicolae) în latina bisericească Sanctus Nicolaus. În secolul al XII-lea, acest sfânt proteja atât navigatorii, veghind ca apele să fie calme, dar și pe minerii saxoni sau germanici.

În 1751, baronul suedez A.F. Cronstedt a izbutit să obțină din minereu nu cupru, ci un metal alb, încă necunoscut pe atunci, pe care l-a denumit cu vechiul cuvânt, prescurtat acum în forma “nickel”.

Kobold

Povestea nichelului se aseamănă cu aceea a cobaltului. Numele cobaltului, metal din grupa a 9-a a Tabelului periodic al elementelor, având simbolul Co, derivă din germanul „Kobalt”, o variantă a lui „Kobold”, care la popoarele germanice desemna un ”duh al pământului”, un fel de spiriduș, dar unul rău.

Alchimiștii din Evul Mediu au descoperit niște minereuri cu aspect metalic din care au făcut repetate încercări ca, prin topire, să obțină argint. Toate aceste încercări au fost sortite eșecului, iar alchimiștii au pus acest lucru pe seama faptului că minereul era păzit cu strășnicie de către niște ființe imaginare numite „Kobold”. De aceea, ei au dat minereului numele de kobold, apoi kobald. 

Kobold-ul trăiește așadar, la fel ca nickel-ul, în mine și alte locuri subterane. Este o creatură malefică din folclorul nordic si se adăpostește uneori si în peșteri sau la rădăcinile copacilor.

În 1735, chimistul suedez Georg Brandt, care îndeplinise și funcția de director al monetăriei regale, separă din acest minereu nu argint, cum se chinuiseră alchimiștii să o facă, însă un metal nou, căruia i-a dat numele vechi al minereului, „cobalt” adică.

Surse:

https://www.littre.org/definition/nickel

https://www.cnrtl.fr/etymologie/nickel

https://www.cnrtl.fr/etymologie/cobalt

mart. 27

Teatrul pentru copii

Am crescut cu teatrul pentru copii „Luceafărul” din Iași. În copilăria mea din anii 1980-1990, în plin comunism, teatrul pentru copii a fost o fereastră deschisă spre un univers miraculos, un univers cu personaje, cu autori, cu vorbe și cu sentimente colorate.

Când intram în sala de spectacole se deschidea pentru mine o lume nouă. Cumpăram broșura cu distribuția și citeam curioasă informațiile despre piesa de teatru și o păstram. Vedeam un spectacol de mai multe ori și de fiecare dată cumpăram o broșură nouă, cred că îmi plăcea mirosul de cerneală tipografică.

Mult timp am avut o colecție de broșuri de la spectacolele de teatru, le păstram și pe cele de la teatrul din București pentru că am văzut și spectacolele de la București, atunci când veneau în turneu la Iasi. Îmi amintesc emoția pe care o trăiam când auzeam gongul, nerăbdarea cu care așteptam să se ridice cortina, costumele, decorul, recuzita, muzica, vocile actorilor… Știu și acum numele actorilor cu care am crescut, le recunosc vocea dacă o aud și îmi amintesc replici din spectacole.

Uneori cumpăram buchețele de ghiocei, narcise, brândușe sau zambile și le ofeream actorilor la sfârșitul spectacolului. Câte emoții! Nici nu îndrăzneam să mă duc spre scenă! Apoi povesteam acasă: i-am dat flori elefănțelului curios, Cenușăresei sau lui Baiazid. Momentul suprem era când reușeam să vorbesc cu un actor la sfârșitul spectacolului sau când îl întrezăream în pauză: l-am văzut pe Harap-Alb, pe Spân sau pe cerșetorul din „Prinț si cerșetor”!

Mai târziu am descoperit teatrul de marionete și mi s-a părut fabulos. A fost dragoste la prima reprezentație. Îmi amintesc uimirea cu care am văzut la un moment dat că marionetele erau mânuite de cineva. Erau marionetiștii; purtau haine negre iar dacă mă uitam cu atenție le vedeam doar mâinile ușoare, subțiri, albe.

De la Teatrul „Luceafărul” mi-au cumpărat părinții la un moment dat o marioneta-struț, învățasem să o manevrez, avea doar 5 fire (la picioare, la aripi si la corpul struțului). Îmi plăcea să o fac să coboare scările și atunci se vedea îndemânarea mea de care eram foarte mândră. Apoi am avut un clovn, dintr-un material catifelat, portocaliu. Nu prea reușeam să deplasez clovnul, cred ca avea peste 10 fire. Dar era o minunăție.

mart. 16

Jurnalul islandez. Ziua 5

Am plecat de la pensiunea-fermă Efsti Datur imediat după micul-dejun: whey, acea băutură asemănătoare cu zerul, cafea fierbinte, pâine neagră coaptă în cuptor cu energie geo-termală, dulcețuri din coacăze și preparate din carne de oaie.

Am ieșit din restaurantul cu vedere spre grajdul cu viței și văcuțe, am traversat salonul vintage cu fotolii învelite în catifea roșie și am trecut pe lângă tejgheaua unde cineva cumpăra deja înghețată. Afară se simțeau 7 grade și bătea  foarte tare vântul. Prima destinație a zilei era ferma vikingilor de la Stöng, aflată la aproape 80 de kilometri, pe o rută care traversează valea Thorsardalur și șerpuiește în jurul vulcanului Hekla, acum inactiv.

Ferma vikingilor de la Stöng

Hekla a fost cel mai cunoscut vulcan din Islanda până la recenta erupție a vulcanului Eyjaflalla.

În toamna anului 1104 vulcanul Hekla a erupt și toată valea, pe sute de kilometri de jur-împrejur, a fost îngropată sub lavă. 15 ferme ale vikingilor care se aflau în valea Thorsardalur au fost atunci acoperite de lavă și cenușă vulcanică.

Printre aceste 15 ferme se număra și ferma vikingilor de la Stöng care a fost dezgropată în 1939 de o echipă de arheologi danezi. Se pare că vestigiile datează din anul 900, ceea ce arată că a aparținut vikingilor, un popor care dezlănțuie și astăzi pasiuni.

Săpăturile arheologice și ferma de la Stong arată foarte bine cum se trăia în timpurile vikingilor povestite în saga.

Interiorul locuinței de la ferma Stong

Am văzut că această locuință fusese construită din piatră, îngropată pe jumătate sub nivelul solului, ca un bordei (ca să păstreze mai bine căldura), și acoperit, tot pentru izolare, cu fâșii de pământ și iarbă, care au rămas, până în epoca modernă, un element specific al arhitecturii tradiționale islandeze.

Podeaua era din pământ bătătorit. În interiorul acestei case, locuia nu doar întrega familie extinsă, cu toate generațiile încă în viață, dar și animalele: oi, vaci, cai, pe care le dețineau proprietarii.

Era clar că nu prea aveau intimitate! În mijlocul casei, se găsea o vatră clădită din pietre, care încălzea locuința și unde era pregătită mâncarea; în jurul ei, se strângea familia, pentru a povesti sau a face alte treburi casnice. De dormit, se dormea pe niște bănci de lemn, lipite de perete, în afară de care altă mobilă nu prea exista.

Cascada Seljalandfoss – în spatele perdelei de apă

Următoarea oprire a fost la cascada Seljalandfoss – o cascada pitorească pe o lungime de 40 km.

Situată pe marginea de vest a celebrului vulcan Eyjafjalla, cascada Seljalandsfoss provine din râul Seljalandsá ce se alimentează din topirea calotei glaciare care acoperă vulcanul Eyjafjallajökull. Ajunsă pe marginile platoului, apa cade apoi în gol deasupra unei prăpastii pe 65 de metri, ceea ce face ca locul să fie de un verde fosforescent.

Perdeaua de apă a cascadei Seljalandsfoss
Fotografie în spatele perdelei de apă

Câteva sute de metri mai jos se vedea albastrul de cobalt al Oceanului Atlantic.

Cascada e spectaculoasă prin faptul că poți merge complet în spatele căderii de apă. Am înaintat pe o cărăruie și pentru câteva minute ne-am aflat în spatele perdelei de apă. Ne-a cucerit priveliștea unică: picături fine de apă, curcubeie, mușchi verde. Dar și un duș rece. Dacă vă veți uita cu atenție la fotografii veți vedea că pe față și pe haine avem o peliculă fină de apă.

Cascada Seljalandsfoss

Ghețarul Solheimajokull – un ghețar acoperit cu cenușă vulcanică

Ne-am continuat drumul pentru că la 15h30 aveam programat un tur ghidat pe ghețarul Solheidmajokull. Cea care ne-a însoțit pe ghețar se numea Eliane și era de origine franceză.

Gheţarul Sólheimajökull, pe o suprafaţă de 42 de kilometri pătraţi, ne-a oferit un peisaj pe cât de măreţ, pe atât de fragil. Am văzut că realitatea din spatele fotografiilor este tulburătoare: din cei aproape 11.400 de kilometri pătraţi de gheţari cât are Islanda, 30 (aproape cât întregul gheţar Sólheimajökull) se topesc încet, dar sigur, an după an.

Gheţarul pe care am urcat noi nu face excepţie, se retrage câte 100 de metri pe an, volum ce s-a transformat, în ultimii zece ani, într-un lac glaciar adânc de 60 de metri .

Lacul glaciar de lângă ghețarul Solheimajokull. Lacul adânc de 60 de metri nu exista acum 10 ani
Cenușă de la o erupție de acum 100 de ani, scoasă la iveală de topirea ghețarului

În plimbarea noastră pe ghetarul Solheimajokull, am avut o impresie ciudată : ghețarul era negru și nu alb-abastru. Ce se vedea era cenușa de la o erupție vulcanică de acum 100 de ani, scoasă la iveală de topirea ghețarului…Ici-colo blocuri de gheață translucidă, crevase, mici peșteri săpate în ghețar, râulețe de gheață topită care curg repede spre lacul glaciar, grămezi de cenușă vulcanică.

bdr

De câteva ori Eliane, ghidul nostru, s-a aplecat : a adunat ambalaje de ciocolată și le-a pus în buzunar; la un moment dat a văzut un card bancar pierdut de cineva pe ghețarul acoperit cu cenușă. L-a luat și l-a lăsat la sfârșitul turului la birou, unde colegii ei au anunțat banca iar banca a anunțat posesoarea cardului …care nu terminase încă plimbarea pe ghețar.

Plaja cu nisip negru de la Vik

Am teminat turul nostru ghidat pe ghetarul Solheimajokull, ne-am urcat în the Tank și ne-am continuat drumul spre plajele cu nisip negru de la Vik și falezele de la Dyrhólaey. Pe drumul nostru am trecut pe lângă ghețarul Mýrdalsjökull și aveam impresia că picioarele lui înaintează încet spre pământ.

Plaja cu nisip negru de la Vik, întinsă pe 5 km, este considerată una dintre cele mai spectaculoase din lume. Într-adevăr, am fost în fața unui fenomen neobișnuit : nisipul de sub picioarele noastre nu era o umbră deschisă, ci una întunecată. Nisipul negru a apărut din cauza lavei dintr-un vulcan din apropiere.

Plaja cu nisip negru de la Vik
Falezele de la Dyrhólaey
Plaja cu nisip negru de la Vik

Legenda trollilor

Când am ajuns acolo și am urcat pe faleze ni s-a oprit respirația : aveam impresia că suntem la capătul pământului. Contrastul nisipului negru cu rocile bazaltice de diferite forme și cu albastrul-cobalt al oceanului este izbitor. Singurele sunete erau prăbușirea valurilor și țipetele pescărușilor. Totul respira mister și melancolie.

Coloanele de lavă neagră din depărtare, bătute de vânt și erodate de ocean, seamănă cu cu niște degete subțiri care ies din apă. Legenda spune că acum mii de ani în acele locuri trăiau trolii. Odată, ei au încercat să fure o corabie cu trei catarge naufragiată în Atlantic. Au încremenit în mijlocul oceanului la răsăritul soarelui și de atunci întind mâini cu degete împietrite ce ies din apă.

Plaja cu nisip negru de la Vik

Către seară am ajuns la pensiunea Sólheimahjáleiga, de fapt o fermă funcțională, cu bucătărie comună, salon cu vedere la plaja Sólheimasandur și terasă cu multe ghivece de flori și plante agățătoare. Am mâncat la restaurantul pensiunii supă de ardei și pește din ocean și ne-am instalat în salonul cosy unde ne-am pregătit traseul pentru a doua zi. Cineva ne-a spus că urma să vedem cel mai frumos loc din Islanda.

(va urma)

feb. 18

Jurnalul islandez. Ziua 4

La ferma islandeză Efsti Datur

Cu o seară înainte ajunsesem la Hostelul Efsti Datur. În mijlocul unui câmp, nu departe de un izvor termal, am descoperit o fermă cu acoperișul argintiu si zidurile verzi care contrastau cu griul mină de creion al rocilor vulcanice.

Ferma fusese transformată în hotel și am avut ocazia acolo să cunoaștem o părticică din viața autentică a unei fermei islandeze.

Zidul între restaurantul-cafenea și grajdul de vaci fusese înlocuit cu un geam uriaș din material vitrat. Era scris pe un afiș : « Puteți să vă uitați la vaci și viței în timp ce consumați produsele noastre locale”.

La restaurantul lor, carnea și produsele lactate erau de la fermă iar legumele erau aduse de la fermele din jur. Aveau și o făbricuță de înghețată. Tot la Efsti Datur am băut la micul-dejun un fel de zer, numit whey, considerat o delicatesă islandeză, cu un gust plăcut, ușor acidulat.

Prima parte a zilei mi-am petrecut-o în cafeneaua hostelului. Așezată la o masă în restaurant, vedeam prin geamul uriaș văcuțele și vițeii fermei; dacă mă uitam în dreapta vedeam pe fereastră peisajul vulcanic acoperit cu mușchi verde, iar pe peretele din spate erau agățate fotografii înrămate care, puse una lânga alta, erau o peliculă ce spunea povestea familiei și a fermei.  

În cafeneaua – salon decorul amintea de o scenă de film vintage: fotolii adânci, căptușite cu velur roșu, cu brațe înguste din lemn, lampadare cu abajururi mici care reflectau o lumină portocalie, tamizată, măsuțe rotunde pe care abia încăpeau ceașca de cafea și jurnalul de călătorie.

La Silfra, între plăcile tectonice

În ziua aceea l-am invidiat pe D. A plecat să facă scufundări la Silfra, în fisura ce separă plăcile tectonice nord-americană și euro-asiatică. Fisura Silfra se află într-un lac natural din parcul Thingvellir, la care duc cărări ce traversează ferme abandonate.

Câteva ore mai târziu, când s-a întors, mi-a spus: „acolo, în adâncuri, între plăcile tectonice, apa este atât de rece încât nu crește nimic. Îmi amorțiseră buzele de frig, dar am plutit între cele două continente și am văzut dorsala atlantică de la suprafața apei”.

Snorkeling la Silfra, între plăcile tectonice

Pe Cercul de Aur

După amiază ne-am continuat călătoria pe Cercul de Aur (Golden Ring) care este cea mai populară rută din Islanda și se se întinde pe aproximativ 300 de kilometri în sud.

Pe tărâmul gheizerelor

Ne-am oprit mai întâi în Valea Haukadalur unde ne-a întâmpinat o întindere aburindă, cu zone de izvoare termale care bolborosesc, fumarole și gheizere. Am simțit acolo, la propriu, energia Pământului.

Gheizer pregătindu-se să erupă

Valea Haukadalur apare menționată în scrierile istorice încă din anul 1294, fiind semnalat faptul că gheizerele de aici au fost activate în urma unui cutremur.

Ne aflam pe tărâmul faimosului Geysir – cel care a dat numele gheizerelor, însă acesta erupe foarte rar, fiind într-o fază inactivă.

Strokkur – un gheizer mai mic dar care aruncă apă la 40m înălțime

L-am vazut însă în acțiune pe Strokkur, un gheizer mai mic dar foarte activ. Gheizerul Strokkur erupe frecvent, la fiecare 10-15 minute, și aruncă apa până la 40 de metri înălțime. Apa împroșcată din măruntaiele pământului este foarte fierbinte, astfel că zona este delimitată și este recomandată păstrarea unei distanțe considerabile și, totodată, observarea direcției din care bate vântul.

Strokkur în acțiune

Am făcut o oprire cât să bem o cafea la magazinul-restaurant-cafenea de lângă gheizere. Am fost surprinsă să aud vorbindu-se în română; câțiva tineri din Ardeal, după cum mi-am dat seama după accent, lucrau la magazinul de haine.

Islanda acceptă emigranți, aceștia sunt în general din Țările Baltice, Polonia, Rusia și sunt în general rezistenți la vremea foarte rece. Emigranții lucrează în sectoarele secundar și terțiar, partea de management fiind asigurată întotdeauna de islandezi.

Gullfoss – Cascada de Aur a Islandei. Și o poveste…

Următoarea oprire pe Cercul de Aur a fost la Gullfoss – Cascada de Aur a Islandei.

Gullfoss, (în traducere Cascada de Aur: gull – aur, foss – cascadă) s-a format pe râul Hvita, alimentat de unul dintre cei mai mari ghețari din Islanda.

Gullfoss nu este doar cea mai faimoasă cascadă din Islanda, ci și una dintre cele mai izbitoare și surprinzătoare datorită cascadei sale duble, una de 11 metri și o alta de 21 de metri. Cele două cascade sunt sculptate în lavă bazaltica și au un debit de 109 metri cubi de apă pe secundă.

Gullfoss – cascada de aur

Am ales să vedem cascada mergând pe o alee alunecoasă ce șerpuiește de-a lungul apei până în punctele în care am simțit cum ne stropește apa direct în față.

Gullfoss – cascada de aur
Gullfoss – cascada de aur

Unii spun că numele cascadei, Gullfoss – cascada de aur, se datorează luminii aurii pe care apele sale o reflectă la apus. Eu cred că se numește cascada de aur pentru curcubeul care se formează atunci când lumina soarelui trece prin particulele de apă suspendate în aer.

Gullfoss – cascada de aur

Înainte de 1875 era aproape imposibil de ajuns la Gulfoss. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Sigrídur Tómasdóttir a construit prima potecă care ducea la cascadă, făcând astfel posibil ca toată lumea să se bucure de Gullfoss.

Nu vând, prietene!

Povestea cascadei mai spune că după sosirea turiștilor în Gullfoss, peisajul său maiestuos și fluxul enorm au devenit foarte populare în Islanda. Un grup de investitori străini a decis să construiască un baraj hidroelectric în cascade în anii 1920 și astfel să poată profita de forța naturii pentru a genera energie și electricitate. În semn de protest, Sígridur Tómasdóttir a decis să meargă desculță de la Gullfoss la Reykjavik, amenințând de asemenea că se va sinucide în cascadă dacă proiectul va continua. Barajul nu a fost construit niciodată iar în amintirea gestului ei, Sígridur a fost numită prima ecologistă a Islandei.

Gullfoss – cascada de aur

Secret Lagoon

Am încheiat a patra zi din călătoria islandeza la Secret Lagoon, cea mai veche lagună-piscina din Islanda.

Așezată în zona geotermală de lângă Flúðir, Secret Lagoon este o piscină naturală, alimentată cu apă caldă, chiar fierbinte pe alocuri (temperatura ajungând la 100°C), provenită de la trei izvoare termale. Apa din piscină, bogată în sulf, curge continuu și durează doar 24 de ore până la înlocuirea sa completă.

Secret Lagoon

O alee șerpuiește în jurul lagunei așa că am putut vedea zecile de mici izvoare cu apă clocotită ieșind din pământ.

La Secret Lagoon apa ajunge la 100°C

Către seară ne-am întors la Efsti Datur – hotelul-fermă; era ultima noastră seară acolo, așa că am petrecut-o la restaurantul original unde am mâncat un steak care ni s-a părut plin de gust, am băut bere islandeză și ne-am uitat pe geamul imens la văcuțe și viței.

Călătoria noastră în Islanda era abia la început și credeam că am văzut ce era mai frumos. Ne înșelam.

(va urma)

feb. 09

Povești de demult (IV). Prăvălia lui Hagi Popp din Sibiu

La sfârșitul secolului al XVIII-lea ținea magazin de desfacere pe strada principală din Sibiu, cam pe unde se află astăzi hotelul „Împăratul Romanilor”, un anume Constantin Hagi Popp.

Neguțător de origine aromână, a făcut parte din valul de negustori levantini și a fost prieten cu aproape toți boierii vremii.

În plus, a întreținut o corespondență asiduă cu soțiile boierilor, jupânese și cucoane care aveau mare încredere în el. Nicolae Iorga publică în 1906 corespondența activității negustorești în « Scrisori de boieri și negustori olteni și munteni către casa de negoț sibiană Hagi Pop ».

Deschidem mapele arhivei casei comerciale și aflăm ce cumpărau boieroaicele acelor vremuri de la negustorul Hagi Popp din Sibiu.

Piei de urs și de capră pentru o jupâneasă

În 1787, o jupâneasă cere negustorului din Sibiu postav verde tăiat cu colţuri, de pus pe marginea unei piei. « Şi văpsea să‑mi trimiteţi, de cea care să nu mânjească hainele. Şi o piele de urs fiindcă, precum zic, piele de urs voiu să pun pe pat în loc dă mindir, iar pieile de capră voiu să le fac în loc de perine ».

Mănuși, nasturi cu rubine, horbotă, apă de obraz, un ceasornic de buzunar și un cățel  pentru stolniceasa Dumitrana Ştirbei

Stolniceasa Dumitrana Ştirbei era una dintre bunele cliente şi chiar prietenă a lui Constantin Hagi Popp.

În 1778 cerea de la Sibiu o blană de guşă de vulpe de mosc, două perechi de nasturi mari de aur şi o pereche de nasturi cu rubine în vârf.

În 1780 îi trebuiau două perechi de mănuşi de piele, una albă, alta albastră, „numai să fie mai micuşoare”, fiindcă îi era şi mâna mică. În același an îi trebuia o salbă de galbeni mari şi mărgăritari, „ori unde se vor găsi, numai să fie alb curat”.

În 1784 vrea apă de obraz, „din cea care a ieşit acuma”, care să‑i fie adusă de la Viena. Ce rafinament!… Şi un ceasornic bun de purtat în sân, englezesc.

În 1785, voia o basma de horbotă albă de gât. Să fie mare, « de cele cum poartă coana Păunica » (nevasta lui Hagi Popp).

Dumitrana Ştirbei  se văita lui Popp că i‑a murit Milord căţelul. « Mare petrecere făceam cu el — scria ea – şi te rog să‑mi afli altul, frumuşel ».

Ananas pentru căimăcăneasa Caragea

 În 1798, când căimăcăneasa Caragea, leuză fiind, primește de la doctor sfatul de a consuma ananas, mesagerul, pitarul Constantin Brăiloiu, nu prea știe despre ce este vorba, pe unde ar putea fi găsit și cum ar putea să îl descrie.

Îi scrie negustorului Constantin Hagi Popp, bunul său prieten. Îi oferă acestuia amănunte: „să cercetezi la grădinarii de acolo (adică de la Sibiu) sau la grădina lui Brocăntal (Bruckental) pentru niște poame ce le zic ananas … două poame din acelea și să le trimiți în grabă.”

O perucă pentru Catinca Știrbei

În iunie 1810, Catinca, soția vornicului Barbu Știrbei, îi scrie o lungă scrisoare negustorului de la Sibiu.

În afară de semințe de flori, rumeneală de obraz, gazete și sticle de vin, Catinca Știrbei cere și o perucă. Dar nu una oarecare; ci una care să îmblânzească un păr rebel și care să fie mai frumoasă decât cele purtate de cucoanele din târg.

Nefiind meșteri peruchieri la București Catinca cere negustorului sibian să-i trimită o perucă ce nu prea mai era la modă prin alte părți ale Europei.

Ca să fie sigură ca meșterul peruchier va face ceea ce trebuie, Catinca trimite o șuviță de păr, însoțită de instrucțiuni, fie vorba intre noi, cam confuze. În plus, Catinca își dorea o perucă pudrată, cu bucle artificiale, deși acest tip de perucă își trăise ultimele clipe de glorie prin saloanele pariziene și vieneze. Acum ajungea la cucoanele valahe, ajutandu-le să-și sporească frumusețea.

Ce-o fi înțeles maestrul peruchier din sfaturile Catincai e greu de imaginat. De la Sibiu, cucoanei i-a fost trimisă la Craiova o grozăvie de perucă. „N-a fost după cum am scris eu… Este o batjocură prea mare… Nu o pot purta… Face capul cât o baniță…”, îi scrie Catina negustorului sibian.

Bietul Hagi Popp…

Bibliografie:

Constanța Vintilă-Ghițulescu, Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societate românească 1750-1860, Ed; Humanitas, București, 2015;

Nicolae Iorga, Scrisori de boieri și negustori olteni și munteni către casa de negoț sibiiană Hagi Pop, Socec, București, 1906 ;

Constantin Gane, Amărâte și vesele vieți de jupânese și cucoane. Boieroaice din Moldova şi Ţara Românească în veacurile XVI‑XIX, Editura Corint, 2016

feb. 04

Jurnalul islandez. Ziua 3

Deși am fi putut călători în Islanda cu GPS sau cu Waze, nu am făcut asta. Am vrut să descoperim Islanda à l’ancienne, cu hărțile și atlasele în brațe, cu roadbook-ul de la agenția de voiaj și cu notițele pe care ni le făcuserăm înainte de a pleca din Belgia.

Islandezii sunt foarte în avans nu doar în ceea ce priveste respectarea drepturilor omului ci si în ceea ce privește tehnologia internet. In the middle of nowhere, pe ghețari, pe scurgerile de lavă, pe marginea unui crater, în lagune sau lângă fumarolele sulfuroase, am avut acces nelimitat 4G și am putut plăti oriunde, oricum și oricând cu un card bancar sau direct pe internet. Așadar, am fi putut alege Waze, cu atât mai mult cu cât roaming-ul era gratuit, dar am vrut să avem o altfel de experiență.          

A treia zi erau 11º, soare și vânt mult (am avut ocazia să simțim cât de mult atunci când ne aflam pe marginea unui crater). Am părăsit hostelul Bjarg și Borganes .     

Craterele Grabrok – loc insolit în care am ajuns din întâmplare                           

Prima destinație a zilei era Reykholt și ar fi trebuit să ajungem acolo în 35 de minute. Dar am rătăcit drumul și am ajuns la craterele Grabrok. Deși ocolul a fost destul de mare, nu ne-a părut rău nicio secundă, pentru că am ajuns din întâmplare într-un loc insolit: un drum lung acoperit cu trepte din lemn urca pe un crater vulcanic.

Vedere în interiorul craterului de pe margine
Vedere în interiorul craterului de pe margine
Pe marginea craterului
Vedere catre craterul mai mic

În ciuda vântului puternic, ne-am bucurat de panorama impresionantă: de jur împrejur, scurgerea de lavă din erupția de acum 3400 de ani (o fracțiune de secundă în timpul geologic) și mușchiul fin. Pe când urcam treptele de lemn către crater, am văzut o plăcuță pe care scria că turiștii nu au voie să atingă sau să miște rocile. A fost singura dată când ne-am abătut de la traseul stabilit și am călătorit în continuare fără GPS.

Vedere spre scurgerea de lavă de la craterele Grabrok
Vedere spre scurgerea de lavă de la craterele Grabrok
Vedere spre scurgerea de lavă de la craterele Grabrok

Ferma scriitorului viking Snorri Sturluson: baia lui Snorri și căsuța hobbit-ului

Ne-am reluat drumul, revenind pe traseul nostru către Reykholt din regiunea Borgarfjörður. Am descoperit acolo o vale glaciară și vechea fermă a celebrului Snorri Sturluson, autor al Eddei prozaice, Heimskringla și al unor saga islandeze.                   

Astăzi Reykholt este un mic sat într-un peisaj geotermal frumos. Interesant este că locuitorii încălzesc serele cu apă termală a cărei temperatură depășește 100º. Ne-a plăcut Snorralaug (Baia lui Snorri): o mică piscină primitivă care datează de pe vremea când scriitorul locuia în Reykholt și la care ajungea printr-un mic tunel ce pornea direct din locuința acestuia. Am trecut și noi prin acel mic tunel ca să ajungem la acea minusculă piscină improvizată, alimentată de un mic apeduct care aduce apă din Skrifla, un izvor termal din apropiere.     

  

Vedere din curtea unui localnic din Reykholt, vecin cu ferma scriitorului viking Snorri Sturluson
Căsuța hobbit-ului așa cum apare în saga scrisă de scriitorul viking Snorri Sturluson

Ghețarul Langjökull asemănător cu un dom alb, imens

De la ferma scriitorului viking Snorri Sturluson, ne-am urcat în The Tank și am plecat către Þingvellir. Despre Þingvellir sunt multe de povestit, dar până să ajungem acolo am traversat o porțiune off-road, accesibilă doar cu un 4×4. Un traseu foarte dificil (dar mai puțin dificil decât alte trasee pe care le-am străbătut mai târziu), un peisaj dezolant, un deșert de roci vulcanice, înconjurat de munți.    

Drum off-road, deșertic, vulcanic, în depărtare ghețarul Langjökull
Drum off-road, deșertic, vulcanic, în depărtare ghețarul Langjökull
Drum off-road, deșertic, vulcanic, în depărtare ghețarul Langjökull
Ghețarul Langjökull

Am ales totuși acest traseu pentru că am vrut să ajungem la piciorul ghețarului Langjökull. Este al doilea cel mai mare ghețar din Islanda, după imensul Vatnajökull. Are o calotă glaciară de 953 km² ce ajunge la o altitudine de 1450 metri si este unul dintre puținii ghețari islandezi care și-a mărit suprafața în ultimele decenii. 

La piciorul ghetarului Langjökull
La piciorul ghetarului Langjökull

Ghețarul Langjökull este impresionant pentru că te poți plimba la piciorul lui, așa cum am făcut-o noi, poți să cobori în adâncurile sale și să-i vizitezi grota de gheață, poți să-l vezi de deasupra dacă alegi o plimbare cu elicopterul sau poți să te plimbi cu impresionantele vehicule 8×8 transformate în monstertruck, adaptate pentru gheață și zăpadă. Ne-am plimbat puțin la piciorul ghețarului și ne-am lăsat cuceriți de acea imensitate de gheață ce semăna cu un dom.   

Parcul Național Þingvellir – loc unic în lume, situat la întâlnirea plăcilor tectonice nord-americană și euro-asiatică

Următoarea destinație a zilei a fost Þingvellir, ne îndreptam deci spre sud. Pe lângă faptul că este un loc istoric important, Þingvellir este un loc spectaculos.                                   

Faliile de la Þingvellir

Fisura dintre plăcile tectonice, vizibilă aici și mai ales la Silfra, râul Öxará, peisajul cu falii impresionante, frumoasa cascadă Öxaráfoss, mlaștina imensă, de 83km², cea mai întinsă din Islanda, unde cuibăresc pescărușii, lacurile, numeroasele izvoare cu apă subterană, pură. Această regiune se află, bineînțeles, pe o zonă vulcanică, inactivă de câteva mii de ani.                                               

Cascada Öxaráfoss de la Þingvellir
Cascada Öxaráfoss de la Þingvellir
Þingvellir – vedere asupra mlaștinii, cea mai întinsă din Islanda
Þingvellir – vedere asupra mlaștinii, cea mai întinsă din Islanda

Parcul Național Þingvellir face parte din patrimoniul Unesco din anul 2004 pentru valoarea sa universală excepțională datorată peisajelor pe care le oferă dar și pentru valoarea simbolică a locului numit Althing.

Þingvellir – pământul sfânt al Islandei – unul din primele parlamente din lume

Pingvellir – pământul sfânt al islandezilor

Aici a funcționat unul dintre primele parlamente din lume și din acest motiv Þingvellir este pământul sfânt al Islandei. La câteva zeci de ani după începul colonizării Islandei (sfârșitul secolului al IX-lea), mai mulți șefi de clan s-au gândit să creeze o adunare națională. Era crearea statului liber islandez.  Pentru această adunare națională trebuia să se găsească un loc larg și la care să se ajungă cu ușurință. A fost aleasă regiunea Pingvellir pentru că pe atunci se găseau acolo păduri și apă din abundență.        

Pingvellir și Game of Thrones

Pour les connaisseurs, la Pingvellir s-au filmat câteva episoade din Game of Thrones.  Bineînțeles că după călătorie am căutat să revăd acele episoade, de această dată zicându-mi : « M-am plimbat pe aici ! ».

Faliile de la Þingvellir, drumul care apare in Game of Thrones

Wellness Center Fontana – Laugarvatn și lacul turcoaz

Am încheiat ziua în sătucul Laugarvatn, un sătuc renumit pentru serele încălzite cu apă termală. Ne-am oprit la Centrul Wellness Fontana unde apa este încălzită, bineînțeles, cu apă din izvoare termale, ce ajunge la peste 100º. Centrul Wellness este neacoperit, dar nu simți răcoarea serii islandeze pentru că apa este fierbinte.

Wellness Center Fontana – Laugarvatn – vedere spre lac
Wellness Center Fontana – Laugarvatn – vedere spre lac

Am mâncat la micul restaurant din centrul wellness cu imense ferestre ce dădeau spre lacul de un albastru turcoaz. Am avut acces la un bufet deschis, cu salate, fructe, supe, sucuri naturale și îmi amintesc că am mâncat un fel de pâine neagră ce fusese coaptă într-o brutărie geo-termală, direct în pământ. 

Spre seara am ajuns la Hostelul Efsti Datur, unde am dormit două nopți. Hostelul are ceva atât de de original, atat de interesant si atât de tipic islandez încât de atunci am început să-l urmăresc pe facebook.         

Scurtă lecție de islandeză 

  • Langjökull: jökull înseamnă ghețar și l-am întâlnit și la ghețarul de unde Jules Verne și-a început călătoria spre centrul pământului (Snaefellsjokull). Langjökull înseamnă, deci ghețarul lung.   
  • Laugarvatn: vatn înseamnă mlaștină, vom mai întâlni cuvântul la Myvatn
  • Öxaráfoss: foss înseamnă cascadă, l-am întâlnit deja la cascada din orgă bazaltică Svartifoss și îl vom întâlni peste tot în Islanda.

(va urma)                                         

ian. 30

Jurnalul islandez. Ziua 2

Orga bazaltică de de la Gerðuberg

A doua zi erau 6º, vânt puternic, norii coborâseră mult. Imediat după micul-dejun (cel cu somon) în restaurantul (de fapt o sală de mese foarte primitoare) hostelului Bjarg din Borganes, ne-am urcat în The Tank.

Orga bazaltică de la Gerðuberg

Prima oprire a fost la zidul de bazalt de la Gerðuberg. Când am văzut coloanele bazaltice ieșite din pământ, precum tuburile unei orgi gigantice mi-am dat seama cât de neînsemnați suntem în fața naturii. Coloanele din bazalt, fiecare de formă hexagonală, sunt rezultatul întâlnirii dintre lavă și mare, formate prin solidificarea și contracția termică a unei scurgeri de bazalt, la puțin timp după erupția vulcanului.  Există câteva astfel de orgi bazaltice în Islanda, sunt fascinante și au influențat arhitectura islandeză.

Orga bazaltică de la Svartifos

Bisericuța misterioasă de la Búðir

Bisericuța neagră de la Búðir

În drumul spre Anarstapi, un sat de pescari, ne-am oprit să vedem bisericuța neagră de la Búðir, o ciudată bisericuță luteriană aflată într-un sat părăsit. Ca să ajungem la bisericuța neagră am traversat vastul câmp de lavă Budahraun, care s-a format datorită erupțiilor vulcanului Budaklettur. Bisericuța nu are nimic special în interior dar fațada sa neagră contrastează perfect cu peisajele din Snæfellsnes. Am găsit acolo morminte care datează din secolul al XIX-lea pe care am văzut cum se formează numele de familie în Islanda.

Bisericuța neagră de la Búðir

Falezele de la Anarstapi

Falezele de la Anarstapi

La Anarstapi ne-am oprit pentru priveliștea spectaculoasă de pe faleze.

Numele orașului este inspirat din saga lui Bardar și Snaefellsáss, o saga islandeză despre viața lui Bardur, jumătate om, jumătate troll. Falezele din Anarstapi conturează unul dintre cele mai frumoase peisaje din Islanda. Chiar dacă norii se uneau cu apa, am admirat în depărtare Gatklettur – un mare arc natural stâncos pe mare, unde cuibăresc sute de păsări marine.

Falezele de la Anarstapi

Statuia lui Bárður, jumătate om, jumătate troll

Statuia lui Bárdur, jumătate om-jumătate troll

Ne-am oprit la prânz în satul de pescari și am mâncat somon cu multe condimente, într-un restaurant cu ferestre imense ce dădeau spre ocean. În fața noastră se înălța gigantică statuia lui Bárður. Realizată din piatră locală, îl reprezintă pe Bárður Snæfellsás, unul dintre cele mai faimoase personaje din saga islandeză, jumătate om, jumătate troll.    

„Călătorie spre centrul pământului” – ghețarul Snaefellsjokull

În drum spre ghețarul Snaefellsjokull
Ghețarul Snaefellsjokull

După-amiază am străbătut un drum off-road până la ghețarul Snaefellsjokull: peisaj selenar, roci vulcanice, mușchi subțire și mai ales, din loc în loc, pietre puse una peste alta. Povestea spune că în spatele fiecărei roci se ascunde un elf. Islandezii cred în elfi, sau mai degrabă refuză să nu creadă, se tem să nu-i deranjeze și le construiesc turnulețe din pietre pentru a avea unde să se ascundă. De altfel, la intrarea în Reykjavik, pe o placă, scrie cu litere imense: « Welcome in the town of the Elfs ! ». După câteva zeci de minute off-road prin pustietatea de piatră vulcanică, mărturisesc că începuse să mi se pară că îi văd.     

Ghețarul Snaefellsjokull

Am urcat pe ghețarul Snaefellsjokull, un stratovulcan acoperit de o calotă glaciară, ce atinge 1446 metri altitudine. Ultima erupție a acestui vulcan a fost în anul 250. Se află în extremitatea occidentală a peninsulei Snaefelness și dacă nu ar fi fost acoperit de nori, am fi putut vedea de pe înălțimi capitala Reykjavik. Ghețarul Snaefellsjokull este atât de misterios încât nu este o întâmplare că Jules Verne l-a ales ca punct de plecare în „Călătoria spre centrul pământului”.                                                                                                                                     

Spre Kirkjufell

Kirkufell – muntele bisericii

Kirkjufell

Ultima destinație a zilei a fost Kirkjufell ce înseamnă „muntele bisericii” în islandeză. Acest nume provine probabil de la forma piramidală a muntelui, care poate să semene cu turla unei biserici. Danezii, care frecventau insula, o numiseră în limba lor Sukkurtoppen (ce înseamna „vârful zahărului”). Kirkjufell este un munte izolat, înalt de 463 m și cu o formă ciudată și se găsește pe coasta de nord a peninsulei Snæfellsnes. Kirkjufell este un munte de roci vulcanice erodat de ghețari în timpul epocii glaciare din cuaternar. Muntele era atunci un nunatak (cuvânt inuit ce înseamnă munte ieșit din ghețari și plăci de gheață) blocat între doi ghețari care l-au erodat și i-au dat forma actuală.                     

La sud de munte se află o frumoasă cascadă de 16 metri înălțime, Kirkjufellsfoss, care cade într-un mic lac, aproape de mare. Fiind abia la începutul călătoriei în Islanda, am crezut că acea cascadă este cea mai spectaculoasă. Ne-am înșelat mult.

(va urma)

Kirkjufell. Sfârșitul celei de a doua zile

ian. 23

Etimologii ciudate (XVI). „În Divanul ad-hoc din Moldova…”

« Între țăranii fruntași care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii și cu mitropolitul țării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era și moș Ioan Roată, om cinstit și cuviincios … »

« În sfârșit, după multe dezbateri furtunoase urmate în Divanul ad-hoc, s-a încuviințat „Unirea”, și apoi deputații s-au întors fiecare pe la vetrele lor. » (Ion Creangă, Ion Roată și Vodă Cuza)

Divan

Divan este, la originea îndepărtată, persanul dīwān care însemna „cancelarie, consiliu”, apoi „fotoliu”. Cuvântul persan este derivat de la dibīr – „scriitor”.

Consiliu

A pătruns, cu sensul din persană, în arabă şi apoi în turcă, unde divan avea sensul de „consiliu al înalţilor demnitari; sală în care se ţinea consiliul de stat, sală de şedinţe”.

Cu acest sens cuvântul divan a fost împrumutat în română din turcă.

Sfatul domnesc

Astfel, în română divan era sinonim cu Sfatul domnesc, Sfatul țării, Divanul țării, parlamentul .

În  română a intrat și cu sensul de „canapea”.

Cuvântul turcesc a pătruns în limbile balcanice (neogreacă, bulgară, sârbă), dar şi în franceză (divan) şi spaniolă (diván).

Colecție de poezii sufi

Divan mai desemnează și o colecție de poezii sufi, întotdeauna în farsi.

Douane (fr.), aduana (sp.) …

Termenul arab dīwān cu sensul de „sală de şedinţe” stă şi la baza it. dogana (v. it. doana) şi sp. aduana, amândouă având sensul de „vamă”; din italiană provine şi fr. douane „vamă”.

În franceză, ceea ce e numit un divan, obiectul de mobilier, e cunoscut și ca une ottomane, o canapea confortabilă, ca cele pe care se tolăneau dregătorii. Tot în franceză, Iranul mai e prezent și în sinonimul franțuzesc pentru jaluzele : persiennes.

Surse :

Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Editura Meronia, București, 2009, p. 164 ;

Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri românești, Editura Humanitas, București, 2021, p. 292,

http://www.istoriesicivilizatie.ro/cuvinte-persane-iii/

ian. 21

Povești de demult (III). Făbricuța de fidea de la Văcărești

Fabrica de fidea de lângă mănăstirea Văcărești

La începutul secolului XIX, în apropierea mănăstirii Văcărești, lângă București, se făceau cele mai bune macaroane într-o fabrică ridicată încă din vremea domnitorului fanariot Constantin Hangerli (1797-1799). Făbricuța mai producea fidea și arpacaș, având ergalii (adică instalații) de aramă și de lemn.

În vremea lui Caragea Vodă, un anume Nichifor Hagi Ioan Mustacov cumpără de la vodă pe 1410 de taleri fabrica de macaroane de la Văcărești și primește dreptul de a produce numai el fidea și macaroane.

Nichifor Hagi Ioan Mustacov

În 1816, acest Nichifor Hagi Ioan Mustacov făcea fără doar și poate o afacere bună, căci fabrica de lângă București producea făinoase mult mai ieftine decât cele din import (fideaua de Veneția, cea de Țarigrad, fideaua de Odrii, macaroanele și fideaua muscălească).

Documentele vremii scriu că până atunci Valahia a mâncat fidea adusă de la Galați, proastă și scumpă. De aceea, inițiativa dumnealui Hagi Nichifor, ce a adus meșteri și ustensile de la Adrianopol (orașul turcesc Edirne), trebuie să se bucure de privilegii.

Lui Caragea i-au plăcut produsele lui Mustacov, spunând că-s la fel de bune ca cele produse la Adrianopol, așa că i-a asigurat monopolul pe „fidea, macaroane, simigdale, critarachisia, ostrachia și chipriotica” (paste ca cele din Creta, din Cipru și în formă de scoici).

Mustacov a deschis alături de fabrică o băcănie de unde târgoveții puteau cumpăra ieftin, fără alte taxe. Pare-se că făbricuței îi mergea atât de bine, încât exporta fidea la Istanbul.

Puțină etimologie

În cartea sa Nourritures canailles, Madeleine Ferrières arată că francezii au preluat cu destulă reticență pastele. Forma și numele – vermicelli – nu atrag într-o epocă a bolilor de tot felul.

Fideaua consumată pe tărâm valah își trage numele de la grecescul fides  (φιδές, care pare derivat din grecescul ὄφις, „șarpe).

Cuvântul e preluat probabil de la venețienii cu care grecii făceau comerț, fidellini, și este regăsit apoi și în Imperiul Otoman sub forma fidea, fidele.

Mai consumau românii tăiței, derivat din verbul a tăia, cunoscuți și regăsiți în rețetele culinare moldovenești sub numele de tocmagi, din turcescul tokmak. Tot de la turci, bucătăresele au învățat să îngroașe supa cu trahana (tarhana), un fel de aluat făcut din făină, ou, lapte sau iaurt, trecut prin ciur.

Surse:

Constanța Vintilă-Ghițulescu, „Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească, 1750-1860”, Editura Humanitas, București, 2015, p. 46-47;

Tudor Dinu, Bucureștiul fanariot : Administrație, meșteșuguri, negoț, Editura Humanitas, București, 2021, p.271-272;

www.dexonline.ro

ian. 09

Vacanță în Haute-Savoie (II). Once upon a time in La Clusaz

La Clusaz – stațiunea alpină cu picioarele în zăpadă și cu capul în nori

La Cluzas este un sat în Alpii francezi, situat la o altitudine de 1040 metri, numără 1.700 de locuitori, o mulțime de magazine, restaurante, terase și baruri, patiserii și brutării, o piață săptămânală, un mic cinematograf, o bibliotecă publică, un spațiu coworking. Și o bisericuță cu vitralii și cu un turn misterios.

Erau și câteva birouri de imobiliare; m-am uitat de curiozitate și cel mai scump „chalet” propus spre vânzare costa aproape 7 milioane de euro, 6 milioane 800 de mii, pentru exactitate; este adevărat că era vorba de o fermă din secolul al XVIII-lea.

La poalele munților, cabanele din lemn acoperite cu tavaillons (mici țigle de lemn) sunt împrăștiate pe pantele ușoare, însorite.

Clément Hudry
Sursa: https://www.france-montagnes.com/station/la-clusaz

Satul oferă priveliști amețitoare: lanțul muntos Aravis cu vedere spre Mont Blanc, văile domoale, versanții amenințători, pajiștile alpine. Relieful este destul de accidentat din cauza eroziunii, ceea ce a antrenat formarea de văi suspendate numite combes: Combe de Balme, combe de Torchère, combe de Jument, du Fernuy.

Vedere de pe Col de Balme. Acolo, în nori, se zărește Mont Blanc (arhiva personală)

La Cluzas este înainte de toate o stațiune pentru sporturile de iarnă: domeniul schiabil se întinde pe trei masive muntoase: Balme, Aiguille, Etale și Beauregard.

Vedere din telecabină spre La Clusaz (arhiva personală)

Sportivă, gurmandă, festivă

Sportivă, gurmandă, festivă, stațiunea La Clusaz este un teritoriu dinamic care te ține cu picioarele pe zăpadă dar te duce până la stele.  

La Clusaz înseamnă povești frumoase, nebuni pe schiuri sau pe snowboard-uri care zboară realmente pe zăpadă, cabane splendide, mâncăruri de excepție (tartiflette, raclette, fondue sau tartă cu brânză Reblochon), nunți organizate în decorul de basm al zăpezilor.

La Clusaz (arhiva personală)
Apus în La Clusaz (arhiva personală)

Puțină etimologie

Numele satului La Cluzas are origini îndepărtate, vine din latinescul clusa (de la verbul cluso – a închide), ceea ce trimite la topografia sa : o zonă închisă între stânci abrupte.

Interesant este acest „z” plasat la sfârșitul cuvântului, literă pentru care există mai multe explicații.

Unii spun ca litera „z” ar fi fost adăugată din rațiuni estetice. Lucrătorii cadastrali ar fi adăugat această literă pentru a termina numele satului printr-un mic arabesc, un mic artificiu estetic.

Alții spun că explicația trebuie căutată în dialectul savoiard. În dialectul savoiard se punea un „z” după o literă pentru a arăta ca aceasta nu se pronunță, că este atonă, ceea ce antrenează în mod natural o accentuare a penultimei silabe. Prin urmare, numele satului se pronunță La Cluza’.

Apus în La Clusaz (arhiva personală)

Povestea blazonului: coarnele unui berbec

Emblème du Bélier - La Clusaz
Sursa: https://www.laclusazpatrimoine.com/embleme-du-belier/

Pentru a înțelege povestea acestui blazon trebuie să coborâm în trecut și să ajungem la sfârșitul anului 1601.

Atunci s-a oprit pentru prima dată la La Cluzas Ducele de Savoia, Charles-Emmanuel I. Acesta a ridicat satul la rangul de burg, a acordat sătenilor dreptul de a ține o piață săptămânală și două târguri anuale, primăvara și toamna. Totuși, fiecare neguțător trebuia să plătească dreptul de a putea să-și vândă mărfurile la târg. Țăranii puteau să vândă animale înainte de venirea iernii și să cumpere înainte de sosirea verii, perioadă în care puteau sa le și hrănească.

Cu aceastăocazie La Clusaz și-a facut un blazon: un berbec alb pe un fond verde traversat de o diagonală.

De ce un berbec? Principala vocație a satului La Cluzas era păstoritul. Încă din Antichitate, ciobanii urcau cu turmele până pe preeriile înverzite din La Cluzas astfel încât oile puteau mânca iarba proaspătă si se bucurau de aerul pur al munților.

Surse:

https://www.laclusaz.com/

dec. 30

Povești de demult (I). Ospăț de Anul Nou la Curtea Domnească

Fastul, strălucirea ceremoniilor care aveau loc acum 300 de ani au fost definite ca un mod de trăire baroc, în care ,,a părea” era mai important decât ,,a fi”, iar jocul aparenţelor trebuia întreţinut cu orice mijloace.

Era o epocă în care gustul pentru ceremonie, pentru fast, era mult mai viu decât în timpurile moderne.

Era un mod de viaţă ,,compensatoriu”, în care statutul domnilor români, tot mai golit de putere reală, se manifesta cu intensitate deosebită în planul simbolic al ceremoniilor, imitând modelele împărăteşti bizantine şi chiar otomane.

Ospăţul domnesc

În prima zi a Noului An, spre seară, avea loc un ospăț în Sala Tronului sau în Sala Divanului.

Anton Maria Del Chiaro (învățat florentin, secretar al lui Constantin Brâncoveanu și tutore al copiilor lui Ștefan Cantacuzino) ne-a relatat câteva lucruri foarte interesante, chiar curioase pe alocuri, despre ospețele de la Curtea Domnească.

Strănutul

El povesteşte că exista obiceiul ca, dacă vreunul din comeseni strănuta la masă, să i se aducă îndată, din partea domnului, un pahar de vin şi pe deasupra i se dăruia şi o bucată de postav fin şi una de atlas, ca să-şi facă anteriu şi haină dedesubt.

Exista totuși o condiție: strănutul trebuia să fie, însă, firesc, nu stârnit anume cu tutun sau altceva, căci de-ar fi fost aşa, în loc să primească daruri, acel boier ar fi fost luat în râs de toţi ceilalţi .

Dacă strănuta domnul, atunci marele vistier trebuia să dăruiască un brocart de aur pentru o haină.

Domnul şedea singur, la o masă special aşezată, în capătul unei mese lungi, fiind servit de către postelnic. Mitropolitul binecuvânta bucatele şi se aşeza de partea dreaptă a mesei celei lungi, împreună cu tot clerul. Dregătorii şi ceilalţi boieri se aşezau de partea stângă a aceleiaşi mese. În timpul mesei, domnul trimitea diferite feluri de mâncare favoriţilor săi, în semn de preţuire.

Plăcinta cu răvaşe

Del Chiaro consemnează, pe la 1717, o altă ceremonie curioasă care se făcea în prima zi a anului, de Sf. Vasile, care aducea multă veselie domnului şi comesenilor săi: pentru încheierea ospăţului era adusă o plăcintă mare făcută din foiţe de aluat şi în care fuseseră băgaţi cu meşteşug, în locuri diferite, 50 de ţechini (bănuţi de aur), precum şi diferite bilete, asemănătoare cu cele de loto, având scrise pe ele câteva cuvinte, arătând un semn bun sau rău în acea zi de început de an.

Când domnul împărţea plăcinta, unuia îi cădea un bănuţ de aur, altuia vreun bilet al cărui cuprins trebuia să fie citit cu glas tare. În bilete sta scris: „Beţiv”, „Hrăpăreţ”, „Muieratec” sau „Poftitoriu de Domnie”. Domnul adăuga câte o vorbă de duh pentru fiecare, spre hazul adunării.

Aceeaşi ceremonie se petrecea şi la masa doamnei, unde se adunau soţiile dregătorilor.

Meniul

Meniul surprinde şi el: aceşti boieri, purtători de anterie şi caftane orientale, erau serviţi din belşug cu „cele mai alese băuturi pe care le producea întreaga Europă”. Felurile de mâncare erau foarte multe şi bine gătite, după moda nemţească, franţuzească şi italienească!

Trecuse vremea barbariei, când înaintaşii acestor boieri schimbau felurile de mâncare fără să mai fie ridicate farfuriile de pe masă, ci le puneau unele peste altele.

În a doua jumătate a veacului XVIII ospeţele îmbelşugate au fost înlocuite cu o trataţie mai uşoară.

Boierii erau serviţi cu vutcă, confeturi şi cafea, pe fondul sonor a bubuiturilor de tun şi al muzicii de fanfară (meterhaneaua) care se auzea din „meidanul curţii dinlăuntru”. Filigene aburinde de cafea erau împărţite oaspeţilor de pajii domnești.

După aceea se retrăgeau cu toţii pe la curţile sau pe la gazdele lor, cu gândul că doar peste câteva zile, la 6 ianuarie, se vor întoarce iarăşi la Curtea domnească, pentru serbarea Bobotezei.

Surse:

Sorin Iftimi, Ceremoniile Curţii domneşti la Crăciun, Anul Nou si Bobotează (secolele XVII-XIX), în „Spectacolul public între tradiție și modernitate. Sărbători, ceremonialuri, pelerinaje și suplicii”, Constanța Vintilă Ghițulescu și Maria Pakucz Willcocks (coord), Editura Institutul Cultural Român, București, 2007, p. 56-61;

John Huizinga, Amurgul Evului Mediu (trad. H.R. Radian), Editura Meridiane, București, 1993.

dec. 27

Cuvinte călătoare (XXXIII). Pralina: petrecere la castel

… pe masă urme de miere, de zahăr și de fructe confiate. Norișori de făină încețoșează aerul și două degete strivesc deasupra mesei o felie de lămâie. O explozie de stropi și de senzații intense ajunge până la vizitatorul curios. O mână subțire, albă închide repede ușa…

În 1636, la Montargis, nu departe de Orléans, la castelul contelui César de Plessis-Praslin, zilele se scurg într-un decor oniric.

Femeile cu peruci înalte și cu evantaie din pene de pasăre măiastră se plimbă râzând de-a lungul culoarelor și-și clătină cerceii lungi, cu diamante hipnotice. La fiecare pas cufundă în covoarele groase conduri mici de catifea, cu lucrătură sofisticată, pe care un pantofar nebun a lăsat să cadă picături de turcoaze și chihlimbar din poveștile Șeherezadei.

Din când în când ochii alunecă spre oglinzile cu margini aurii, filigranate: siluete rafinate îmbrăcate în rochii de satin roșu, împodobite cu pietre prețioase, decolteuri adânci pe care strălucesc coliere de smaralde și perle, gulere din dantelă de Valenciennes stropită cu rubine mici cât aripa de albină.

Seara ies în grădinile răcoroase sau intră în orangerii, unde umbra uleioasă a palmierilor se unește cu parfumul lâmăilor și al portocalilor.

Din bucătăriile castelului, mirosul dulce al prăjiturilor cu scorțișoară și lămâie, parfumul merelor caramelizate și aromele de fructe glasate ies pe ferestrele deschise larg și plutesc deasupra grădinilor.

Dacă întredeschizi ușa, vezi pe masă urme de miere, de zahăr și de fructe confiate. Norișori de făină încețoșează aerul și două degete strivesc deasupra mesei o felie de lămâie. O explozie de stropi și de senzații intense ajunge până la vizitatorul curios.

O mână subțire, albă închide repede ușa. Se aud îndepărtându-se niște pași ușori, ca de pisică și rămâne doar amintirea clinchetului unei lingurițe de argint într-un bol de porțelan…

Un bucătar excentric și o clipă de nebunie

Clément Jaluzot, un bucătar excentric, orchestrează la castel baletul acesta grațios și aromat.

Se spune că într-o seară târzie de vară, acest Clément Jaluzot, despre care se știa ca era puțin lunatic, a scăpat o migdală în caramel. L-a sedus culoarea de miere caldă a noii bomboane.

Nimeni nu a putut spune niciodată dacă bucătarul a avut atunci o clipă de nebunie sau de neatenție.

A gustat bomboana cu sâmburele de amandă și s-a îndrăgostit pentru totdeauna de amestecul de gusturi, nemaiîntâlnit până atunci, dintre migdala amăruie și zahărul caramelizat, cu filamente asemenea țurțurilor subțiri ca acele .

Când a gustat și bătrânul conte, acesta ar fi șoptit cu voce răgușită și în ochi cu dorințe ascunse, de nespus: «La banchetul de mâine seara, fiecare femeie să primească într-o cutie ornată cu perle câteva astfel de bomboane».

Povestea mai spune că numele de pralină, cuvânt scris la început « prasline », a fost dat astfel în amintirea bomboanelor oferite invitatelor sale de bătrânul conte francez César de Plessis-Praslin (1598-1675).

Bibliografie :

Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Ed. Meronia, 2009 ;

Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007;

Dictionnaire historique de la langue française, Alain Rey, Le Robert, 2011.

dec. 23

Cuvinte călătoare (XXXII). Pe masa de Crăciun (2)

COZONAC

Dintotdeauna a fost cuceritor, cu stafide și cu mirodenii aduse de pe tărâmuri îndepărtate, praftorisit cu ape de portocale și zahar de trestie, aromit cu păstai de vanilie din care boieroaicele din vremuri de demult se nărăveau și se răsfățau.

«Cozonac» este un cuvânt înregistrat abia în „Dicționarul francez-român” al lui Ponbriant, deci la sfârșitul secolului al XIX-lea. Etimologia sa nu este clară, probabil că are la bază grecescul „kosonachi”, derivat de la „kosona” („păpușă”) datorită formei date uneori acestei prăjituri.

COLAC

Colacul este un fel de pâine, în formă de inel. Împletit din mai multe straturi de aluat, colacul este un cuvânt de origine slavă, derivat de la kolo – roată.

Noi l-am luat de la slavii din sud (bulgară, sârbă – kolač), la fel ca albaneza, turca, maghiara, friulana și germana austriacă.

Rezultatul normal, la singular, a fost colaci, cu pluralul tot colaci, ceea ce a dus la formarea unui singular analogic colac, după modelul sac-saci. Forma de singular colac a fost reîmprumutată de bulgară, ca și de turcă sau maghiară.

PLĂCINTĂ

Placinta este o turtă cu diverse umpluturi care se mănâncă atât de Crăciun cât și de Anul Nou.

La baza cuvântului plăcintă se află latinescul placenta, prăjitură plată, împrumutat din greacă.

Interesant este că româna este singura limbă care a moștenit acest cuvânt latinesc. Celelalte limbi romanice au moștenit derivate din latina populară focacia (care a dat, de exemplu, francezul fouace) sau au împrumutat și adaptat termenul germanic wastil (hrană) ce a dat francezul gâteau (prăjitură).

Plăcintă este unul dintre puținele nume de mâncăruri (zeamă, friptură, turtă) moștenite de română din latină.

Față de sensul cuvântului latinesc, româna prezintă o evoluție semantică, dat fiind că plăcintă înseamna turtă umplută cu diferite produse, inclusiv brânză, carne etc și de aceea plăcinta se servește nu numai la desert ci și ca aperitiv. Din română cuvântul a pătruns în ucrainiană, maghiară și în germană.

Surse:

Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate, create, Editura Humanitas 2010, pag. 143-146.

dec. 22

Cuvinte călătoare (XXXI). Pe masa de Crăciun (1)

Sarmalele

Sarmalele reprezintă mâncarea tradițională de Crăciun.

Ca alte nume de mâncăruri orientale (ciorbă, ciulama, iahnie, musaca, chiftea, tarhana), denumirea acestui fel de mâncare vine din turcă  unde sarmak înseamnă „a rula”, „a învârti”.

O serie de cuvinte regionale au același sens : gălușcă, perișoară.

Piftia

Nelipsită pe masa de Crăciun este piftia, al cărei nume provine din neogreacă (pichti, pikti – gelatină). Este un cuvânt vechi ce apare la Dosoftei. Termenul există și în turcă (pihte), în bulgară (pihtjia) precum și în sârbă (pitija). După unii, originea îndepărtată ar fi cuvântul persan pühti – gelatină.

Termenul nu este general în română: în Moldova se folosește, de exemplu, cuvântul răcituri.

Cârnații

Cărnații sunt la loc de cinste pe masa de Crăciun. Cuvântul cârnat, cu varianta populară cârnaț, există și în aromână și provine din latinescul carnaceus moștenit și în italiana dialectală, spaniolă și portugheză; forma mai aproape de etimon este cârnaț. Din română a fost împrumutat de bulgară, sârbă, croată.

Slănină, șuncă

Slănină este un cuvânt slav derivat de la slanŭ – sărat, care există și în neogreacă. În Transilvania și în Banat, ca și la istro-români, se mai păstrează un sinonim al lui slănină și anume lard din latinescul lar(i)dum, cuvânt panromanic (franceză – lard, spaniolă, italiană – lardo).

În Muntenia circulă și șuncă, deși cuvântul acesta înseamnă în mod curent jambon. Șuncă provine din cuvântul german Schinken care are o formă dialectală Schunke, identică cu românescul șuncă.

Untură, jumări

Dacă se pune la topit slănina porcului se obține untura care ne vine din latinescul unctura (de la verbul ungere – a unge).

Resturile rezultate în urma acestui procedeu se numesc jumări. Cuvântul jumară provine, se pare, tot din germană. În Austria, Schmarren înseamna mâncare din ouă bătute, prăjite în untură. Tot legat de untură, amintim termenul osânză (grăsime de porc neprăjită) care are la origine latinescul axungia (sau varianta oxungia care explică o inițial).

Tobă

Toba, „mezel preparat din stomacul porcului umplut cu bucăți de carne, de slănină și de măruntaie”, care are și varianta dobă, este un cuvând împrumutat din maghiară – dob.

Surse:

Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate, create, Editura Humanitas 2010, pag. 143-146.

Gh. Gutu, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, Bcurești, 1993.

http://ww.dexonline.ro

dec. 20

Etimologii ciudate (XV). Han. Hanul Ancuței, Hanul lui Manuc, Hanul Trei Sarmale

În trecut …

…la han totul era amenajat în stil rustic: terasa arăta ca o mustărie, căruțe cu coviltir în curte, voltă de viță-de-vie, struguri în vase de lut pe fiecare masă, dovleci pe margini, un război de țesut, velințe populare, o ladă de zestre, ștergare, ulcele…

Hangița

Porțile hanului erau deschise din zori și până-n noapte și în zi de lucru și în zi de sărbătoare. Hangița cu catrința prinsă-n brâu, cu obrajii roșii de căldura cuptorului era pregătită tot timpul de musafiri, dornică să le potolească foamea și le stingă arșița cu vinuri scoase din hrubele adânci ale hanului.

În cuptoare încinse se rumeneau colacii. Cighiri din măruntaie, amestecate cu mirodenii, înveliți în prapuri subțiri, sfârâiau vârtos în tingiri, alături de o bucată de costiță afumată. Pe mormane de jăratec, în vetrele încinse se rumeneau fripturi haiducești. În oale burduhănoase de lut, sarmalele din carne grasă, meștesugit mărunțită cu satârul, bolboroseau îngânând șoșotitul borșului de pui, ce fierbea în oale de lut.

Hanurile românești vechi sunt în general clădiri în formă de patrulater, cu ziduri groase în jurul unei curți interioare în care se intră printr-o singură poartă. La parter se găsesc prăvăliile și pivnițele iar la etaj camerele de locuit cu ferestre spre curte. De jur împrejurul clădirii, pe interior, este un pridvor cu coloane și arcade.

Puțină etimologie

Hanul este o „clădire cu camere de dormit” unde călătorii poposesc, une auberge sau otelul cu hangiță.

În română termenul a pătruns în jurul secolului al XVI-lea, din turcă, odată cu accentuarea influenței otomane asupra provinciilor românești dar și a intensificării relațiilor comerciale cu Imperiul Otoman.

Este un cuvânt răspândit în limbile balcanice (neogreacă, albaneză, bulgară, sârbă) şi în dialectele sud-dunărene (arom. hame, megl. an). În română este înregistrat prima dată la 1782.

Dar, ca multe alte cuvinte pe care româna le-a primit din turcă, han este un iranism, pe care turca l-a luat din persană, din farsi, limba de cultură a Imperiului Otoman.

În turcă han însemna „hotel”.

Acele hanuri care presărau Imperiul Otoman nu erau altceva decât case în iraniană, în farsi.

Han e persanul khana. Han înseamnă casă, casă de oaspeți.

Cherhana

Acest persan khana intră și în persanul kar khana care înseamnă casă de muncă. Și pe care româna l-a luat tot din turcă și care la noi a dat cherhana (construcție situată în imediata apropiere a unei ape pentru prepararea, conservarea și transportarea peștelui).

Han-Tătar

Nu, nu există nicio legătură între Hanul Ancuței și Han-Tătar sau Ginghis-Han unde han este un titlul nobiliar mongol: Khan (Monsieur). În acest caz avem doar o omofonie.

Surse:

  1. Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri românești, Editura Humanitas, București, 2021, pag. 306-307;
  2. Marius Sala in http://www.istoriesicivilizatie.ro/cuvinte-calatoare-cuvinte-persane-iv/
  3. https://dexonline.ro/definitie/cherhana

Sursa foto imaginea de copertă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6e/Hanul_lui_Manuc%2C_1841

nov. 30

Cuvinte călătoare (XXVIII). Surprinzătoarea poveste a cuvântului „zestre”

Lada de zestre

Zestrea e averea cuiva, dar se referă mai ales la obiectele pe care le primește o fată când se mărită.

Iar lada de zestre este lada în care se strâng, de-a lungul anilor, rând pe rând, aceste obiecte: haine ale miresei (cămăși, fote, ilice, albituri), dar și așternuturi, ștergare, fețe de masă, preșuri și păretare.

Deseori lada de zestre avea în interior un mic sertar pentru salba de galbeni și alte podoabe, dar și pentru acte. Șiraguri de mărgeluțe, pietricele colorate, năsturași și bumbișori, fundițe mici cât fluturii de noapte, cerceluși cu boabe vișinii, pasmanterii aduse de marchitan, toate se găseau în cufărul de zestre.

Dar care este povestea cuvântului zestre?

Cuvântul zestre, însă, are o poveste interesantă.

Provine dintr-o formulă solemnă a latinilor, formulă care (con)sfinţea/”pecetluia”/”parafa” orice jurământ, angajament, acord, promisiune de credinţă, pe scurt, orice înţelegere, tratat, alianţă sau contract.

Formula începea așa: „dextrae dextras iungentes, fidem obstrinximus…”, în traducere liberă: „ne-am dat mâna (dreaptă) şi de acum ne uneşte credinţa”.

Cu timpul, se pare, nu mai rosteau toată formula, ci doar primul cuvânt, dextrae, iar zestre din românește o arată limpede.

Dextra sau dextera (de unde neologismul dexteritate) era mâna dreaptă.

Când spuneau „dextrae !” spuneau, de fapt, „ne-am înțeles, am bătut palma”.

Din acest „dextrae !” a apărut în română zestre.

De ce mâna dreaptă ?

Pentru că la romani ea era simbolul, prin excelenţă, al încrederii. Al protecţiei, al prieteniei şi al credinţei. De fapt, mâna în sine era la ei un simbol al acţiunii, al înfăptuirii şi, de aici, al împlinirii unui jurământ/cuvânt dat.

O veche credinţă romană spunea că în mâna dreaptă locuia Fides, Încrederea, zeiţa jurămintelor şi a contractelor.

Surse consultate:

1. Gh. Gutu, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, București, 1993;

2. Les symboles de l’engagement dans les rits  nuptiaux, de l’Antiquité à nos jours, Marion Jacquet, Colloque 2011 de l’ Institut Albert le Grand;

3. Dictionnaire Étymologique Latin, M. Bréal et a A. Bailly;

4. Zenaida Luca-Hac, Logodna_cuvantul_dat_si_vremea_cea_buna-34174

nov. 16

Week-end în Bavaria (I). Despre München în era covid, cu părtinire

Am ajuns la München într-o seară colorată și rece de toamnă bavareză, cu frunze lipite de asfaltul umed și iederă roșie agățându-se tenace de zidurile caselor. Turnurile cu ceas din vechiul oraș, piețele vechi, clădirile gotice și fațadele baroce erau învăluite într-o ceață albă. O secundă am crezut că o ninsoare ușoară coborâse din Alpi.

Despre München în era covid, cu părtinire

München este capitala landului federal Bavaria, care poartă denumirea oficială de „Freistaat Bayern”, are o populație de 1,56 milioane de locuitori și este al treilea oraș ca mărime din Germania, după Berlin și Hamburg.

Orașul este cunoscut la nivel mondial pentru sărbătoarea Oktoberfest, care reprezintă cel mai mare festival din lume, și care ERA vizitat în fiecare an, într-un trecut nu foarte îndepărtat, de șase milioane de oameni.

La fel de bine, dar mai liniștit, faimoasa bere din München poate fi savurată sub castanii uneia dintre numeroasele berării în aer liber. În München, acestea au o tradiție de peste 200 de ani și sunt considerate un simbol al stilului de viață bavarez.

Orașul München se bucură de o reputație internațională în calitate de metropolă artistică, culturală și științifică și oferă o viață de noapte foarte animată. München are o excelentă rețea de transport în comun, de o punctualitate cu adevărat nemțească.

Chiar și în era covid, restaurantele cu mâncăruri tipice bavareze erau pline, berăriile semănau cu un Oktoberfest în miniatură: bănci lungi de lemn, halbe de 1 litru, bărbați în costume bavareze, o fanfară, chelnerițe cu decolteuri generoase care puteau să poarte fără probleme 4-5 halbe într-o singură mână, șiraguri de covrigi bretzel, cârnați cu varză murată, șnițele și ștrudele cu mere.

Seară la renumita berărie Hofbräuhaus

Era coadă de fiecare dată la intrarea în restaurant, cafenea sau berărie: se controla cartea de identitate și pașaportul covid – cheia modernă care îți deschide toate ușile.

În noiembrie 2021 la Munchen se poartă hainele elegante, pantofii scumpi, parfumurile la modă. Ca accesorii, pălăriile chic și obligatoriu masca FFP2, mare, cu cioc de rață, cu două filtre și patru elastice; era greu, aproape imposibil să trișezi și să o dai jos ca să iei o gură de aer dinspre Alpi.

Chiar și în era covid, locuitorii orașului München se bucură de numeroasele oaze verzi pe care le au, cum ar fi Grădina Engleză, luncile râului Isar și parcurile castelelor, precum și apropierea de Alpi și de lacurile din Bavaria Superioară.

Grădina Engleză

Turiștii, în era covid, vizitează pinacotecile, culisele teatrului și expozițiile de artă.

Vechea Pinacotecă
Casa artei

Chiar și în era covid, Grădina Engleză era plină și colorată, unii făceau surf în centrul Münchenului pe o cascadă mică, la intrarea într-un parc. Ce ciudat să îi vezi acolo, cu costumele și cu planșele lor de surf!

Surferi în centrul Münchenului

Alții beau bere la berăria de lăngă Turnul Chinezesc; mâncau cartofi prăjiți din cornete mari și se fereau de ciori. La München, ciorile te pândesc când te întorci la masă cu berea și cartofii prăjiți, plonjează și își înfig ciocul negru în câte un cartofior. Nu m-am așteptat, credeam că numai pescărușii fac asta, așa cum se întâmplă la Ostende.

Chiar și în era covid, copiii merg la teatrul de marionete, la muzeul de jucării sau mănâncă acadele colorate, migdale și alune trase în caramel cumpărate din piața de alimente, Viktualienmarkt.

Vin fiert în piața de alimente Viktualienmarkt

Chiar și în era covid, piața orașului Viktualienmarkt era animată. Unii cumpărau pește și creveți, alții cărnați de toate felurile, trufe și ciuperci de pădure, măsline cu sâmburi și cu gust de busuioc sau fără sâmburi și umplute cu bucățele de ardei iute, măsline ținute în ulei, cu oregano sau cu alte mirodenii. Unii clienți cumpărau ceaiuri și infuzii amintind de tărâmuri de la capătul lumii, alții se opreau și beau vin fiert, punch, vin de miere sau gin fierbinte. Câțiva se opreau și se uitau la ornamentele de Craciun.

Piața de alimente. Viktualienmarkt
Piața de alimente. Viktualienmarkt
Piața de alimente. Viktualienmarkt

Și în era covid, în centrul Münchenului, în Mariënplatz, în prima zi de week-end, oamenii stăteau la o coadă de două sute de persoane. Am crezut că e o coadă la intrarea în Primăria Nouă sau la covrigi bretzel. Nu. Era coadă la vaccinare.

Coadă la vaccinare în Marienplatz
Marienplatz. Primăria Nouă

Munchen, 14.11.2021

nov. 08

Cuvinte și povești cu parfum de epocă (VII). Mirodenii, gusturi și mirosuri la 1800

În secolul al XVIII-lea, mirodeniile sunt aduse în desagi şi burdufuri, trec prin munţi şi vămi, sunt plimbate prin târguri, oraşe, sate.

Ajung pe rafturile băcăniilor, sunt ascunse în borcănelele spiţeriilor, sunt amestecate în mâncăruri şi băuturi, dulceţuri şi plăcinte. Şi pentru că ele „dreg“, schimbă întrucâtva gustul, culoarea, consistenţa mirosul, capătă numele de dresuri.

Drumul mirodeniilor la 1800

La 1803, trec prin vamă mirodenii nenumărate: ienibahar, anason, cuişoare, rădăcină de piper, chimen, scorţişoară, nuci de India, cuişoare, frunze de dafin, salep, susan, muştar, şofran. Mai găsim mac şi afion, cafea, cardamon, ienupăr, seminţe de dafin. Mărfurile de la noi călătoresc în săculeți alături de mărfuri prețioase aduse deopotrivă din Orient și Occident.

Astfel, în registrele vamale de la vremea aceea sunt trecute mirodenii indiene, persane și marocane, fructe exotice, zahăr de la Veneția, ulei de măsline din Levant, cafea din Arabia, vinuri din Franța.

Acest drum al mirodeniilor nu este deloc uşor, ceea ce face ca preţul lor să crească în funcţie de vremuri şi mai puţin de cerinţe.

Papilele gustative sunt puse la încercare de gusturi stranii: acru, amar, iute, dulce, parfumat – toate amestecate într-o singură lingură.

Cum se fabricau gusturile la 1800

De prin reţete şi cărţi de bucate încercăm să ne imaginăm cum se fabricau pe atunci gusturile.

Pentru acru se folosesc zeama de lămâie, uneori şi portocalele, măcrişul, agurida, siropul de corcoduşe sau agrişe, oţetul de trandafiri, de garoafe sau de zmeură. 

Dulcele se obţine cu ajutorul zahărului sau candelului, a mierii, dar şi a dulceţii naturale conţinute în diferite fructe.

Pentru gustul iute-picant sunt buni chipăruşii, adică ardeii roşii iuţi, piperul, ceapa, usturoiul, ghimbirul, ienibaharul sau un pic de busuioc, care ameliorează iuţeala, parfumând-o. Acest gust stimulează foarte mult pofta de mîncare.

Fructele uscate

În această bucătărie se inserează adesea fructele, cu precădere uscate.

Printre carne şi slănină, prin peşte sau vânat se aruncă pumni mari de stafide, prune, vişine, nuci, fistic, migdale, mere, caise.
Şi de parcă n-ar fi de ajuns atîtea arome, mirodenii şi mirosuri, atîtea gusturi atît de diferite, peste ele se aruncă alte şi alte „ierburi“, printre care se regăsesc mărarul, pătrunjelul şi, doar din când în când, leuşteanul.

Peste toate se presară zahăr şi scorţişoară. Parfumată ca nimeni alta, aromată, dulce, fină, scorţişoara însoţeşte muşchiul de vită şi crapul şi plăcinta, dulceaţa şi şerbetul.

Petalele de trandafiri

Plăcerea supremă a gustului este dată de petalele de trandafiri. Uscate şi presărate peste bucate, ele împărtăşesc din aroma lor fină, din dulceaţa roşiatică a mirosului apetisant.

Surse:

Constanța Vintilă-Ghitulescu, Patimă si desfătare. Despre lucrurile marunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750-1860, Editura Humanitas, București, 2015, paginile 41-45.

oct. 31

„Mov dacă mănânci cretă mov”

Am selectat câteva răspunsuri pline de imaginație și candoare pe care le-am primit de-a lungul celor 13 ani de la copiii români de la cursul de limbă, cultură și civilizație românească (în școlile din Belgia în care am ținut/țin acest curs).

Mănușile

La o școală de lângă Bruxelles unde predau cursul de română. A. (5 ani) vine întotdeauna la curs cu un ursuleț panda de pluș, destul de mare; îl așează lângă ea, e colegul ei de bancă. În decembrie ursul purta niște mănuși roșii, de lână, minuscule (ale fetiței, de când era ea mai mică). Azi ursul de pluș nu mai avea mănușile.

Eu: Nu i-ai mai pus mănușile ?

A (foarte serioasă): Doamna, dar azi nu este așa de frig.

Viața de Săgetător

Discuție la cursul de română într-o școală din Bruxelles. Copiii sunt curioși, mă întreabă câți ani am, când e ziua mea de naștere, ce zodie sunt. Una dintre fetițe (7 ani) ne spune:

– Ziua mea de naștere este tot în decembrie. Sunt Săgetător. Trebuia sa fiu Capricorn, trebuia să mă nasc pe 24 decembrie dar am ieșit mai devreme să văd cum este viața de Săgetător.

„Mov dacă mănânci cretă mov”

Vorbim despre un băiețel care are obiceiul să mănânce cretă având o preferință pentru creta colorată (fără îndoială pentru că i se colorează limba, ceea ce e foarte amuzant pentru el). Le spun copiilor că nu e bine să mănânce cretă, că nu e foarte grav, dar mai bine să nu mănânce.

Gloria (5 ani) mă completează cu gravitate: „Am auzit că dacă mănânci cretă ți se schimbă culoarea pielii: în mov dacă mănânci cretă mov, în albastru dacă mănânci cretă albastră, în verde dacă e verde…”

Somn de frumusețe

Citim un basm cu prințese și întâlnim expresia „somn de frumusețe” (normal, fiindcă basmul e cu prințese). Întreb ca să ma asigur că toți copiii înțeleg expresia: cine ne spune ce înseamnă somn de frumusețe? Răspunde Luca (8 ani): somn de frumusețe e atunci când dormi și visezi frumos.”

Vată pe băț

Citim fabule de La Fontaine, ne uităm la o imagine a fabulistului francez și copiii văd că poartă perucă. Le spun că pe vremea aceea bărbații purtau peruci și explic pe înțelesul lor de ce. Anamaria (8 ani) își amintește și ne spune „bunica mea are părul așa de alb încât crezi că e perucă. Dar nu e o perucă. Dar ce e? întreabă copiii. Vată pe băț.”

Apolodor

Citim Cărțile cu Apolodor. Ecaterina (8 ani, din familie mixtă, pe jumătate deci româncă dar „pe jumătatea aia mare”, tatăl belgian, mama româncă) aduce la școala cele două volume din „Cărțile cu Apolodor” editate de Humanitas. Vai, Ecaterina, l-ai adus pe Apolodor! Ce frumos! Dar de ce ai adus cărțile? Răspunde cu greu în română, își caută cuvintele, traduce: așa, pentru că mi-a plăcut și am vrut să citească și ceilalți copii care nu îl cunosc pe Apolodor.

(va urma)

oct. 23

Etimologii ciudate (X). Papură, papirus, papier, paper…

Papirus

Papirusul este o plantă erbacee acvatică cu tulpina formată din foițe membranoase, care crește mai ales în Delta Nilului și în Africa Centrală (Cyperus papyrus).

Papirusul este și un material sub formă de foiță, obținut de egipteni și romani din tulpina acestei plante, pe care se scria în Antichitate; un vechi manuscris pe un astfel de material tot papirus se numește. Data la care a început fabricarea papirusului este situată în jurul anului 3500 î. Hr. 

În Grecia a pătruns abia în secolul al VI-lea î. Hr., răspândindu-se apoi în toată lumea greco-romană; din secolul al IV-lea î. Hr. papirusul a început să fie înlocuit treptat cu pergamentul.

Papirusul a fost totuși folosit prin cancelarii până în secolele X-XI, ca suport pentru acte, diplome, scrisori.

În limba română cuvântul papirus a intrat din limba franceză, care l-a luat din latinescul papyrus, acesta fiind copiat după termenul botanic grecesc π α ́ π υ ρ ο ς (papuros).

Papură

Ați recunoscut în cuvântul grecesc cuvântul papură. Interesant este că româna are cuvântul papură care este unul dintre cuvintele grecești păstrate numai în aria orientală a Romaniei și care au pătruns, pe cale orală, în latina dunăreană și s-au transmis numai limbii române .

Papier (franceză), paper (engleză)…

Cuvântul francez  “papier” a apărut la sfârșitul secolului al XIII-lea din latinescul papyrus, acesta fiind copiat după termenul botanic grecesc π α ́ π υ ρ ο ς (papuros). Cuvântul englez „paper” a apărut la mijlocul secolului al XIV-lea din francezul papier (hârtie, document) direct din latinescul papyrus, după același termen grecesc.

Într-adevăr, și „papier/paper…” și „papirus” sunt niște foi subțiri, fabricate din fibre vegetale concepute pentru a scrie pe ele. Cu toate acestea, papirusul este o trestie gânditoare („un roseau pensant”) iar papier/paper o foaie savantă (un chiffon savant).

Surse:

Marius Sala – Cuvintele- mesageri ai istoriei, Editura Meronia, București, 209;

Marius Sala – 101 cuvinte moștenite, împrumutate, create, Editura Humanitas, București, 2010,

www.dexonline.com

https://www.cnrtl.fr/etymologie/papyrus

oct. 16

Cuvinte călătoare (XXV). „Lalele, lalele, frumoasele mele lalele…”

Laleaua (tulipa) are un trecut „glorios“ şi, la un moment dat, a stârnit pasiuni aprinse, a provocat crize economice şi a scris istoria unei epoci.

Adorată de războinici

Adorată de războinicii de prin văile din Tianshan, lalelele decorau frontiera dintre China, Rusia şi Afganistan, cu flori roşii, mici, vesele, adaptandu-se la vremea rece şi vânturile îngheţate.

De aici, de pe „Acoperişul lumii“, aceste flori au plecat să cucerească inimile noroadelor de altădată: mai întâi de toate, printre musulmani, acolo unde laleaua „reprezintă cuminţenia, pioşenia în faţa lui Allah“ şi este considerată cea mai sfântă dintre flori.

Tulipa – turban

Tulipă („lalea”) este, la originea îndepărtată, persanul dulbänd „turban” (din care româna îl are şi pe tulpan).

Din persană, cuvântul a ajuns în turcă, unde a apărut (tülbend-)lâle, numele lalelei albe, pe care a semnalat-o pentru prima dată Bubeck, ambasadorul împăratului german Ferdinand I pe lângă Soliman Magnificul (între 1552 şi 1562), într-un raport al său.

Cuvântul turc tülbend care însemna „turban” s-a folosit pentru a denumi laleaua prin comparaţia făcută între forma florii şi cea a unui turban.

Tulipa – lalea

Cuvîntul turcesc lale se regăseşte şi în numele lui Allah, şi de aici însemnătatea imensă acordată acestei flori care populează grădinile, acest spaţiu al plăcerii şi bucuriei. Se spune, în tradiţia musulmană, că cei care îngrijesc florile, grădinarii, vor ajunge direct în ceruri pentru a se ocupa pe mai departe de această sarcină plăcută lui Allah.

Soleiman Magnificul la Istanbul

Sub domnia lui Soliman Magnificul, turcii au început să cultive lalele şi mai ales să le altoiască pentru a obţine varietăţi noi.

Aşa aveau să se nască „lalele de Istanbul, mult mai delicate şi mai elegante decît precedesoarele lor“, cu petale alungite şi suple, cu vârfurile ascuţite precum acul. 

La 1630, la Istanbul existau nu mai puţin de 80 de florării şi 300 de florari profesionişti.

Spre Țările de Jos, printre baloți cu țesături scumpe și săculeți cu mirodenii

Din Imperiul Otoman, printre baloţii de ţesături scumpe, cîţiva bulbi de lalea au ajuns în Ţările de Jos, în portul Antwerpen. Se pare că negustorul, care a cerut postavul şi mohairul, n-a prea ştiut ce să facă cu bulbii de lalea, pe unii i-a mâncat, asociindu-i cu ceapa, pe alţii i-a plantat, aşa, într-o doară, în grădina de zarzavat.

Reputatul botanist Carolus Clusius

Lalelele au fost aduse în Europa din Turcia la mijlocul secolului al XVI-lea. În 1593, Carolus Clusius, unul dintre cei mai reputaţi botaniști din Europa, a înființat în Leiden (Olanda) o grădină botanică vestită, printre ale cărei atracţii se numărau şi lalele aduse de la curtea sultanului Soleiman Magnificul. Există peste 3.000 de varietăți de lalele, cele mai răspândite fiind lalelele roșii.

În Europa

Prin intermediul lui Carolus Clusius, bulbii de lalea au ajuns pretutindeni în Europa.

Unii au crezut că este vorba de ceapă şi i-au rumenit în tigaie alături de varză, alţii i-au înăbuşit alături de coastele de miel, şi chiar i-au amestecat cu zahăr pentru a fi serviţi ca desert.

Dar europenii s-au convins repede că bulbii de lalea, chiar dacă semănau cu cepele, nu erau prea delicioşi, aşa că au început să aprecieze mai mult calităţile lor estetice.

Pasiunea pentru lalele: negustori, pictori, botaniști

Pasiunea pentru aceste flori minunate avea să atingă apogeul în primele decenii ale secolului al XVII-lea.

Horticultorii, negustorii, pictorii, botaniştii s-au întrecut în a „specula“, economic şi artistic, frumuseţea acestei flori.

Călătorii care poposeau în prosperele oraşe negustoreşti ale Olandei în preajma anilor 1630 descopereau cu umire un popor cuprins de o manie ciudată: mii de oameni, de la negustori bogaţi la simpli speculanţi de origine modestă, erau mânaţi de frenezia de a cumpăra şi a vinde. Obiectul tranzacţiilor lor era unul cât se poate de nefiresc: laleaua, o floare delicată şi exotică, recent sosită din Orientul Îndepărtat.

La 1637, laleaua numită Semper Augustus se vindea cu o sumă fabuloasă: de două ori preţul unei case.

Pictorii Rembrandt şi Bruegel reţin pe pînzele lor nu numai frumuseţea acestei specii, astăzi dispărute, dar şi obsesia care i-a animat pe locuitorii Ţărilor de Jos.

Pentru cîţiva ani, bulbii de lalea au reprezentat cel mai rîvnit produs de pe piaţă. Mulţi negustori au făcut averi din comerţul cu bulbii de lalea, preţul unui singur bulb depăşind cu mult salariul anual al unui negustor.

Cultura intensă a acestei flori în Olanda a făcut ca această formă scurtă a termenului, tulipa, care apăruse prima dată în Olanda secolului al XVI-lea să se răspândească în franceză (tulipe) şi în alte limbi europene (germ. Tulipe, engl. tulip, port. tulipa).

Înapoi în Imperiul Otoman

Cînd pasiunea pentru lalele se potoleşte la Amsterdam, prin anii 1640, ea se reaprinde în Imperiul Otoman.

Nu mai este vorba de o pasiune economică, ci doar de una culturală. Epoca Lalelelor începe pe la 1718 şi durează vreo 20 de ani.

Surse:

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu,  Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013;

Marius Sala, “101 cuvinte moștenite, împrumutate și create“, Ed. Humanitas, 2010.

Marie Treps, “Le passionnant voyage des mots”, cahier thématique, Petit Larousse 2007.

http://www.istoriesicivilizatie.ro/

https://dilemaveche.ro/sectiune/ieri-vedere-azi/articol/lalele-lalele-lalele

oct. 07

Etimologii ciudate (IX). Trivial: vorbe la colțul străzii

„Trivial” înseamnă lipsit de originalitate, comun, obișnuit, banal, vulgar, care vădește lipsă de pudoare. 

Dar să săpăm puțin mai adânc în etimologie …

Originea cuvântului „trivial” se găsește în latinescul „trivium”, care înseamnă „răscruce de trei drumuri” (de la tri-, „trei” și -vium care ne vine de la via, „drum, cale”).

„Trivium” a preluat treptat semnificația unui loc de întâlnire deschis, un fel de agora miniaturală unde oamenii puteau să se odihnească, să discute și să se întâlnească. Prin urmare, trivium a dat banal, adică demn de un loc prin care trec mulți oameni, cunoscuți de toți, banali, lipsiți de importanță, neînsemnați.

Un nou venit în Roma își culegea informațiile și noutățile din aceste intersecții, fie întrebând trecătorii, fie consultând afișele de la răspântie, hârtii prinse cu pietricele ca să nu le ia vântul, de statui sau de ziduri înnegrite, spălate de ploi.

Am putea spune că latinescul „trivialis” înseamnă „informații de la colțul străzii”.

Adjectivul derivat „trivialis” a ajuns să însemne „vulgar, obișnuit, lipsit de importanță, comun, lipsit de originalitate” , ceea ce înțelegem astăzi prin trivial. 

Mai există o teorie despre originile cuvântului „trivial”. „Trivium” în limba latină desemneaza, de asemenea, cele trei materii prin care toată lumea din Antichitate trebuia să-și înceapă învățarea, și anume gramatica, dialectica și retorica. Odată ce aceste materii erau însușite, se putea trece la celelalte patru materii mult mai complicate care alcătuiau quadrivium: aritmetică, muzică, geometrie și astronomie.

Surse:

www.dexonline.ro

www.lerobert.com

oct. 02

Peisaje islandeze. O întâlnire stranie in the middle of nowhere

În a sasea zi a călătoriei mele în Islanda eram la Vik i Myrdal, acolo unde, acum mii de ani, vrând să aducă la mal o corabie cu trei catarge naufragiată în Atlantic, trolii au încremenit în mijlocul oceanului la răsăritul soarelui. Se uită de atunci neputincioși spre plajele cu nisip negru.      

Ne hotărâserăm în dimineața aceea să mergem să vedem câmpurile de lavă de la Landmannalaugar. Chiar înainte să urc în mașină am auzit o voce ascuțită, limpede, de fetiță, râsete stranii de copii și un clinchet de chei. Îmi amintesc că m-am oprit brusc și niște degete subțiri de gheață m-au atins pe obraz.                                                                                            

Știam că până la Landmannalaugar erau șaptezeci de kilometri off-road și ni se spusese că pentru a ajunge acolo trebuie să traversăm câteva râuri, că drumul este pustiu, că deseori elfii aprind focuri în fumarolele de un galben selenar și dansează. Din cauza asta, se pare, oamenii aleg un alt traseu, mai circulat și mai ușor. Ni se mai spusese că numai dacă mergem pe acest drum off-road, care urcă pe lângă vulcanul Hekla, putem vedea una dintre cele mai spectaculoase regiuni din Islanda : peisaje lunare, cratere roșii, munți roz de riolită, văi și câmpuri de cenușă care se întâlnesc cu lacuri de un albastru cobalt.

Pe măsură ce orele treceau și ne apropiam de Landamannalaugar, vedeam ca printr-un caleidoscop cum culorile peisajului variază de la negrul câmpurilor nesfârșite de lavă la albul zăpezilor eterne, trecând prin albastrul translucid al ghețarilor, verdele crud al mușchiului și galbenul unei roci vulcanice aruncate de o erupție vulcanică de acum o mie de ani.

Dintr-odată, acolo, in the middle of nowhere, a apărut în fața mașinii un bărbat foarte înalt și slab, osos, cu picioare subțiri. Nici acum, după atâta timp, nu-mi dau seama de unde apăruse. Stătea nemișcat în mijlocul drumului și se uita la noi. Apucasem să văd că avea în jurul gâtului o eșarfă de culoare arămie și că purta niște pantofi negri, foarte mari.

Raph a oprit mașina și l-a întrebat dacă i s-a întâmplat ceva și dacă putem să-l ajutăm. Da, putem să îl ajutăm, ne-a răspuns aruncând priviri neliniștite în spate, am nevoie de o frânghie, am rămas cu mașina în pană, acolo, după stânca aceea, și a întins brațul stâng să ne arate. M-am uitat peste umărul lui stâng, nu se vedea nimic, se înălțau doar niște stânci și mi s-a părut că zăresc un râu sau mai degrabă cred că l-am auzit curgând și mi-am zis că un râu trebuie să fie acolo. Un vânt rece mi-a atins vârfurile degetelor și m-am uitat repede în jur: pustietate, cratere, munți de riolită și câmpuri de lavă și cenușă.                                                 

Raph i-a făcut semn barbatului să urce. Parcă atâta aștepta, a sărit neașteptat de repede în mașină, a trântit portiera și ne-a întrebat dacă putem să-l ducem undeva unde ar putea găsi o frânghie. Noi mergem la Landmannalaugar, i-a spus Raph și dacă el crede că va găsi acolo ajutor poate călători cu noi. Ne-a spus că îl cheamă Albert și că a plecat de dimineață din Reykjavik la pescuit, împreună cu unchiul lui, foarte bătrân, cine știe, a șoptit, poate că azi a fost ultima oară când am mai mers cu unchiul la pescuit, atât e de bătrân. Și unchiul a rămas în mașină ? l-am întrebat cu o voce mică. Da, l-am lăsat acolo să mă aștepte, stă singur în mașină de vreo patru ore, de când am plecat să caut o frânghie să trag mașina, poate i s-a făcut și foame între timp, nu știu, a spus pe nerăsuflate.                 

M-a cuprins un sentiment ciudat de neliniște și mă uitam când la Raph, care conducea netulburat, când la bărbatul din spate.     

Părea să aibă 50 de ani, avea o figură prietenoasă, zâmbitoare iar ochii îi străluceau când ne vorbea, vedeam bine că se bucura că am oprit să îl ajutăm. Din când în când își înnoda mai bine eșarfa, parcă voia să-și ascundă gâtul, și mi s-a părut că are ceva la mâna dreaptă, dar când am vrut să mă uit mai bine și-a ascuns mâna între genunchi cu un gest rapid. Ne-a mai spus că am făcut o alegere foarte bună să mergem la Landmannalaugar pe drumul off-road, că nu multă lume are curaj să se aventureze pe aici, deși peisajul este de vis, și că de  multe ori mașinile rămân în pană. Mi-a căutat privirea și un zâmbet subțire i s-a întins pe față ; pentru o fracțiune de secundă am citit satisfacție în ochii lui, dar imediat a întors capul și s-a prefăcut că-și aranjează eșarfa.         

Raph l-a întrebat dacă locuiește la Reykjavik, da, acolo locuiesc și lucrez, dar regiunea mea natală, ne-a răspuns, este Landmannalaugar, am copilărit aici, părinții mei aveau o mică fermă ascunsă în spatele munților de riolită, creșteau oi. Când ajung aici, pe lângă vulcanul Hekla, știu că am ajuns acasă, cunosc fiecare piatră, fiecare cascadă și fiecare fir de mușchi, a mai adăugat râzând tare, cu toată gura. Am simțit cum îmi cobora un fior pe șira spinării și l-am văzut pe Raph că se uită iute în spate, în oglinda retrovizoare.                                                          

În depărtare se vedea un munte negru, scurgerea de la lavă de la Hekla, mi-am zis, acolo trebuia să ajungem. În Islanda, l-am auzit dintr-odată pe Albert iar cuvintele lui s-au întins către mine ca niște fire, toți știu că în noaptea de Anul Nou elfii se mută, pășesc ușor, aproape plutind, pe mușchiul rece sau pe lava împietrită, merg lent unul după altul, ca niște coloane de fum, pe picioarele lungi și subțiri, ca niște filamente transparente. Nu înțelegeam de ce ne spune Albert toate astea dar aveam sentimentul straniu ca tot ce ne povestește îi era foarte familiar. În noaptea de Anul Nou, a continuat, mergeți pe cărarea săpată în lavă de la vulcanul Hekla, opriți-vă la o răscruce și stați nemișcați. De ce, am întrebat în șoaptă, prinsă în povestea lui ca într-o capcană. Și mai ales nu vorbiți, indiferent ce se întâmplă, a adăugat. Veți vedea elfii adunându-se și cu priviri subțiri de gheață se vor mișca în jurul vostru pe picioarele lor străvezii, vor apărea și vor dispărea ca un abur. Vor încerca să vă dea daruri, dar să refuzați. Apoi a tăcut și nimeni nu a mai zis nimic restul drumului, o liniște se lăsase în mașină.

A trebuit să traversăm un râu nu foarte adânc; ești un șofer foarte bun, i-a spus Albert lui Raph cu o voce brusc răgușită, ați avut noroc astăzi. Mi s-a părut că-i părea rău.     

Abia când a coborât din mașină și a închis portiera am vazut că îi lipseau două degete de la mâna dreaptă care parea foarte fragilă și aproape transparentă. I-am spus că sperăm să găsească ajutor și să ajungă la mașină înainte de căderea nopții, oricum ziua de pescuit era ratată. Mai târziu, către sfârșitul după-amiezii l-am văzut tot acolo, plimbându-se ca o umbră lungă printre cele câteva mașini și corturi răsfirate. Părea că nu găsise încă frânghia de care avea nevoie dar nu ne-am îngrijorat pentru el, oricum spusese că se simțea acasă acolo, pe câmpurile de lavă, unde în spatele fiecărei pietre trăiește un elf.

Seara, când am ajuns înapoi la Vik i Myrdal, credeam că l-am uitat pe Albert; am mers într-un mic restaurant de la ocean, am mâncat langustine și am băut bere Viking cu gust de ardei iute. Mai târziu, când ne-am ridicat de la masă, nici nu ne imaginam ce ne aștepta afară. 

Deasupra plajei de nisip negru se mișcau vălurile aurorei boreale iar acum, după tot ce s-a întâmplat, îmi amintesc foarte bine că am simțit o prezență subțire în spatele rocilor de lavă și o respirație pe care am confundat-o cu bătaia vântului. Nu am îndrăznit să-mi întorc privirile de la spectacolul aurorei și să mă uit în spate.

sept. 25

Cuvinte călătoare (XXIII). Cine era Șeherezada?

„Ajunsă aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi tăcu. Califul, însă, vrăjit de povestea ce-o auzise, se sculă, încuie uşa iatacului ei, îşi puse pecetea pe uşă şi plecă…”

Dar cine era Şeherezada?

O făptură care se întrupează dintr-un nor de parfum de cedru și bergamotă, cu o centură cu bănuți de aur pe șoldurile de satin.

O siluetă care se răcorește la umbra portocalilor din grădina arhitectului, înconjurată de trandafiri, de iasomii, de lalele și de crini.

O umbră colorată care alunecă pe sofalele moi din seraiul califului în lumina asfințitului și își îndulcește buzele cu smochine și curmale prefăcute în stropi de miere.

O frumusețe care ia de pe tablaua argintie trei linguri de boabe de rodie și un vârf de fistic pisat.

O himeră care de la o noapte la alta ne prinde pentru totdeauna în lumea fabuloasă a celor „O mie și una de nopți” persane.

O apariție amăgitoare care, în stilul ei crud, poetic si pătruns de erotism,  ne spune poveste după poveste, purtându-ne pe tarâmul beduinilor și vizirilor, al cavalerilor si bidiviilor, al fecioarelor si creaturilor fantastice.

O voce ademenitoare care ne povestește lumea persană a celor „O mie și una de nopți”, cu păsări uriaşe Roc cu cioc de diamant, cu duhuri cu puteri magice, castele minunate ascunse în măruntaiele pământului, peşteri pline de nestemate, munţi de aur şi de magnet.

O voce care se preface sfioasă și tace la ivirea zorilor.

O șoaptă care ne atrage în toate visele, iluziile, fanteziile și himerele care au țesut timp de un mileniu istoria infinită a celor „O mie și una de nopți” .

O fată care a învățat să ne alunge somnul toată noaptea, știe să ne amăgească și dispare în zorii zilei ca aburul amețitor și subțire în lampa unui Djin.

„Șeherezada”, vocea poveștilor persane, este un cuvant persan, pe care româna l-a primit tot prin turcă și compus din -zade.

“Zade” este participiul persan, iranian, al verbului „a naște” sau „a se naște“. „Zade” în Șeherezada însemna “născută (din)” .

Iar șahr-zade nu e altceva decât cineva născut(ă) la oraș (șahr în persană, șehir în turcă).

Șeherezada (shahr-zade) nu era, așadar, decât o “orășeancă”, o fată de la oraș, o târgoveață.

Tot așa cum beizadeaua (Bey-zade) este un fecior de bei, de om cu greutate, de baron local, un băiat de bani gata.

Surse:

https://www.erudit.org/fr/revues/tce/2001-n65-tce604/008233ar.pdf

https://fr.wikipedia.org/wiki/Sh%C3%A9h%C3%A9razade

aug. 27

Etimologii ciudate (V). « Ce-i lipsește chelului ? Tichie de mărgăritar. » Palate de mărgean, mărgăritare și margarete.

« Colo-n palate de mărgean/ Te-oi duce veacuri multe. » (Eminescu)

Cuvântul mărgean („coral”), termen existent şi în dialectele sud-dunărene (aromână mirgeane, meglenoromână mirgean) are la originea îndepărtată cuvântul persan marvarit care însemna „perlă”.

Termenul persan a intrat în arabă, unde marğān a căpătat sensul de „coral”, care s-a transmis şi împrumutului mercan din limba turcă.

Din turcă a fost apoi împrumutat de toate limbile balcanice (română, albaneză, bulgară, sârbă, neogreacă).

Corespondentele sale din limbile romanice occidentale (fr. corail, it. corallo) continuă cuvântul latinesc corallium (corallum), împrumutat din gr. coralion.

Buchet de margarete

Margaretă (cu varianta margarită) este un cuvânt la a cărui origine îndepărtată se găseşte același termen persan – marvarit ( „perlă”).

Din persană, a pătruns în greacă în forma margarites, apoi în latină a devenit margarita, cu acelaşi sens, dar şi-a schimbat genul trecând la feminin.

Din latină l-a luat franceza, care a dezvoltat sensul de „floare”. Din franceză l-a luat germana, unde a devenit Margarete. Noi îl avem probabil din franceză, dar şi din germană, cu atestări târzii din folclor.

Ce-i lipsește chelului ? Tichie de mărgăritar. 

Avem şi mărgăritar, cu atestare veche (1550) şi cu aceleaşi sensuri, care provine din derivatul grec margarites. 

Este un cuvânt care apare şi în expresii.

„Ce-i lipsește chelului? Tichie de mărgăritar” se spune în ironie despre cel care, lipsit de lucruri de primă necesitate, aleargă după altele, mai puțin utile sau inutile.

 „A arunca mărgăritare (înaintea) porcilor” (locuţiunea arhaică franceză jeter (sau semer) des marguerites devant des pourceaux) cu sensul : lucru de valoare ajuns pe mâna unui om care nu ştie să-l preţuiască sau nu-l merită. Doar in aceste expresii cuvântul s-a pastrat sensul originar de „perlă”, frecvent în Evul Mediu,

Bibliografie :

Marius Sala, « 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create », Ed. Humanitas, București, 2010,

Marlies Philippa, Koffie, kaffer, katoen. Arabische leenwoorden in het Nederlands, Uitgeverij Bulaaq, Amsterdam, 2008;

Surse:

https://dexonline.ro/

https://www.cnrtl.fr/etymologie/marguerite

http://www.istoriesicivilizatie.ro/

aug. 26

Cuvinte și povești cu parfum de epocă (III). Bucureștiul secolului al XIX-lea și hotelul unui belgian din Limburg

Charles Brofft, un belgian înstărit din Limburg

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Charles Brofft, un belgian înstărit din Limburg, inaugurează la București unul dintre cele mai luxoase hoteluri ale vremii. Acest Charles Brofft aflase, probabil, că Bucureştii se înnoiesc după tiparul occidental şi s-a gândit să profite de fenomen.

Situat pe Podul Mogoșoaiei, vis-à-vis de Teatrul cel Mare, în fosta casă a boierului Tache Ghica și a Mariei Câmpineanu, Grand Hotel Brofft, denumit astfel după numele proprietarului, a fost încă de la început o dovadă a începerii occidentalizării Bucureștilor.  

Clădirea a adăpostit un hotel de prestigiu, amenajat în stilul renașterii florentine cu 48 de camere elegante, şi mai multe magazine, între care cel al celebrului Jobin, de la care se trage numele românesc al pălăriei țilindru „joben”. 

Sursa foto: https://gastroart.ro/

Restaurantul franțuzesc al hotelului

Restaurantul franțuzesc al hotelului se remarca prin preparate excentrice, dar și prin prețurile destul de mari, contestate, de altfel, adesea de clienți: „dl Brofft pretinde 30 de franci pe dejun!”. Dar Grand Hotel își respecta însă, fără concesii, statutul de hotel de lux.

Datorită rafinamentului și bunului gust, în scurt timp de la deschidere a devenit punctul de întâlnire al aristocrației și elitei bucureștene.

Printre oaspeții de seamă ai hotelului s-a aflat și generalul otoman Osman Pașa, la sfârșitul războiului ruso-româno-turc, în iarna anului 1877.

În literatură, hotelul este amintit în romanul „Un om între oameni” de Camil Petrescu, când unul dintre admiratorii frumoasei cântărețe Frusinica Băl-Ceaurescu, preocupat că nu o găsește nicăieri, se întreabă dacă nu cumva este la Brofft, petrecând cu cineva.

Sursa foto: http://ouatib.blogspot.com/

M-me Celestinne Brofft

Istoria hotelului amintește că în jurul anului 1882, M-me Celestinne Brofft (fiica sau soția lui Charles Brofft, nu se cunoaște cu exactitate) vinde hotelul bancherilor Elias, în proprietatea cărora va rămâne până la 1884-1885, când va fi demolat, pe locul său construindu-se, după planurile arhitecților Emil Ritter von Förster şi I. I. Rosnovanu, actualul Grand Hotel Continental.

Grand Hotel Continental

Grand Hotel Continental avea la parter magazine cu scumpeturi aduse de departe pentru clienții înstăriți. Găseai aici papetăriile și librăriile lui Iosif Szollosy și Graeve, dar şi negoțul doamnei Paul Martin, soţia fostului „chapelier de la Cour”, exclusivist magazin de pălării şi parfumuri. În aceeași casă a meșteșugit atelierul de bijuterie Resch, fondat în 1837, furnizor al Casei Regale.

Dar lui Charles Brofft, belgianul din Limburg, îi făcea concurență hotelul unui alt belgian, Donat Hugues, care a fost primul din București care a adus trufele în meniul restaurantului său de lux, pe la jumătatea veacului XIX…

Bibliografie:

Constantin Bacalbaşa, „Bucureştii de altădată”, Humanitas, București, 2014;

Emanuel Bădescu, „De toate din vechiul București”, Editura Vremea, București, 2013;

Trandafir Iliescu, Ion Paraschiv, „De Hanul Șerban Vodă la Hotel Intercontinetal (pagini din istoria comerțului hotelier și de alimentație publică din București)”, Editura Sport-Turism, 1979.


aug. 25

Cuvinte și povești cu parfum de epocă (II). La Belle Epoque, o cofetărie de bonton și prăjitura Savarin

Cuconițele, cu toalete splendide și umbreluțe din dantelă, cereau café-frappé în pahare înalte cu cafea rece ca gheața în care înota o bilă mare de înghețată de vanilie, încununată de frișcă. Din când în când sorbeau grațios cu paiul din sonde de cristal oranjadă și citron pressé.

La Belle Epoque

Se întâmpla în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe când Calea Victoriei se numea Podul Mogoşoaiei şi nu avea asfalt pe jos ci lemn, ca să nu se strice botinele domniţelor, iar rochiile lor lungi să nu adune glodul străzii. Bărbaţii, înmănușați și jobenați, erau gentilomi, curtenitori și galanți, purtau pălărie şi baston. Era o epocă de rafinament și farafastâcuri, de ghirlande de beteală și de cutii luxoase cu bombonuri fondante, de prăvălii înțesate cu coloniale și de buticuri bântuite de cuconițe spirituale ahtiate după cărți și câteodată după flecuștețe care să le susțină mondenitățile.

Une Belle Epoque de ieșiri la Șosea, de după-amieze tihnite pe Corso, în compania unei ceșcuțe de cafea cu caimac, a unui sorbet ușor ca fulgul, a unui delicates din șocolată sau a unui „dulceț cu limonadă” la una din marile cofetării ale urbei. Cuconițele, cu toalete splendide și umbreluțe din dantelă, cereau café-frappé în pahare înalte cu cafea rece ca gheața în care înota o bilă mare de înghețată de vanilie, încununată de frișcă. Din când în când sorbeau grațios cu paiul din sonde de cristal oranjadă și citron pressé.

Una dintre aceste cofetării bucureștene de poveste a fost Riegler, de pe Calea Victoriei, vis-a-vis de Terasa Otetelișanu, peste drum de vechiul Teatru Național.

Cofetăria Riegler

La numărul 54, pe principalul  boulevard Podul Mogoșoaei, ființase hotelul lui Donat Hugues. Hotelul, o clădire cu faţadă de stil eclectic, a fost vândut lui Edmond Bourgeois și preluat, după moartea acestuia, de Georges Riegler.

Acest Riegler a deschis la parter faimoasa cofetărie ce-i purta numele și care a rămas, peste secole, ca un semn al bunului gust bucureștean.

Torturile, prăjiturile și toate celelalte cofeturi, precum bomboanele fondante, erau luate de la Casa Capșa și de la Cofetăria Riegler, unde marfa era atât de felurită și garnisită, potrivită pentru clienții cei mai mofturoși.

La Riegler se vindeau cele mai bune bomboane din oraș, produse în propria manufactură. Tăvile, cafetierele şi tacâmurile care se puneau în faţa clienţilor erau importate din Franţa, de la renumita firmă Christofle.

Cafeneaua Riegler servea cu larghețe, pe lângă licoarea neagră arabică, și puzderie de cofeturi, începând cu deliciile franțuzești botezate după numele faimosului și cultivatului gourmet Brillat-Savarin.

Prăjitura „Savarină”

Numele acestei prăjituri ca o coroană de prinț sau de regină, cu aur, alb și roșu, făcută dintr-un aluat pufos, crescut cât un măr mare, bine însiropat în rom dulce, tăiat parțial în două, pe lat și umplut cu frișcă apare în română abia în romanul « Adela » al lui G. Ibrăileanu.  Este o prăjitură din bucătăria franceză, din franceză a fost luat și numele (fr. savarin). Acesta atestă existența unui magistrat, gastronom și scriitor francez Jean-Anthelme Brillat-Savarin, autor al cărții « Fiziologia gustului » (1825) ; la început (1856) prăjitura a fost numită chiar brillat-savarin, de către frații Julien, celebrii patiseri francezi, care au creat și rețeta dată de scriitorul menționat.

Trei frați patiseri, Arthur, Augustus și Narcissus Julien au copt un aluat aerat și moale, și l-au însiropat cu o ”licoare secretă” creată de Augustus.

Pierre Lacam (1836-1902), în « Memorialul istoric și geografic al patiseriei », desecretizează siropul rețetei păstrate sub cheie de Augustus Julien. Acesta conținea apă, zahăr, zahăr vanilat, sâmburi, Kirsch, apă de trandafiri anisette, apă de marască, mentă, flori de portocale, pelin, ulei de migdale amare și absinth.

Bibliografie :

Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Ed. Meronia, Bucuresti, 2009 ;

www.dexonline.ro

aug. 21

Cursul de Limbă, cultură și civilizație românească (LCCR) în Belgia în 10 întrebări și 10 răspunsuri în RoEXPAT Belgia

Oana Topală este licențiată a Universității „Al. I. Cuza” din Iași – filologie modernă (română-franceză, cu o licență în lingvistică) și filosofie (cu o licență în studii europene). 

Din 2010 este profesor colaborator al Institutului Limbii Române și predă cursuri de limbă, cultură și civilizație românească și de educație interculturală în școlile din Comunitatea Francofonă din Bruxelles.

Este traducătoare și interpretă autorizată în Ministerul Justiției din Belgia și profesor agreat pe lângă Ministerul Federației Wallonie-Bruxelles–Administrația Generală de Învățământ.

  1. De cât timp există cursul LCCR în Belgia?

Din anul 2008 Institutul Limbii Române (instituție a Ministerului Educației Naționale) organizează în școlile francofone din Belgia (Federația Wallonie-Bruxelles) cursul de limbă, cultură și civilizație românească.

Cursul LCCR are susținerea Ambasadei României în Belgia și a directorilor scolilor în care se desfășoară.

Cursul LCCR este gratuit și este predat în Belgia (Bruxelles, Hainaut și Luxembourg) de către profesori români, cadre didactice cu experiență, cu formare în predarea limbii, culturii și civilizației românești în mediu intercultural și multilingvistic. Toate cadrele didactice implicate în predarea cursului LCCR sunt perfect bilingve română-franceză. Astfel, acolo unde este nevoie, profesorul poate fi o punte între familia copilului și școală.

2. Cine se poate înscrie la curs?

Cursul se desfășoară în limba română, prin urmare la curs se poate înscrie orice copil care dorește să fie/să rămână în contact cu limba și cultura română. Vin la curs copii care sunt născuți în România, în Moldova sau oriunde în diaspora, copii care sunt născuți în Belgia și care își doresc să păstreze legătura cu țara și limba părinților lor, copii din familii mixte.                      

Amintesc situația din anii 2011-2012 când s-au înscris la curs copii români care ajunseseră în Belgia din Grecia (pe fondul crizei economice din acei ani), ei fuseseră școlarizați în Grecia, învățaseră, deci, în alfabetul grecesc. Cursul de româna a fost pentru ei nu doar un curs de limba, cultură si civilizație românească ci și ocazia de a se familiariza cu alfabetul latin în care urmau să studieze. 

Spre deosebire de anii anteriori când aveam la curs copii care făcuseră câțiva ani de școală în România, observăm în ultimii ani că se înscriu la curs din ce în ce mai mulți copii de grădiniță, copii născuți în Belgia, a doua generație de migranți.

3. Copilul care vrea sa urmeze cursul LCCR trebuie sa învețe la școala unde este predat cursul sau nu este obligatoriu?

În principiu, copilul care se înscrie la cursul LCCR învață în școala în care se organizează cursul.

Pot veni la curs și copii care învață la alte școli, de obicei la școlile din apropiere. În aceste situații trebuie să avem acordul directorului școlii pentru ca acei copii sa poată intra în școală.

4. Ce demersuri trebuie sa facă părinții pe lângă școală pentru a avea acest curs ?

Dacă părinții sunt interesați de un astfel de curs pentru copiii lor în școală, aceștia trebuie să ceară directorului școlii intrarea în proiectul Ouverture aux Langues et aux Cultures (OLC). Înscrierile școlilor în proiect se fac în lunile februarie – martie iar înscrierea se face de către directorului școlii prin completarea unor formulare. 

Dacă este cazul și pentru rapiditate, părinții pot contacta pe unul dintre profesorii LCCR iar acesta poate face demersurile de înscriere pe lângă directorul școlii.

5. Cum își pot înscrie părinții copiii la cursul LCCR? 

Părinții își pot înscrie copilul la curs adresându-se direct profesorului LCCR din școala în care învață copilul.

Atunci când în școală se organizează cursul LCCR, părinții vor afla din timp de existența acestui curs. Informațiile despre curs și coordonatele profesorului LCCR vor fi transmise direct părinților prin intermediul caietului de comunicare cu părinții.

Dar, de cele mai multe ori, pentru o mai bună și mai rapidă comunicare, profesorul LCCR contactează direct părinții.

6. Cum este organizat cursul ?

Cursul LCCR este un curs extrașcolar, organizat în școală în timpul săptămânii, imediat dupa terminarea orelor și durează două ore pe săptămână.

Cursul este structurat pe grupe de vârstă : grădiniță, primar, secundar (respectiv, clasele gimnaziale și liceale din România). 

Practic, în ziua și la ora stabilită, profesorul LCCR întâlnește la școală copiii înscriși și merge cu ei către sala de clasă în care are loc cursul. Părinții vin la sfârșitul cursului pentru a lua copiii de la școală.

7. Cât timp poate urma un copil cursul LCCR?

La curs pot participa copiii cu vârste între 3 și 18 ani. Prin urmare, un copil poate urma cursul LCCR pe toată durata școlii (grădiniță, ciclul primar și ciclul secundar). Singura condiție este ca acest curs să aibă loc în școala copilului, fie că este școala fundamentală, fie că este școala secundară.

8. Ce învață copiii la cursul LCCR?

Cursul LCCR este un melanj de cunoștințe de gramatică, literatură, geografie și istorie.

Copiii învață în primul rând să citească și să scrie corect în limba română, își îmbogățesc vocabularul, descoperă scriitorii români, învață poezii și citesc povești, legende.

Ei folosesc manuale, hărți, dicționare, fișe de lucru adaptate nivelului lor de cunoaștere a limbii române.

Profesorii LCCR îmbină în mod ludic tehnicile moderne de predare (pe platforme on-line de tipul Padlet, Zoom, Teams, Classroom) cu metodele tradiționale astfel încât copiii să descopere cu plăcere cultura și civilizația românească.                      

Profesorii LCCR organizează activități prin care copiii descoperă tradițiile autentice din țara părinților lor. 

Ei participă la proiecte internaționale și activități on-line organizate de muzee sau de alte instituții din România și din diaspora.

9. Care sunt avantajele cursului LCCR ?

Copiii vor citi și vor scrie corect în limba română, vor asculta poveşti, legende, poezii ; vor descoperi scriitorii români, îşi vor consolida cultura generală; vor şti de unde vin ei şi părinţii lor, vor aprecia tradiţiile populare, autentice. Ei vor participa la proiecte internaționale și la activități organizate în cadrul comunității românești din Belgia, vor participa la activități on-line organizate în parteneriat cu muzee sau cu alte instituții din România sau din diaspora.                                                                         

În acelaşi timp, vor învăţa să-i respecte şi să-i accepte pe ceilalţi copii, să se integreze mai uşor în colectivitate şi în societatea belgiană.                                                                                 

Stăpânind limba maternă, ei vor învăța mai ușor limba franceză.                              

Copiii înscrişi la curs vor primi din partea Ministerului Educației şi a Institutului Limbii Române o diplomă de absolvire a cursului.

10. În ce școli are loc cursul LCCR în anul școlar 2021-2022 ?

Școlile înscrise anul pentru cursul LCCR sunt:

Hainaut : Ecole Internationale du SHAPE, secția belgiană – Mons ;

Luxembourg : EFA Athénée Royal Athus 1 Ecole du Centre – Aubange ;

Bruxelles-Ville : École fondamentale du Canal, École Fondamentale de l’Héliport, École Fondamentale « Emile Jacqmain » ;

Etterbeek : École Fondamentale « Colombe de la Paix », École Fondamentale « Paradis des Enfants » ;

Evere : École Communale « La Source », École Notre-Dame Immaculée ;

Molenbeek-Saint-Jean : École 7 Arc-en-Ciel, Athénée Royal « Toots Thielemans » ;

Laeken : Ecole Primaire des Magnolias, Centre pédagogique des Pagodes. Ecole primaire « Emile Bockstael », Athénée Royal Bruxelles 2 ;

Schaerbeek : Ecole Sainte Marie la Fraternité ;

Saint-Gilles : Institut des Filles de Marie ;

Forest : Ecole Saint Antoine ;

Anderlecht : Institut Marie Immaculée ;

Woluwe-Saint-Pierre : Ecole Joli-Bois ;

Woluwe Saint-Lambert : Ecole Georges Désir ;

Saint-Josse-Ten-Noode : Institut « La Sagesse Philomène ».

Site internet: www.ilr.ro

aug. 21

Etimologii ciudate (IV). Hoțul de paie ascuns în chihlimbar

Chihlimbarul  este o fosilă, dură, sfărâmicioasă, translucidă, de o culoare ce variază de la galben-deschis până la roșcat-cafeniu, din care se fac bijuterii, țigarete, mătănii.

Cuvântul „chihlimbar” are la originea îndepărtată cuvântul persan kährubā, compus din kāh „paie” şi rubā „a fura” ; un hoț de paie, cu alte cuvinte.

Ciudata denumire se referă, evident, la proprietățile electrice ale chihlimbarului, el atrage paiele ca un magnet, lucru știut încă din Antichitate.

Din persană l-a luat turca în forma kehlibar și l-a transmis limbilor balcanice (neogreacă, albaneza, sârba, româna; există şi în aromână: chihlibare).

Ajungând la noi, pentru ușurarea pronunției, kehlibarul a primit un -m- (chihlimbar).

Hoțul (rubā) de paie (kah) a dispărut astfel în negura timpurilor.

Ambra

În limbile europene occidentale, ambra, termenul care denumește această piatră, vine din arabă ‘anbar „ambră gri”. De aici a fost luat de latina medievală (ambar), apoi de germană (Anbra), engleză (amber).

Din franceză îl avem şi noi pe ambră, sinonimul lui chihlimbar. 

Bibliografie :

Marius Sala, « 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create », Ed. Humanitas, București, 2010.

Surse internet:

https://dexonline.ro/

https://www.cnrtl.fr/etymologie/ambre

www.istoriesicivilizatie.ro

aug. 16

Etimologii ciudate (III). Obrazul subțire cu cheltuială se ține. De la prosop la persoană

Persoană și prosop provin, la originea îndepărtată, din același termen grecesc prósopon care înseamnă față, figură, ceea ce se află înaintea ochilor.

Deosebirea de formă și de înțeles dintre cele două cuvinte românești se explică prin faptul că ele au ajuns la noi pe căi diferite : trecând prin diverse limbi, ele au căpătat forme și sensuri diferite.

Persoană

Persoană este la noi un neologism împrumutat din franceză (personne).

Dacă mergem pe urma cuvântului francez « personne », descoperim că el a fost moștenit din latină unde « persona » însemna masca actorilor de teatru, ceea ce avem în fața ochilor, o figură deci, apoi a luat sensul de personaj și mai târziu, odată cu Cicero, de persoană.

Dacă mergem și mai departe, pe urma cuvântului latinesc « persona », aflăm că el vine din etruscă, unde intrase din greacă, din prósopon (față, figură).

Evoluția de sens de la față la persoană o găsim și în româna veche, în terminologia judecătorească și în graiul popular unde se spune « față » pentru « persoană », mai ales cu nuanța semantica de personaj înalt.

De altfel, și astăzi spunem fețe simandicoase sau fețe bisericești.

Prosop

Prosop a fost împrumutat direct din greacă, prin contactul cu grecii fanarioţi, din prósopon. Prósopon a rămas probabil dintr-un cuvânt ce desemna o cârpă cu care se şterge faţa și a ajuns să desemneze în română cârpa însăşi, prosopul, ștergarul.

Bibliografie :

Marius Sala, « 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create », Ed. Humanitas, București, 2010,

Constanța Vintilă-Ghițulescu, « Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750-1860 », Ed. Humanitas, București, 2015.

aug. 10

Etimologii ciudate (II). Zarurile au fost aruncate! De la zar la hazard

Hazardul este o împrejurare sau un concurs de împrejurări (favorabile sau nefavorabile) a căror cauză rămâne în general necunoscută.

Hazardul joacă rolul principal în … jocurile de noroc, așa că nu e deloc e întâmplător că în cuvântul „hazard” stă ascuns „zarul”.

Româna a împrumutat cuvântul „hazard” din franceză.

Dar zarul?

Cuvântul „zar” a intrat în română din turcă (zahr) pentru a desemna acel cub mic de os, de lemn sau de material plastic, pe fețele căruia sunt imprimate puncte de la unu la șase, folosit la jocurile de noroc.

Ambele cuvinte, „hazard” și „zar”, ne vin din același cuvânt arab: ”al-zahr” (zar), pronunțat „az-zaar”.

Lucrurile devin și mai interesante dacă mergem pe urma etimonului arab „al-zahr”. Unii au presupus că ar avea la bază cuvântul arab „azahr” (floare) pentru că o floare ar fi fost desenată pe una dintre fețele zarului.

Alții au spus că la origine s-ar afla verbul arab „yasara” (a juca zaruri).

Există o opinie care spune că la baza cuvântului „al-zahr” ar sta chiar „hazz”, cuvânt arab ce înseamnă „noroc, șansă”; zarurile pot aduce noroc, dacă și hazardul ne e favorabil, nu-i asa?

Bibliografie:

Marlies Philippa, Koffie, kaffer en katoen. Arabische leenwoorden in het Nederlands, Uitgeverij Bulaaq, Amsterdam, 2008;

Surse:

https://www.cnrtl.fr/etymologie/hasard;

https://dexonline.ro/

aug. 09

Etimologii ciudate (I). Sare, salariu, salată.

Sarea a reprezentat un ingredient esențial nu doar pentru viață și sănătate, ci și pentru bunul mers al civilizațiilor de-a lungul istoriei. E posibil ca sarea să fi jucat un rol mai important decât aurul, mirodeniile și chiar decât petrolul. Pe vremea Imperiului Roman, sarea era o importantă monedă de schimb fiind denumită, în mod îndreptățit, „aur alb”. Aceasta era folosită de către romani, mai ales, la conservarea cărnii.

Cuvintele sare/sal/sale/salt/Salz/zout vin din sal – o rădăcina indo-europeană foarte veche, care a ajuns în limba latină ca sal, salis.

Care este legătura dintre sare si salariu?

„Salariu” provine din latinescul „salarium“ care însemna, pe vremea romanilor, cota de sare pe care o primeau soldaţii romani. Așadar, „salarium” însemna practic „plată în sare”.

Totuși, cu timpul, soldații romani și ofițerii nu au mai primit sare, ci o sumă de bani care a purtat aceeași denumire pentru că suma de bani era destinată achiziționării de sare pentru o lună de zile.

Astfel am moștenit salariu în română, salaire în franceză, salaris în neerlandeză…

Sal – o „rădăcină” plimbată prin multe bucătării

Și tot din rădăcina sal, plimbată prin diverse limbi si bucătării, avem cuvântul salată .

Salata, cu sensul « preparat culinar făcut din legume, cu adaos de untdelemn, oțet sau zeamă de lămâie, care se servește ca aperitiv sau ca garnitură” a fost împrumutat în română din neogreacă (saláta), ulterior și din franceză (salade).

Atât forma grecească, cât și forma franceză provin din italianul „insalata” care înseamnă, de fapt, „sărată”, fiind un derivat din italianul „sale” care ne trimite la latinescul „sal” (sare).

Din franceză a intrat în neerlandeză „salade”.

Bibliografie:

Marius Sala, 101 cuvinte mostenite, împrumutate și create, Ed. Humanitas, București, 2010;

Marlies Philippa, Etymologie, Standaard Uitgeverij, Antwerpen, 1999;

Mollat Michel (Edit.), Le rôle du sel dans l’histoire, PUF, Paris.

aug. 08

Belgia pentru (ne)turiști (III). Luptătorii pe catalige din Namur (les échasseurs namurois)

Lupta pe catalige, pasională, în ritm de tobe și alternând strigăte și căderi spectaculoase este una dintre cele mai vechi tradiții folclorice din Namur, atestată în 1411 ca o practică deja bine stabilită.

Scopul este doborârea adversarului având ca singure arme cataligele, pe care luptătorii le pot lovi unele de altele, și coatele. Prin acest joc, tinerii își arătă forța, abilitatea și îndemânarea.

UNESCO

De pe 16 decembrie 2021, luptele pe catalige din Namur sunt înscrise în patrimoniul cultural imaterial al umanității (UNESCO).

Namur, luptă pe catalige.
Sursă foto: https://www.fgfw.be/

O sursă veche atestă faptul că aceste lupte aveau loc între Mélans (locuitorii orașului vechi) și Avresses (cei din orașul nou). Fiecare grup avea căpitanul și steagul lui și se distingea prin culorile cocardei. Luptătorii din Mélans lans purtau galben și negru (culorile orașului), iar cei din Avresses roșu și alb. Întreg grupul era format din 1.500 până la 1.600 de luptători împărțiți în brigăzi, purtând diferite uniforme. Înălțimea cataligelor a variat în timp iar astăzi are doi metri.

Namur, luptă pe catalige.
Sursă foto: https://www.fgfw.be/
Namur, luptă pe catalige.
Sursă foto: https://www.fgfw.be/

Coborâm în trecutul îndepărtat al orașului Namur

În Evul Mediu, locuitorii orașului Namur s-au ridicat de nenumărate ori împotriva suveranilor lor. O legendă din secolul al XIV-lea spune că, în urma unei revolte a locuitorilor, Jean de Flandre (1298-1330), conte de Flandra și de Namur, a asediat orașul și l-a subjugat prin foamete. Atunci când nobilii orașului i-au cerut iertare, contele ar fi spus: „Nenni, Nenni, fără iertare dacă veniți pe jos, călare, cu barca sau în căruță”.

Ironici, locuitorii orașului au venit la conte urcați pe catalige care, amuzat de ingeniozitatea lor, i-a iertat.

O versiune mult mai plauzibilă a acestui celebru joc este dată de istoricul Félix Rousseau.

În Evul Mediu, de fiecare dată când râurile Sambre, Meuse sau Houyoux ieșeau din matcă, străzile orașului erau sub apă. Este posibil că într-o astfel de circumstanță locuitorii din Namur să se fi obișnuit să meargă urcați pe catalige.

Astazi

Tinerii din Namur sunt astăzi ambasadorii folclorului valon și animatorii acestei tradiții pe care o perpetuează și o arată în lupte în timpul cărora prin viață istoria și sufletul orașului.

Mai multe lupte pe catalige sunt organizate pe parcursul anului în Namur și în regiune, în principal în timpul sărbătorilor populare.

Cea mai importantă are loc în a 3-a duminică din septembrie. Cu ocazia Sărbătorilor Valoniei (Fêtes de Wallonie), are loc în Place St Aubain în fața a peste 6.000 de spectatori marea luptă a „Cataligelor de Aur”.

La sfârșitul acestui punct culminant al folclorului orasului Namur, câștigătorul primește „Cataligele de Aur” și titlul neoficial de cel mai bun luptător pe catalige al anului.

Site-uri utile:

www.curieuseshistoires-belgique.be

www.fgfw.be

www.echasseurs.org

Sursa fotografie de coperta:

www.lavenir.net

aug. 05

Cuvinte călătoare (XX). Silhouette. Un ministru francez, siluete albe și corăbii romantice

Zile la mare, nisip lipit pe pielea bronzată și caldă, gust sărat pe buze, briza răcorind seara, apus și răsărit de soare pe care te chinui să le surprinzi într-o fotografie, pescăruși tăind aerul fierbinte, fotografii alb-negru cu marginile zimțate uitate într-un album de altădată, fire de nisip pe care le lași să-ți alunece printre degete ca într-un joc de-a clepsidra, siluete pe plajă, împinse de resorturi necunoscute.

Fire de nisip rămase între paginile cărții pe care ai citit-o pe plajă, ridicându-ți din când în când privirea spre mare, cochilii de scoici luate acasă în amintirea unei plimbări la apus și abandonate în oala de lut cu flori mari, pictate, în care îți ții creioanele.

Vapoare cu pânze pe care le vezi doar dacă strângi puțin din ochi, siluete albe de marinari la cârma corăbiilor romantice care se mulțumesc cu apele Levantului.

Înghețată de zmeură, de fistic sau de caise în boluri mici de porțelan, cuburi de gheață ciocnindu-se unul de altul în sonde înalte, felii de lâmâie și cristale de zahăr, măsline în pahare cu Martini, suc de portocale în pahare cu Campari, fulgi de gheață amestecată cu felii de căpșune în cocktailuri Daiquiri,  siluete elegante, așezate la mese pe terase retrase, cu vedere la mare, miros de tutun și parfum Guerlain. Notele unui pian.

Nostalgia după vremuri trecute și siluete de demult pe care le întrezărești doar dacă ai curajul să dai la o parte din fața ferestrei draperiile de catifea, grele și lungi până jos și să lași să intre în casă lumina albă a unei dimineți de vară și mirosul sărat al mării.

Siluetă

Cuvântul „siluetă” este folosit mai ales cu sensul de „talie zveltă și bine proporționată a unei persoane”. Avem de-a face cu un împrumut din franceză („silhouette”) care a intrat în limba romana în secolul al XIX-lea.

De la Etienne de Silhouette la …siluetă

Cuvântul „siluetă” are la origine un nume de persoană, un om politic francez, Etienne de Silhouette, care a ajuns în 1754 ministrul Finanțelor, grație unei celebre curtezane a lui Ludovic al XV-lea, Madame de Pompadour.

Reformele sale eficiente, aprobate la început, au fost dezavuate în momentul în care el a propus proiectele de impozite pe pământurile nobililor și de reducere a pensiilor.

La câteva luni de la numirea în postul de ministru, a căzut în dizgrație. A fost caracterizat de Voltaire astfel: „Am avut un ministru al Finanțelor (fr. controleur général) […] El părea un vultur, dar în mai puțin de patru luni, vulturul s-a schimbat într-un boboc de rață.”

Deoarece a devenit nepopular, s-a creat în bătaie de joc expresia „à la silhouette” (1759).

Ulterior, expresia a fost folosită pentru lucrurile făcute prost, incomplet: tabachere din lemn nefinisat, portret de profil făcut în creion după umbra lăsată de figura respectivă și lipit ulterior pe un fond alb, ceea ce s-a numit „portraits à la silhouette”, de unde cuvântul „silhouette”.

Adversarii săi au început să deseneze pe ziduri chipul lui în negru, făcând astfel din economie de vopsea. De aici s- a ajuns la sensul de „linie generală a unei persoane” și la sensul  „corp zvelt, suplu, bine proporțional al unei persoane”.

Bibliografie:

Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Ed. Meronia, București, 2009,

iul. 19

Cuvinte călătoare (XIX). „Căldură mare, monșer!”. Surprinzătoarea origine a cuvântului «caniculă»

« Termometrul spune la umbră 33 de grade Celsius… Sub arşiţa soarelui, se opreşte o birje, în strada Pacienţei, la numărul 11 bis, către orele trei după-amiaz’. Un domn se dă jos din trăsură şi cu pas moleşit s-apropie de uşa marchizei, unde pune degeteul pe butonul soneriei. Sună o dată… nimic; de două, de trei… iar nimic; se razimă în buton cu degetul, pe care nu-l mai ridică …» (« Căldură mare », I.L.Caragiale).

Zilele de vară înseamnă soare, înghețată, băuturi răcoritoare cu multe cuburi de gheață dar mai înseamnă și caniculă.

DEX-ul dă două definiții pentru acest cuvânt:

 1. Perioadă în care steaua Sirius răsare și apune o dată cu soarele (22 iulie – 23 august).

 2. Căldură dogoritoare specifică zilelor calde de vară; arșiță, dogoare, zăduf, zăpușeală.

Cuvântul „caniculă” a intrat în limba română din limba franceză (canicule) unde a intrat din limba latină (canicula).

Caniculă are la bază cuvântul latinesc „canis”, care înseamnă „câine”. Și care este legătura între un câine și valul de căldură? A priori, niciuna. Cu toate acestea, dacă studiem etimologia cuvântului „caniculă”, vom descoperi ca acești doi termeni nu sunt atât de străini unul de celălalt.

Caniculă, canin, câine, canidae… Legătura lingvistică este, în cele din urmă, destul de evidentă.

După cum ne indică Trésor de la Langue française, „canicula” nu este altceva decât un diminutiv: „petite chienne”.

Și care este legătura între perioada de căldură arzătoare care durează până în august și animalul considerat cel mai bun prieten al omului?

Canicula este numele celei mai strălucitoare stele fixe, steaua principală din constelația Canis Major și care este situată la distanță de mai mult de opt ani-lumină.

Potrivit Trésor de la Langue Française, încă din Antichitate, anticii au observat că soarele răsare odată cu constelația Canis Major, între 22 iulie și 23 august. Perioada în care apare căldura dogoritoare.

Prin urmare, „canicula” desemnează în mod natural perioadele marcate de o creștere bruscă a temperaturilor.

Steaua Canicula este cunoscută și sub numele de Sirius, ce provine din grecescul Σείριος, Seírios,  cuvânt care înseamnă „arzător”, „aprins”.

Ca aproape întotdeauna, numele constelațiilor si planetelor noastre, sunt legate de divin.

Astfel, Sirius este numele câinelui lui Orion, un faimos și frumos vânător din mitologia greacă.

Surse:

Ion Luca Caragiale – Momente si schite. Nuvele si povestiri, Editura Litera, 2010 ;

https://dexonline.ro;

Trésor de la Langue Française informatisé, http://atilf.atilf.fr/;

Gh. Gutu, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, Bcurești, 1993.

iul. 17

Belgia pentru (ne)turiști (II). Aleea lacrimilor și Castelul Hex. Tranendreef – slapen in de bomen

Te-ai gândit vreodată că ai putea înnopta într-o pădure, într-un cort în forma unei lacrimi uriașe agățate de ramurile groase ale unui copac ?

Tranendreef
Sursa foto: www.visitlimburg.be

În pădurea de lângă orășelul Borgloon, un drum pitoresc duce spre Castelul Hex la care ajungi străbătând bolta imensă de ramuri grele. Colinele, pajiștile, livezile și pădurile frumoase l-au sedus în 1772 pe Monseniorul Charles de Velbrück, Prinț de Liège, care a ales acest peisaj bucolic pentru a-și crea un paradis pământesc, o „Arcadia”, conform gustului și filosofiei secolului al XVIII-lea. Charles de Velbrück a fost cucerit de ideile de libertate și toleranță și a fost un mare promotor al artelor, literaturii si educatiei.

El a construit un pavilion de vânătoare ​​ pe dealul care se întinde deasupra satului, precum și grădini franceze iar pantele ușoare ale reliefului i-au permis și amenajarea unui parc à l’anglaise.

Castelul Hex
Sursa foto: www.hex.be

Ca într-o poveste, Castelul Hex este o construcție de cărămidă roșie în formă de U, cu ramele ferestrelor din calcar de Namur. Există un singur etaj cu o fațadă elegantă, cu 19 ferestre, al doilea etaj fiind mansardat. Dacă te apropii, vei vedea o clădire sobră, având ca unic decor un fronton cu Diana, zeița vânătorii. Interiorul castelului a fost conceput în stilul opulent al epocilor lui Ludovic al XV-lea și Ludovic al XVI-lea. Castelul și grădinile sale sunt renumite pentru  colecția de trandafiri care cuprinde o varietate ce nu se găsește nicăieri în altă parte, Velbruck Indica Centifolia, denumită astfel după numele primului proprietar al domeniului.

Castelul Hex
Sursa foto: www.facebook.com/hex.be

Pe drumul pitoresc care șerpuiește către Castelul de Hex privirea îți rămâne agățată de patru corturi arboricole, aproape invizibile, ascunse între frunzele copacilor. Costrucțiile în formă de lacrimă, la care poți ajunge cu o scară, sunt suspendate de ramurile copacilor cu ajutorul unui sistem de prindere foarte solid.

Tranendreef – Aleea lacrimilor. Sistemul de prindere
Sursa foto: arhiva personala
Tranendreef – Aleea lacrimilor. Interiorul cortului
Sursa foto: www.mespromenades.com

Estompând linia dintre sculptură și arhitectură, structurile reprezintă opera artistului olandez Dré Wapenaar și se transformă în construcții care te invită să intri, să te ascunzi și să rămâi acolo în brațele naturii. 

Corturile arboricole oferă o cazare cu un minim impact ecologic și, oricât de surprins ai fi privind imaginile, fiecare cort este atât de spațios încât poate adăposti doi adulți și eventual doi copii.

Tranendreef – Aleea lacrimilor
Sursa foto: arhiva personala

Aceste construcții – sculpturi foarte originale au fost expuse prima dată în cadrul Pit, o expoziție organizată de muzeul experimental de artă contemporană și de arhitectură Z33, din Hasselt.


Adrese:

  1. Château de Hex, Heers, 3870
  2. Tranendreef, drève du Château de Hex, Bommershoven (Borgloon)

Informații:

Oficiul de Turism din Borgloon (Office de Tourisme de Borgloon) 012 67 36 53 – toerisme@borgloon.be

Site-uri internet :

https://www.visitlimburg.be/

https://www.borgloon.be/

https://www.hex.be/fr/

Sursa foto de coperta: https://www.facebook.com/timmyhaubrechtsfotografie

iul. 17

Iași, 1876. Povestea din Grădina Pomului Verde

Avram Goldfaden are astfel ideea unui teatru idiș autentic, pe baza propriilor sale scrieri, punând bazele celui dintâi teatru evreiesc profesionist din lume. Și-a prezentat inițial piesele într-o grădină de vară, unde veneau interpreți și comedianți. Trupa s-a mutat în octombrie 1876 în grădina de vară „Pomul Verde”, vizavi de actualul Teatru Național.

Pe vremuri, la Iași

Pe vremuri, pe la sfârșitul secolului al XV-lea, la Iași încep să se așeze negustorii israeliți veniți de peste granițe, care cumpără rând pe rând pământuri și case pentru a-și rostui mai apoi fel de fel de acareturi negustorești.

Cu timpul, părțile din estul târgului Ieșilor s-au umplut de dughene, ateliere, paravane și tot felul de locante.

Apare un târg pestrit, însuflețit de o poporime înveșmântată în caftane, purtând perciuni cârlionțați, pălării cu margini umbroase, un port deosebit de cel al localnicilor obișnuiti.

Evreii se îndeletniceau mai ales cu negoțul, dar practicau și alte meserii: croitorie, cușmărie, brutărie, ceaprazărie, cizmărie, dulgherie, tâmplărie, potcovărie și multe altele.

***

La sfârşitul secolului al XIX-lea, evreii erau aproximativ jumătate din populaţia oraşului. În 1930, evreii constituiau 30% din populaţia oraşului, însumând 35 465 de persoane.

O vreme la Iași au existat mai mult de 90 de sinagogi și orașul devenise cunoscut pentru viața culturală efervescentă. Aici a apărut prima publicaţie de limbă idiş din lume, Korot Haitim (Evenimentele timpului), în 1855. Aici veneau şi jucau trubaduri evrei din Rusia şi Polonia, precursorii actorilor de limbă idiş.

Avram Goldfaden și primul teatru profesionist de limba idiș din lume

Aici sosea în 1876, de la Cernăuţi, poetul şi dramaturgul Avram Goldfaden, cu gândul să întemeieze un ziar evreiesc. La sugestia soţilor Librescu, se hotărăşte să creeze un teatru al evreilor, cu sprijinul actorilor Israel Grodner şi Suher Goldstein.

„Monsieur Goldfaden, i-ar fi spus soția prietenului, la București există un ziar Haioet al cărui redactor moare de foame de șapte ori într-o zi. Ce ai de gând? Să scoți si dumneata un ziar și să muriți amândoi de foame? Mai bine ascultă ce-ți spun eu. Lasă-te de nebunia asta! Evreilor le lipsește un teatru. Apucă-te mai bine de așa ceva! Ma gândesc la un teatru evreiesc la fel ca al românilor”.

Avram Goldfaden are astfel ideea unui teatru idiș autentic, pe baza propriilor sale scrieri, punând bazele celui dintâi teatru evreiesc profesionist din lume. A încercat o sinteză între poezia populară, distracţia de cârciumă şi cerinţele publicului. Teatrul conceput de Goldfaden este unul muzical, care inserează numere de dans şi cântece. 

Primul teatru idis din lume
Sursa foto: www.https://evenimentulistoric.ro/

La Iași, în grădina de vară Pomul Verde

Și-a prezentat inițial piesele într-o grădină de vară, unde veneau interpreți și comedianți. Trupa s-a mutat în octombrie 1876 în grădina de vară „Pomul Verde”, vizavi de actualul Teatru Național.

Prima reprezentatie s-a jucat pe 19 august 1876, iar printre cei care au consemnat deschiderea porților s-a numărat însuși Mihai Eminescu, primul, de altfel, care a apreciat producțiile teatrale. În „Curierul de Iaşi” de vineri, 20 august 1876, la rubrica „Diverse. Notiţe teatrale“ Mihai Eminescu dă “certificatul de naştere” a teatrului idiş, cu prima cronică din istoria teatrului evreiesc :

“Într-o grădină pe uliţa mare s-a deschis un mic teatru de vară în care se joacă în limba evreească (germană stricată) […]. Despre piese avem puţin de zis – ele nu prezintă vreun mare interes dramatic, dar jocul actorilor a fost excelent […]. Directorul trupei are un glas simpatic (bariton) şi figură plăcută. Ariile sunt evreeşti, iar publicul, compus în mare parte din coreligionari ai actorilor, petrece bine. “

Mulțumit de succesul de care s-au bucurat spectacolele montate, Goldfaden și-a propus să se orienteze spre lumina rampei din București unde ajunge la un an de la deschiderea stagiunii în Iași.

Intrarea în Grădina de vară Pomul Verde
Sursa foto: www. curierul-iasi.ro

« Shakespeare al evreilor »

10 ani mai târziu, când avea 47 de ani, Goldfaden, supranumit „Shakespeare al evreilor”, ajunge la New York, unde pune pe picioare o trupă de teatru. A avut un rol semnificativ în dezvoltarea music-hall-ului, gen care a devenit o marca personală a show-biz-ului new-yorkez.

Grădina de vară Pomul Verde a fost distrusă

Grădina de vara Pomul Verde a fost distrusă de un incendiu, refăcută în 1911 de directorul unei noi trupe de teatru evreiesc și închisă în anii războiului. A funcționat apoi sporadic alături de alte două teatre evreiești din oraș.

În 1956, a primit numele lui Avram Goldfaden, însă în 1971 municipalitatea a hotărât demolarea întregii zone, în vederea amenajării Parcului Teatrului Național. La 27 decembrie 1976, s-a dezvelit bustul lui Avram Goldfaden, amplasat în faţa fostei grădini Pomul Verde, pe locul unde a funţionat Teatrul evreiesc. Pe monument a fost amplasată o placă de marmură pe care se află inscripţia: „Aici a fiinţat primul teatru evreiesc din lume (Pomul Verde) întemeiat în 1876 de Avram Goldfaden”.

Sursa foto: www.teatrul-evreiesc.com.ro

Surse:

Anca Mocanu, „Avram Goldfaden și teatrul ca identitate”, Editura Fundatia Culturala Camil Petrescu, anul 2012.

Surse internet:

http:// arhivelenationale.ro/

http://metropotam.ro/La-zi/Primul-teatru-evreiesc-din-Iasi-din-Romania-din-lume-art0583478939/

https://teatrul-evreiesc.com.ro

iul. 14

Cuvinte călătoare (XVIII). Vive la France! Merci.

Originea cuvântului „merci”

Cuvântul « merci » vine din latinescul « mercedem » care înseamnă « salariu, recompensă » și are la bază rădăcina *merk- „a vinde”.

„Merci” se înrudește deci cu:

👉 mercenar „individ plătit”;

👉 comerț;

👉 și cu Mercur, zeul negustorilor.

*Merk, această rădăcină extrem de veche, este foarte probabil o extensie a rădăcinii *mer- „a câștiga, a primi” pe care o întâlnim în cuvintele latinești:

👉 « mereor » (a câștiga bani,  a merita),

👉 « meritus » (meritat, cuvenit)

👉 și în grecescul  μόρος „destin”, de unde numele „Moire”, divinități ale destinului!

În franceza veche, „merci” a înlocuit cuvântul latinesc „gratia ” (ce însemna „mulțumire”, așa cum apare în expresia: gratias tibi ago – „mulțumiri ție”).

Cuvântul „gratia” a fost totuși păstrat în spaniolă și italiana: gracias!, grazie!

Românescul ‘mulțumesc’ are o altă poveste.

Bibliografie:

Le Dictionnaire Historique de la langue française, coord. Alain Rey, Ed. Robert, 2019;

Gh. Guțu, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, București, 1993.

iul. 04

Prin Iașul de odinioară (VIII). Cafenele celebre: orientale, occidentale și cafés chantants

Primele cafenele au apărut în Iași în urmă cu câteva secole, prin secolul al XVII-lea, și aveau proprietari turci, evrei, greci sau armeni.  

Termenul de „cafenea” vine de la persani și înseamnă “o casă a cafelei”, un local public în care se putea bea cafea. Turcii au meritul de a fi preluat acest tip de local si de a-l fi transmis mai departe, sub numele de „cahvenea”, iar în prezent, „cafenea”.

Prin 1867, la Iași erau înregistrate 24 de cafenele. Aceste localuri au fost de două tipuri: orientale și occidentale.

Cafenelele orientale

În cafenelele orientale, narghileaua, cafeaua şi dulceţurile erau nelipsite. În timp ce-și consumau licoarea preferată, învăluiți în rotocoale de fum, clienții se delectau jucând zaruri, table sau diferite jocuri de cărți. Vagabonzii sau tot felul de pierde-vară, nemulțumiții sau inșii infatuați-guralivi se adunau adesea pentru a-și exprima necazurile. Cafeneaua părea un loc de distracție pentru cei de condiție modestă, incluzând aici artizanii, negustorii, slujbașii particulari sau militarii. Vorbăria lor era în măsură să stârnească temerile puterii. De vorbele de prin cafenele se temeau și dregătorii curții domnești, pentru că vorbele puteau fi răstălmăcite, transformate în zvonuri și puteau ajunge la urechile domnești.

Cafenelele orientale nu s-au bucurat de o reputație prea bună, fiind insalubre, pline de fum de narghilea. Se adunau acolo personaje de tot felul și toți împătimiții jocurilor de noroc. Cartoforii, bețivii, șarlatanii se strângeau prin aceste locuri rău famate, stricând atmosfera orașului.

Ce scriu călătorii străini?

Iată cum arăta o cafenea orientală la începutul secolului al XIX-lea, în descrierea consulului francez Recordon :

„Aceste cafenele după moda turcească au doar o sală mare cu o bancă de jur-împrejurul pereților, acoperită cu rogojini sau cu covoare, perne pe care te așezi turcește pentru a fuma și a bea cafeaua care se aduce fără a fi cerută celor care vin în aceste locuri de întâlnire. De obicei, deși este multă lume, domnește o tăcere adâncă, întreruptă câteodată numai de zgomotul făcut de jucătorii de dame sau de șah”.

Acuarelă de Amedeo Preziosi
Sursa foto: https://www.fundatiacaleavictoriei.ro

Cafenele occidentale

Cafenelele occidentale, situate in zona centrală a Iașului, se bucurau de o clientelă selectă și erau cele mai cunoscute.

Cele mai prospere se găseau pe străzile Lapușneanu și Mitropoliei, în proprietatea lui Hainirie Zeltin. Pe Strada Mare, era cafeneaua patronată de Adolfu Fainstein și Constantin Dimache, pe strada Podu Vechi era localul ce apartinea lui Gabriel Missir, iar pe strada Primăriei era locanta lui Haimu Abramovici.

Înainte de apariția hanurilor, cafenelele țineau locul acestor locante. Prin secolul al XIX-lea, cafeneaua era locul întâlnirilor pentru cei care-și cautau prieteni și interacțiune socială.

Denumita “academia cetățenilor”, cafeneaua era locul unde se întâlneau tot soiul de oameni, de la bogați la săraci, de la învățați până la cei fără stiință de carte. Se discuta politica, se aflau ultimele noutati din oraș, se spuneau tot felul de barfe ; adeseori politicieni și gazetari le treceau pragul pentru a strânge noutăți și opinii.

Una dintre cafenelele celebre din Iasi în acele vremuri era cafeneaua Traian. Aceasta era cunoscută în epocă prin clienții săi fideli, pasionați jucători de șah, table și domino. Unii veneau la cafenea doar pentru a-și satisface pasiunea pentru jocul de șah și nu plecau de acolo decât la închiderea localului.

Marele Café Traian
Sursa foto: www:https://www.laiasi.ro

Café chantant

Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea a apărut în Iași un nou tip de cafenea denumită “café chantant”, un fel de cabaret, cu plata la intrare, unde oaspeții erau delectați cu muzică vocală.

Bibliografie :

Constanța Vintilă-Ghițulescu, „Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750-1860”, Ed. Humanitas, 2015 ;

„Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea”, vol.I, coord. Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Ș. Rădulescu-Zoner, M. Stroia, P. Cernavodeanu, Ed. Academiei, București, 2004 ;

Ion Mitican, „Iasi, file de demult”, Tehnopress, 2010.

iun. 29

Prin Iașul de odinioară (VII). Prăvălii, florării, librării, gramofoane, patefoane

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în Târgul Ieșilor pe Ulița Sârbească (Strada Alexandru Lăpușneanu) străluceau magazine, cofetării, neîntrecute croitorii și luxoase pantofării pentru dame.  La tot pasul, trecătorii erau fermecați de vitrinele magazinelor cu firme încântătoare: Martin, Valter, Derigault, Herţog (croitorul) şi Delpuech (pălărierul).

Apoi au mai fost: La Cavalerul Şic, La Americanul Fasson, La Magazinul Englez, La Luxoria, La Triumf, La Cristian, La Mode Helen, La Violeta, La Domniţa Ruxanda şi multe alte galanterii, parfumerii, drogherii, pantofării.

Ulița Sârbească (strada Lăpușneanu)
Sursă foto: www.laiasi.ro

La Cristian, cele mai fine cămăşi, cele mai elegante cravate

Între acestea, un loc aparte îl ocupa magazinul de la numărul 32, „locul de întâlnire a high-life-ului ieşean”.

Aparţinea lui Cristian, negustor evreu de manufactură şi galanterie, dar „îndrăgostit al documentelor vechi şi prieten al scriitorilor”, cum l-a caracterizat Aurel Leon.

„Cele mai fine cămăşi, cele mai elegante cravate, aici puteau fi găsite. Arbitrul cochetăriei vestimentare era însuşi negustorul Cristian, bărbat bine ras, bine hrănit, bine dispus” cu „zâmbet îndatoritor şi comportare de om civilizat în toate fibrele”.

Era „nu numai manechinul reclamă al magazinului, ci prieten sfătuitor al clienţilor săi, printre care se numărau Mihai Codreanu, George Topârceanu, Păstorel Teodoreanu”, pe lângă sumedenie de magistraţi, medici şi profesori.

Gramofoane, patefoane, violine, pianine

În această lume nu puteau lipsi magazinele de muzică. Unele instrumente muzicale se perindau prin casa lui Ioan Strasshoffer, aflată odinioară, unde se află acum Galeriile Anticariat.

Vreme de aproape un veac, sub bolțile tavanelor au răsunat nenumărate piane, violine, pianine, tot felul de cutii muzicale, gramofoane, patefoane. De obicei, cochetele magazine muzicale erau înzestrate cu ultimele noutăți venite de la Viena și aveau mici cabine pentru ascultarea melodiilor înregistrate pe discuri metalice, benzi de hârtie sau plăci de patefon, spre marea satisfacție a tinerilor iubitori de muzică.

Florăria « La Buchet » a doamnei Maria Criss

În Iașul de odinioară, pe Ulița Golia (strada Cuza-Vodă) se găsea florăria “La Buchet” a doamnei Maria Criss.  La “doamna Maria” veneau toate cucoanele Iașului și cumpărau buchete gata pregătite, numai bune pentru cununiile care se oficiau peste drum, la biserica Golia.

Vechea Uliță Golia
Sursa foto: www.ziare.com

Cea mai faimoasă librărie din Târgul Ieșilor

Într-o vreme, pe Ulița Golia se afla o clădire care a adăpostit cea mai faimoasă librărie a târgului de atunci, Librăria “Junimea” (1867).

Seara, lămpile cu trei brațe înfipte în pereții exteriori, alimentate cu petrol pulverizat, transformau întunericul într-o lumină albă ce înveselea intrarea și ferestrele librăriei când junimiștii se adunau aici.

Mulțime de curioși se îndemnau să-i treacă pragul. Între vizitatorii ce răsfoiau cărțile aduse cu poștalionul de la Paris, tulburați doar de susurul samovarelor cu ceai, se afla adesea Vasile Pogor, susținătorul financiar al librăriei.

Bibliografie :

Sorin Iftimi, Aurica Ichim, „Strada Lăpuşneanu Iaşi. Memoria monumentelor”, Editura Palatul Culturii, 2015.

iun. 24

Prin Iașul de odinioară (VI). „Trei Sarmale” – un han de poveste

În cuptoare încinse se rumeneau colacii. Cighiri din măruntaie, amestecate cu mirodenii, înveliți în prapuri subțiri, sfârâiau vârtos în tingiri, alături de o bucată de costiță afumată. Pe mormane de jăratec, în vetrele încinse se rumeneau fripturi haiducești. În oale burduhănoase de lut, sarmalele din carne grasă, meștesugit mărunțită cu satârul, bolboroseau îngânând șoșotitul borșului de pui, ce fierbea în oale de lut.

Hanurile din vechiul Târg al Ieșilor

Hanurile din vechiul Târg al Ieșilor au apărut încă din perioada medievală. Erau locurile unde drumeții, trecătorii prin Iași aveau asigurate cazarea și masa. Erau clădiri cu unul sau două etaje și se deosebeau puțin de casele boierești de la țară.

Pe lângă camere pentru drumeți, hanurile erau prevăzute cu pivnițe încăpătoare unde jupânii păstrau alimentele, butoaiele cu vin și țuică.

În ograda spațioasă erau amenajate șure pline cu fân pentru caii care trăgeau căruțele cu care soseau mușteriii.

Trecerea vremii a înghițit multe din vechile hanuri ale Iașului de odinioară.

Pe drumuri colbăite, spre „Trei Sarmale„

În arșița verii, carele cu osiile scărțăind sub greutatea încărcăturii se îndreptau spre Socola și „Trei Sarmale”.

Venind dinspre Vaslui, pe șoseaua Bucium, la poalele dealului Repedea și la doi pași de ”plopii fără soț” ai lui Eminescu, drumeții ajungeau la Hanul ”Trei Sarmale”, ridicat pe la 1800. Odată ajunși la „Trei Sarmale” se întâlneau cu alți călători veniți de prin părțile Focșaniului ori cine știe de pe unde, care, până să ajungă la târg să-și rostuiască treburile, se opreau la vestitul han sa guste câteva sarmale.

La hanul din marginea pădurii Socola, era totdeauna lume multă. Aici opreau caleștile boierești și domnești, cetele de haiduci, harabalele negustorilor, dar și faimoasele diligențe moldovenești.

Hanul „Trei Sarmale”.
Sursa foto: www.laiasi.ro

Totul era amenajat în stil rustic cu specific moldovenesc

La han totul era amenajat în stil rustic cu specific moldovenesc: terasa arăta ca o mustărie, căruțe cu coviltir în curte, voltă de viță-de-vie, struguri în vase de lut pe fiecare masă, dovleci pe margini, un război de țesut, velințe populare, o ladă de zestre, ștergare, ulcele…

Porțile hanului erau deschise din zori și până-n noapte și în zi de lucru și în zi de sărbătoare. Hangița cu catrința prinsă-n brâu era pregătită tot timpul de musafiri, dornică să le potolească foamea și le stingă arșița cu vinuri scoase din hrubele adânci ale hanului. Fiecare trecător intrat în han erau servit cu trei sarmale.

Vinuri, fripturi haiducești, costiță afumată și sarmale

În cuptoare încinse se rumeneau colacii. Cighiri din măruntaie, amestecate cu mirodenii, înveliți în prapuri subțiri, sfârâiau vârtos în tingiri, alături de o bucată de costiță afumată. Pe mormane de jăratec, în vetrele încinse se rumeneau fripturi haiducești. În oale burduhănoase de lut, sarmalele din carne grasă, meștesugit mărunțită cu satârul, bolboroseau îngânând șoșotitul borșului de pui, ce fierbea în oale de lut.

La hanul « Trei Sarmale » veneau adesea Creangă şi Eminescu, în peregrinările lor, iar mai târziu, mai poposea şi Octav Băncilă, după ce îşi termina picturile pe dealurile Buciumului.

După ce a trecut prin mâinile mai multor proprietari, hanul a ajuns în secolul al XVIII-lea în custodia Mănăstirii Socola, care l-a pierdut după secularizarea averilor mănăstireşti.

De curând, ceea ce mai rămăsese din han si din povestea lui a fost demolat. Hanul Trei Sarmale mai trăiește astăzi doar în paginile cu povești din Iasul de odinioara, cu oameni care nu mai sunt.

Surse:

Ion Mitican, «Iași, file de demult», Tehnopress, 2010;

http://www.laiasi.ro

iun. 17

Cuvinte călătoare (XII). Marțipane și cofeturi

Cofetăriile celebre ale Bucureștiului interbelic

Nestor, Capșa, Angelescu, Zamfirescu, Union, Scala, Suchard… Acestea erau doar câteva dintre cofetăriile celebre ale Bucureștilor, unde lumea bună se desfăta în veacul al XIX-lea și în prima jumătate a celui următor cu delicatesuri din ciocolată, şerbeturi sau câte un „dulceț cu limonadă”.

Destul de repede, în fața asaltului minunățiilor franțuzești, cofeturile orientale pierd din interesul publicului, iar cataifurile, baclavalele, sarailiile înecate în miere și șerbeturile sunt înlocuite cu prăjituri fine acoperite cu ciocolată, torturi sofisticate și felurite „bonbons”.

Braga începe să dispară din bărdacele de lut ars și, în locul acestora, apar „sonde” de cristal din care cuconițele bucureștene sorbeau grațios cu paiul „limonadă” și „oranjadă”.

Cofetăriile captivantului București interbelic sunt vizitate de domni spilcuiți, cu baston și joben, îmbrăcați pedant, cu batistă la buzunarul de la pieptul hainei sau ceasuri elvețiene cu lanț. 

Café-frappé, vermut italian, Pernod franțuzesc, coniac indigen, citron pressé și oranjadă

Aici se servea café-frappé în pahare înalte cu cafea filtru rece ca gheaţa în care înota o bilă mare de îngheţată de vanilie, încununată de frişcă . 

Mușteriii beau bere nemțească, vermut italian și Pernod franțuzesc, coniac indigen, citron pressé și oranjadă, după cum își amintesc martorii epocii.

Bomboanele Nestor

Memorabile au rămas  bomboanele Nestor cu arome şi forme de fructe, felii cu gust de lămâie, felii oranj de portocală, zmeură şi mure mici, roşii şi violete, peştişori albi cu gust de migdală, „bomboane englezeşti”, cilindrice, cu flori turnate care se vedeau pe tăietură, ca nişte mărgele dulci de Murano.

Drajeuri, marțipane, fructe zaharisite, fondante, glasate

Apoi drajeurile de botez, ovale, albe, roz şi bleu, marţipanele viu colorate, în formă de fructe, cu glazură transparentă şi lucioasă de zahăr, ca sticla, fructele zaharisite, maroanele glasate, fondantele, bomboanele de ciocolată de nenumărate feluri.

Profiterol, merengue-glacé, krantz, parfait Maréchal, pricomigdale, înghețată

Clientela găsea la Nestor profiterol, tort și merengue-glacé, krantz, parfait Marechal de cacao, aerat, fin și în același  timp crocant, prăjituri Bibescu cu blat, fondant, cremă de cacao și un vârf generos din frișcă naturală, vanilată, în formă de spic de grâu, pricomigdale, alune de pădure pudrate fin cu sare, Coupe Jacques, îngheţată de lămâie, cu zmeură sau cu caise.

COFETĂRIE

Denumirea de „cofetărie” vine de la „cofeturi”, un cuvânt din limba veche românească , preluat din limba greacă, ce însemna „bomboane, zaharicale”.  În greacă se pare că a intrat din italianul „confetto” (bomboană) și corespundea cu latinescul „confectus” (făcut la un loc).

MARȚIPAN

Marțipan, produs zaharos obținut dintr-un amestec de zahăr și miez de migdale, a intrat în limba română din germanul Marzipan și are o istorie captivantă ce urcă la numele unei monede.

Inventat de vechii perși acum 3.000 de ani, marțipanul a călătorit în întreaga lume.

Se pare că la originea cuvântului stă un cuvânt în arabă ( موثابان mawthābān) care înseamnă  „rege care stă nemișcat”. Latinizat ca matapanus, cuvântul a fost folosit pentru a descrie o monedă venețiană bătută în 1193 și care îl reprezenta pe Isus Cristos pe tron.

Aceste monede erau depozitate în cutii ornamentate. În jurul secolului al XV-lea, când monedele nu mai erau în circulație, cutiile au devenit recipiente decorative pentru depozitarea și servirea dulciurilor de lux.

Un astfel de lux care s-a strecurat în cutie în secolul al XVI-lea este celebrul marțipan cu aromă de migdale, numit după cutia în care a fost depozitat.

Bibliografie :

Marius Sala, „Romana orientală : terminologia culinară între est și vest” în „Parcours interculturels : être et devenir. Mélanges offerts à Pierre Morel” Ed. Peisaj, Québec, Canada, 2010 ;

Dan Silviu Boierescu, „Marii negustori, prăvălii pitorești, misterele tarabelor din vechile târguri”, Ed. Integral, 2019

www.dexonline.ro

www.keracalita.ro

iun. 13

Prin Iașul de odinioară (IV). Binder – hôtel de luxe à Iassy en 1850

Han-hotel Binder

Pe la 1850, la Iași, pe Uliţa de Sus (bulevardul Independenţei), multe băcănii, brutării, plăcintării, brânzării se ghionteau să-şi facă loc. Chiar la început, la intersecţia cu Ulița Sârbească (strada Lăpuşneanu), cam pe unde e acum strada Vasile Conta, Iosef Ciolcin Binder a înfipt în calea drumeţilor vestitul han-hotel Binder cu cerdacuri peste cerdacuri din lemn încrustat, cu fântâni adânci la intrarea ogrăzii zdravăn îngrădită şi un stâlp cu felinar la poartă.

Hanul-hotel avea o curte mare pentru birje, trăsuri și căruțe, înconjurată din trei laturi de clădirea propriu-zisă iar la intrare, pe o placă, hangiul „vopsise” un coşcogea poştalion – semn vestitor de ospeţie şi odihnă.

Hanul Binder
Sursă foto: www. turistiniasiblogspot.com

Luxul şi bogăţia hanului atrăgeau pe cei mai simandicoşi călători şi însemnaţi dregători ai curţilor din Viena, Varşovia, Kiev şi Sankt-Petersburg, trecători prin Iaşi care înnoptau aici, înainte de a urma drumul către Bucureşti, Istanbul, Sofia, Atena sau Belgrad. Pentru mai bine de jumătate de secol, Otelul Binder a fost cel mai căutat loc de găzduire în Târgul Ieșilor.

Salonul de lectură

În saloanele elegante cu mese de mahon, canapele de adamască şi oglinzi aurite, călătorii veniţi din provincie se întâlneau cu cei din Capitală, adesea în salonul de lectură pentru a răsfoi gazetele abia sosite de la Paris, Viena sau Petersburg şi pentru a pune ţara la cale.

Banchetele Junimii

În zile de sărbătoare sau după discuţii mai aprinse, junimiştii aveau obiceiul să țină „țărămonie” în crâşmele Iaşului. În fruntea petrecăreţilor s-ar fi aflat Eminescu, Creangă şi Negruzzi. Locaţia preferată era Hotelul Binder.

Poate cele mai celebre momente ale hotelului sunt legate de Societatea Junimea şi de membrii ei. La Binder s-au ţinut câteva dintre cele mai însemnate aniversări ale „Junimii”. Neuitată a rămas aceea de la jumătatea lunii noiembrie 1878, așa cum o povestește chiar Titu Maiorescu în „Jurnalul” său.

Conu Iancu Caragiale

Atunci, la rateșul lui Binder s-a dat în spectacol Conu Iancu Caragiale care şi-a făcut întâia apariţie la “Junimea” şi a prezentat, pentru prima oară în public, comedia “O noapte furtunoasă”.

A interpretat-o cu atâta succes, jucând toate rolurile ca într-un adevărat spectacol, încât ascultătorii (cum scria Iacob Negruzzi) “s-au tăvălit cu toţii de râs”, iar potrivit altui martor, din cauza râsetelor şi a veseliei, chelnerii restaurantului, furaţi de replici, se împiedicau şi cădeau grămadă cu tăvile pline de pahare şi farfurii. De obicei erau servite supe, cotlete, fructe uscate, să meargă la vinurile alese ale lui Binder.

Mihai Eminescu la Hotelul Binder

În mai 1876, Eminescu devine corector şi redactor la Curierul de Iaşi (pe care îl numeşte „foaia vitelor de pripas”). La Binder, el intra aproape zilnic pentru a citi ziarele vieneze şi franceze aduse cu poştalionul în cafeneaua localului.

***

Alt loc frecventat de junimişti era Bolta Rece, preferata lui Eminescu şi Creangă, o crâşmă adâncă, rece şi cu mult vin rosé. În perioada Junimii, localul, în a cărui pivniță fuseseră zidite, în piatră, hrube cu firide, de unde lumina opaiţelor se răsfrângea asupra vaselor de stejar care adăposteau licoarea de Cotnari, de Bucium, de Uricani şi din alte podgorii, era cunoscut și sub numele de „Universitatea vinurilor”.

Dar aceasta este o altă poveste din Iașul de odinioară.

Bibliografie :

Ion Mitican, « Strada Lăpușneanu de altădată », Tehnopress, 2020

Titu Maiorescu, „Opere. (Vol I). Jurnal”, Academia Română, 2013.

iun. 07

Prin Iașul de odinioară (III). Cofetăria „Madame Alexandre”. Une confiserie parisienne à Iassy

…doamnele elegante erau însoțite de domni subțiri, cu joben, lornion, manuși albe și baston… așteptau cuminți partenerii să le aducă zaharicalele la scara trăsurii: înghețate fine, ciocolate delicioase și oranjade stoarse pe loc din portocale, răcite în lădoaie pline cu calupuri de gheață.

Zaharicale și oranjade la scara trăsurii

Pe la 1877, Ulița Sârbească (actuala stradă Lăpușneanu), loc de plimbări duminicale și de întâlnire a tinereții ieșene, cu magazine vestite și ispititoare localuri cu podiumuri pentru spectacole, se mai numea Strada Veseliei sau Strada Muzicii.

Pitorească și cochetă, cu magazine, hoteluri, cofetării și câteva grădini de vară, ascunse în umbra vechilor palate, fosta uliță boierească chema pe caldarâmul umed toată tinerimea târgului.

Petreceau pe acolo toți cei fără de griji, privind vitrinele magazinelor pline cu noutăți ori bulucindu-se la gardurile celor vreo cinci grădini de vară cu scenă pentru teatrele anunțate prin afișe uriașe și viu colorate.

Când doamnele elegante erau însoțite de domni subțiri, cu joben, lornion, manuși albe și baston, și se întâmpla să nu prindă vreun loc la o masă, așteptau cuminți partenerii să le aducă zaharicalele la scara trăsurii: înghețate fine, ciocolate delicioase și oranjade stoarse pe loc din portocale, răcite în lădoaie pline cu calupuri de gheață.

Ulița Sârbească (Strada Lăpușneanu).
Sursa foto: turistiniasi.blogspot.com

Cofetăria franțuzească « Madame Alexandre »

La capătul din vale al străzii Lăpuşneanu, pe locul unde astăzi se află parcarea Hotelului Astoria, altădată creștea o bătrână livadă.

Aciuată în livada boierească, se înălţa fără seamăn pe atunci  eleganta cofetărie franțuzească « Madame Alexandre », cu bomboneturi parisiene, scenă, muzică, teatru şi multă tinerime.

Faimoasa grădină de vară cu scenă a fost deschisă de Alexandra Sfetcovici care, încă din 1867, şi-a revendicat meritul răcoririi ieşenilor cu apa gazoasă “Soda” şi îndulcirea foştilor bonjurişti, deveniţi mari bărbaţi de stat.

La Crăciun, pe la 1870, Madame Alexandre vindea bomboane cu precizarea: “din fabrica mea” (Curierul de Iassi, 20 decembrie 1870).

Comerțul cu zaharicale, bomboneturi, înghețate și fructe confiate, însoțit de fanfare și trupe actoricești, atrăgea mulți vizitatori, printre care și tineri studioși. La mesele cofetăriei se adunau laolaltă studenți și profesori, actori și gazetari, printre care se afla, scriu gazetele vremii, și poetul Mihai Eminescu.

1871 Confiserie „Madame Alexandre”.
Sursa foto: turistiniasi.blogspot.com

Trăsuri, dulcețuri și glume dulci

Poetul Dimitrie Anghel își amintea că seara “în faţa cofetăriei celebre M-me Alexandre” trăsurile stăteau pe două rânduri. Duducile şi duducuţele se întorceau de la plimbarea Copoului:

“Evantaiurile prind să bată, cavalerii se întrec care de care şi băieţii din prăvălie vin legănând tablalale cu dulceţuri şi cu îngheţate, slujind în trăsuri cucoanele care, săturate de luciu de lună şi cântec de lăutari şi înviorate de aer curat, mănâncă cu poftă, ţinând cu mănuşatele lor mâini graţioase farfurioare cu bunătăţuri. Cavalerii îşi servesc favoritele ; iau farfurioarele, întind un pahar cu apă, și strecoară glume dulci printre zaharicale. Singuri vizitii și lacheii de pe capre stau gravi.”

Bibliografie :

Ion Mitican, « Strada Lăpușneanu de altădată », Tehnopress, 2020

Dimitrie Anghel, Fantome, in Fantazii, Ed. Socec, 1911.

iun. 02

Prin Iașul de odinioară (II). Băcănia Ermacov. Epicerie fine à Iassy

Înzestrată cu mulţime de clădiri ochioase pentru prăvălii de lux, Ulița Sârbească (actuala strada Lapușneanu) se întindea de la Băcănia Ermacov (cam pe unde se află astăzi Blocul Amandina …pour les connaisseurs) şi până în colţul străzii Carol, vegheat odinioară de cochetul palat Jockey-Club.                

La capătul din vale al străzii Lăpuşneanu, pe la fostele numere 43 – 53, chiar pe colţ, în Piaţa Unirii se afla „Consum – de coloniale şi aperitive”, al lui Ermacov.                                           

Prin anii 1900, « Băcănia I. Ermacov – Iaşi, Piaţa Unirii » recomanda « onor public toate articolele de calitate ireproşabilă şi cu preţuri ce desfid orice concurenţă loială… Local separat pentru aperitive alese… Mare depozit de excelente vinuri de masă din propriile vii (renumitele podgorii Uricani), vin din anul trecut; vin vechi, Cotnari, Tămâios, Pelin şi diverse băuturi fine… ».  De cum intrau, clienţii credincioşi erau trataţi cu câteva măsline sau nişte boabe de icre unse pe o felioară de pâine și un păhărel de vin.                                     

Și ce cumpăra onorata clientelă de la Băcănia lui Ermacov ? Ceai-diferite calităţi, rom de Jamaica şi englezesc, esenţă de ponciu (punch), zahăr, cafea, cacao pisată fără zahăr şi nepisată, ciocolată, cutii cu icre negre într-un bazin cu gheaţă măruntă şi butoiaşe cu icre de Manciuria, vinuri de la cele mai renumite case precum Champagne, Bordeaux, Chateau Laffite, St. Julien şi Medoc, Madera şi altele.                                      

Unii clienți vor fi primit poate în seara ajunului Anului Nou un coș cu de-ale băcăniei: „2 butelii Bordeaux St. Julien, o cutie ananas în mustul lui, o căpăţână de zahăr, mandarine, curmale, castane, o cutie de sardele, o sticlă de rom şi câteva mărunţişuri”, dovadă a rafinamentului mărfurilor care se găseau în băcănia de lux a lui Ermacov.     

                   

Băcănia Ermacov, de pe colţul Pieţei Unirii a fost una dintre cele mai faimoase locante
ale Iaşului între 1900 şi 1940

Băcănia a fost vizitată de lumea „bună” a Eşilor ; în 1907, cam pe vremea asta, nenea Iancu a făcut popas la Ermacov și a descris-o mai apoi în una dintre schițe (Monopol) : « Unde să merg? La Smirnov, or la Ermacov? Oprim la Ermacov. […] Dugheana e plină de amici, […] iau aperitive, ţuică, mastică, pelin, mişmaş şi gustă mezeluri, salam, ghiudem, caşcaval, măsline… ».                                                          

Despre băcănia lui Ermacov a scris și Ionel Teodoreanu în cartea copilăriei și adolescenței multora dintre noi: « Lui Dănuț îi era foame. Luna…era stăpâna unei băcănii mare mare decât a lui Ermacov de la Iași. Dănuț o vedea punând în vastul coș de hârtie cutii cu sardele ; tăind patace roșcate de salam ; deschizând cutii cu măsline marinate ; întinzând cu vârful cuțitului, o așchie groasă de cașcaval de Penteleu ; desfăcând un hârzob de păstrăvi afumați. »

Băcălia I. Ermacov – Iaşi, Piaţa Unirii

Bibliografie:

Ion Mitican, „Strada Lăpușneanu de altădată”, Ed. Tehnopress, 2020;

Ion Teodoreanu, « La Medeleni », vol I, Ed. Jurnalul National, 2009 ;

I.L.Caragiale, « Momente si schite. Nuvele si povestiri », Editura Jurnalul National, 2010 

Victor Bilciurescu, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, Ed. Paideia, 2003.

mai 30

Cuvinte călătoare (XI). Cafele, dulcețuri și șerbeturi

Boierii stăteau tolăniți pe sofalele înșirate de-a lungul camerei și se desfătau cu dulceață de portocale sau își potoleau setea cu o bragă sau cu un lichior. O mână ușoară, subțire, aducea pe o tavă de argint un pahar de apă proaspătă, chiseaua cu dulceață, farfurioarele și lingurițele.

Zaiafet, chiolhan, chindie, praznic, ospăț mare cu lăutari, petreceri de tot felul, cu mesele întinse și butiile pregătite să li se dea cep. Românul a știut dintotdeauna să petreacă, născocind pentru asta câte și mai câte prilejuri, de la Lăsata Secului la onomastica unui fin mai chivernisit ori de la nașterea unui prunc la pomenirea unui strămoș de vază ce va fi lăsat familiei cheagul și bunăstarea.

Obiceiuri levantine: cafea, dulceață, narghilea, siestă

La curțile domnești și boierești, ospețele se terminau cu oarece dichis, la care prostimea nici nu îndrăznea să viseze : fețe domnești, Mitropolit, arhierei, boieri sau oaspeți picați peste noapte, toți se nărăviseră la obiceiuri levantine : cafea, dulceață, narghilea și siestă.

Șerbeturi, cofeturi, filigene cu cafea arabica

La urma ospățului nu lipseau șerbeturile și cofeturile, tăvile cu baclavale, zahărul de la Veneția, vinurile dulci din Franța, bombele de înghețată și nici filigenele cu cafea arabica însoțite neapărat cu dulceață din gavanoasele umplute peste an. Servirea șerbetului era o dovadă de înaltă considerație pentru oaspeții cu caftan, fiind urmată de stropirea cu apă de trandafiri.

Boierii stăteau tolăniți pe sofalele înșirate de-a lungul camerei și se desfătau cu dulceață de portocale sau își potoleau setea cu o bragă sau cu un lichior. O mână ușoară, subțire, aducea pe o tavă de argint un pahar de apă proaspătă, chiseaua cu dulceață, farfurioarele și lingurițele.

Cafegiul, ibricul de cafea și narghileaua

Cafegiul intra apoi cu tava sa pe care tronau ibricul de cafea și filigenele* împreună cu suporturile.

Toropiți de căldură și de vinul ghiurghiuliu, băut cu burta nu cu păhărelul, de vutci, de țuiculiță învechită și de palincă cu mărgelușe, cu ochii pe jumătate închiși, boierii trăgeau din ciubuc (adică acea lulea lungă din lemn de cireș sau de iasomie, cu imamea de chihlimbar încrustată în argint și sidef de-i mai zicea și narghilea).

Tabietul „tractației” cu cafea și prima cafenea din București

Tabietul „tractației”  cu cafea începe să apară în izvoadele noastre încă din secolul al XVII-lea, fiind des pomenit în memoriile lui Paul de Alep sau ale altor călători străini din veacul cu pricina. Pe la 1667, se vorbea pentru prima dată în Bucureștii blagosloviți de toate bogățiile lumii și de o cahvenea ținută de un fost oștean din Constantinopole, în apropiere de Biserica Doamnei.

Mai apoi, peste câțiva ani, cronicele pomenesc de cahveneaua de pe Podul Beilicului (Calea Șerban Vodă de acum), deschisă  zi și noapte, fără încetare, în locul de adăpost ( caravanserai) al musafirilor veniți de la Țarigrad (Constantinopol).

Acuarela de Amedeo Preziosi

Cuvântul „cafea”

În perioada creării terminologiei culinare românești secolul XVII, eram cu fața întoarsă mai mult către Orient. În epoca fanariotă, a fost adoptată gastronomia orientală și, de aceea, cuvintele luate din turcă și greacă ocupă un loc de seamă în bucătărie.

„Cafea” este un cuvânt intrat în limba română din limba turcă. Originea îndepărtată a acestui cuvânt se află în arabul „quahwek” (care înseamnă „stimulant, putere sau vigoare”), turca fiind limba prin intermediul căreia au ajuns în limba română cuvintele orientale (arabe, persane).

*filigea:  Ceașcă (turcească) de cafea neagră, fără toartă (fixată într-un suport)

Bibliografie:

Marius Sala, “101 cuvinte moștenite, împrumutate și create“, Ed. Humanitas, 2010,

Constanța Vintilă-Ghițulescu, „Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească, 1750-1860”, Ed. Humanitas, 2015,

www.keralita.ro

www.dexonline.ro

mai 25

Prin Iașul de odinioară (I) Cofetăria Tuffli. Confiserie Richard Tuffli à Iassy

Era pe vremea unei Belle Époque, cu plimbări pe Copou, cu după-amieze tihnite pe Ulița Sârbească, în compania unei ceșcuțe de cafea cu caimac, a unui sorbet ușor ca fulgul, a unui delicates din șocolată sau a unui dulceț cu limonadă la una din cofetăriile urbei…

La Belle Époque

Se întâmpla către sfârșitul secolului al XIX-lea, la Iași.

După plimbarea de după-amiază din Copou, trăsuri, calești și alte acareturi ale boierimii stilate, coborau spre Ulița Sârbească (actuala strada Lapușneanu), presărată cu numeroase localuri luxoase.

Cuconițele pășeau atent să nu li se strice botinele, iar rochiile lor lungi să nu adune glodul străzii. Bărbaţii, înmănușați și jobenați, erau gentilomi și purtau baston.

Era o epocă de rafinament și farafastâcuri, de ghirlande de beteală și de cutii luxoase cu bombonuri fondante, de prăvălii înțesate cu coloniale și de buticuri bântuite de cuconițe spirituale ahtiate după cărți și câteodată după flecuștețe care să le susțină mondenitățile.

Era pe vremea unei Belle Époque, cu plimbări pe Copou, cu după-amieze tihnite pe Ulița Sârbească, în compania unei ceșcuțe de cafea cu caimac, a unui sorbet ușor ca fulgul, a unui delicates din șocolată sau a unui dulceț cu limonadă la una din cofetăriile urbei.

Cuconițele, cu toalete splendide și umbreluțe din dantelă, cereau café-frappé în pahare înalte cu cafea rece ca gheața în care înota o bilă mare de înghețată de vanilie, încununată de frișcă. Din când în când sorbeau grațios cu paiul din sonde de cristal oranjadă și citron pressé.

Cofetăria Tuffli

Printre cofetăriile urbei se afla și o locantă elegantă al cărei prag poate fi trecut și astăzi de cei care se plimbă pe strada Lapușneanu: cofetăria Tuffli.

Povestea

Povestea acesteia începe cu multă vreme în urmă (în 1885), când doi elvețieni, Georges și Richard Tuffli, aduc la Iași secretele ciocolatei și deschid o cofetărie plasată în capătul Uliței Sârbești, chiar în buza Copoului (pour les connaisseurs, cam pe locul unde astăzi se află astăzi Casa Studenților).

Ulița Sârbească la Iași – strada Alexandru Lăpușneanu (sursa foto: www.laiasi.ro)

Crème, șocolată, fistic, glazuri și bomboane

Pe atunci cofetăria Tuffli veghea capătul străzii din centrul Iașului cu „poleiala și bogația vitrinelor și galantarelor pline de peisaje montane, castele, palate și păduri verzi din crème, șocolată, fistic, glazuri și bomboane”.

De-a lungul fiecărui an, locul gemea de mușterii tratați cu delicioasele ‘capodopere’ din ciocolată, frișcă, zahăr, mirodenii, fistic, glazuri si bomboane. Era vizitată „de cucoane cu toalete splendide și domni, înmănușați și jobenați, curtenitori și galanți”.

Tuffli era locul unde se discutau vrute si nevrute, dar mai ales se bârfea pe oricine trecea pe sub geamurile cofetăriei. Aici veneau adeseori și se “tratau” cu “delicatesuri” cei doi îndrăgostiti ce aveau sa devină faimoși, Mihai Eminescu și Veronica Micle.

În 1885, la parterul clădirii Jockey Club se instalează celebra cofetărie Tuffli
care devine popas obligatoriu pentru toţi voiajorii prin târgul Ieşilor (sursa foto: www.curierul-iasi.ro)

Iarna la cofetăria Tuffli

Pe timpul iernii, cofetăria Tuffli devenea destinația celor care doreau să se încălzească după orele petrecute la patinoarul înjghebat undeva în fața Gării Iași. Cu nasul roșu de ger, cu patinele spânzurând pe umăr, lumea urca pe la Râpa Galbenă și intra în cofetăria unde mirosea a mirodenii, garnisită din belșug cu bunătățuri, băuturi fine și ceaiuri fierbinți. După spectacolele teatrale din nopțile luminoase de iarnă, majoritatea spectatorilor găseau „de bon ton” să ia o gustare la ‘Sandwich – Tea – Room’ de la Tuffli.

Cofetăria Tuffli umplea galantarele numai cu bunătăți: rahat proaspăt, halvale, praline delicioase, fondante parfumate, ciocolată aromată, baclavale și tot soiul de prăjituri din făină, zahăr, nuci, unt, smântână, scorțișoară, fragi și zmeură.

Bogată şi elegantă, cofetăria avea să fie multă vreme locul de popas obligatoriu pentru toţi voiajorii prin târgul Ieşilor.

Lângă mesele rotunde se instalau vara afară şi cucoanele târgului, impresionând trecătorii, printre ei şi pe Ionel Teodoreanu care va rememora în „Masa Umbrelor” imaginea duduilor cu „mănuşi lungi până la cot” care mâncau îngheţată „ţinând degetul cel mic în sus şi lipăind uşor ca pisicile”. Îngheţata se făcea din fragi, zmeură, lămâie, portocale şi trandafiri şi era foarte căutată.

sursa foto: www.tuffli.ro

Furnizor al Casei Regale

Munca neostenită a talentatului cofetar a fost răsplătită la 1 ianuarie 1890 cu brevetul de furnizor al Casei Regale.

După moartea lui Tuffli (1898), cofetăria va rămâne o duioasă amintire, efortul păstrării faimei căzând pe umerii cofetarilor Ulrich (1910), Vlădescu (1929), Zamfirescu (1932), Stănică – după război.

Bibliografie :

Radu Șuțu, „Iașii de odinioară” (reeditare), Ed. Corint, 2015;

Ion Mitican, „Strada Lăpușneanu de altădată”, Ed. Tehnopress, 2020.

Ionel Teodoreanu, „Masa umbrelor”.

mai 22

Cuvinte călătoare (X). Un cofetar genovez

Genova, 1747.

Gio Batta Cabona visase dintotdeauna să fie cofetar. În visele lui, cozonaci cu fructe confiate și stafide care strânseseră în ele tot soarele Toscanei se lăfăiau pe platouri imense de porțelan. Cozonaci parfumați și pufoși ca vata pe băț stăteau așezați în vitrină lângă torturi cu pepite de ciocolată albă și dulceață de caise. În cofetăria lui intrau copii veseli, pofticioși și cumpărau cornete pline cu biscuiți crocanți cu migdale, prăjiturele cu gust de portocale, fursecuri cu pepite de ciocolată și multă cacao. Își umpleau buzunarele cu biscuiți cu fistic sicilian, cules de la poalele vulcanului Etna…

În visul lui mirosea a vanilie, scorțișoară, nucșoară și cuișoare iar el amesteca aluatul ușor și moale cu migdale măcinate și miere.

Pe marchiz îl văzuse prima dată în urmă cu doi ani, în piață; privirea îi rămăsese la tunica stacojie cu broderie prețioasă pe umeri, i se păruse că erau acolo niște petale mari, roșii și gândurile îi alunecaseră către dulcețurile levantine de trandafiri. Auzise că unii adaugă niște condimente nemaivăzute și amestecă o noapte întreagă într-un vas din care ies aburi și parfumuri dulci de trandafir.

O secundă li s-au întâlnit privirile.

A doua zi, cineva îi șoptise că marchizul caută un cofetar care să meargă cu el la Madrid, la curtea regelui Spaniei.

Într-o dimineață rece de februarie bătu la ușa marchizului Domenico Pallavicini. Privirile li se întâlniră a doua oară și, ca nicicând până atunci, Gio Batta Cabona simți cum îl îmbracă un val de căldură.

După un timp marchizul Domenico Pallavicini își părăsi magnificul palat genovez cu fațadă barocă și plecă ambasador la Madrid. Luă cu el servitorii și pe tânărul cofetar.

La o recepție din Madrid, marchizul îi ceru lui Gio Batta Cabona să pregătească un desert de care nu mai auzise nimeni. Ca în visul său de altădată, cofetarul inventă un aluat bătut, extrem de ușor și făcu un tort care îi seduse pe toți.

Spaniolii l-au numit ‘’Pâte Génoise’’ în amintirea Genovei, orașul natal al cofetarului și al marchizului Pallavicini. Ca orice delicatesă, prăjitura a călătorit repede la Genova unde a fost numită… „pan di Spagna” (pâine spaniolă), în cinstea regelui Carol al II-lea al Spaniei și a curții sale.

PANDIȘPAN 

Pandișpan (prăjitură pufoasă din făină, ou și zahăr) este un cuvânt împrumutat în română din neogreacă (pandespani).

La originea îndepărtată a acestui termen se află italianul „pan di Spagna” (pâine din Spania), expresie al cărei corespondent francez „Pain d’Espagne” a pătruns în turcă (pandispanya) și din turcă, în neogreacă (pandespani). De la greci, așa cum am spus, l-am luat și noi.

Bibliografie:

Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create, Ed. Humanitas, 2010

mai 19

Saint-Malo, orașul corsarilor

« Şi astfel Anton Lupan (…) plecase cu Pierre Vaillant la Saint-Malo, pe coasta de nord a Franţei, orăşel vestit prin marinarii, pescarii lui şi constructorii de nave. Aflat pe o insulă, la vărsarea micului fluviu Rance în mare, în locul unde Canalul Mînecii stă faţă în faţă cu Atlanticul, Saint-Malo mai era vestit şi pentru corsarii lui, care de cîteva sute de ani, pînă mai deunăzi, dăduseră mare bătaie de cap Angliei… » („Toate pânzele sus!”, Radu Tudoran)

Fotografie din arhiva personala, august 2020

Saint Malo, oraș maritim prin excelență, este cunoscut ca un oraș fortăreață cu suflet de corsar, o stațiune renumită pe Coasta de Smarald și un oraș care găzduiește evenimente nautice majore. Numele său vine de la călugărul breton Maclow (Maclou) din Țara Galilor.

Fotografie din arhiva personala, august 2020

Acest oraș al artei și al istoriei a reușit să combine litoralul magnific cu bogăția patrimoniului său excepțional. Vechi de câteva secole și niciodată cucerit, orașul Saint-Malo este astăzi un veritabil muzeu în aer liber. În cetatea corsarilor timpul s-a oprit în loc…

Am avut impresia că am călătorit înapoi în timp când m-am plimbat de-a lungul litoralului, pornind din cartierul Paramé spre inima orașului istoric (Intra-Muros), o plimbare în timpul căreia farmecele acestui oraș emblematic al Coastei de Smarald mi s-au dezvăluit treptat.

Fotografie din arhiva personala, august 2020

Saint-Malo – La Belle Epoque

Cartierele situate în afara orașului vechi înconjurat de metereze au păstrat un anumit farmec Belle Epoque, perioadă în care turismul pe litoral s-a dezvoltat considerabil.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, clasa înstărită a descoperit beneficiile terapeutice ale mării și a construit case de vacanță în Saint-Malo.

Cartierul Sillon / Courtoisville ne oferă astăzi cea mai frumoasă panoramă a arhitecturii Belle Epoque. Lungul său dig (Digue de Rochebonne) care se întinde pe aproape 2 km între Paramé și Intra-Muros este astfel mărginit de frumoase vile Belle Epoque. Acestea se află în fața celei mai mari plaje de nisip din Saint-Malo, plaja Sillon.

Fotografie din arhiva personala, august 2020
line of buildings and body of water during day

Plimbarea pe Digul Rochebonne lasă contururile seducătoare ale orașului fortificat să ni se arate  treptat. Încetul cu încetul putem distinge metereze, forturi și turnuri care protejează inima orașului vechi.

city buildings under white clouds during daytime

Saint-Malo – timpul corsarilor

Dar, pentru a înțelege mai bine ce este Saint-Malo astăzi, trebuie să descoperim istoria fascinantă a orașului Saint-Malo și a corsarilor săi.

Fotografie din arhiva personala, august 2020

Primele metereze au fost construite în secolul al XII-lea, când Saint-Malo a primit sediul episcopiei. Câteva sute de ani mai târziu,  în secolul al XVII-lea și la ordinele lui Ludovic al XIV-lea, Saint-Malo a fost transformat într-un veritabil port de război și a cunoscut într-adevăr o anumită prosperitate de la începutul secolului al XVI-lea odată cu dezvoltarea a comerțului maritim, în urma descoperirii Lumii Noi. Jacques Cartier, originar din Saint-Malo, a fost cel care a descoperit Canada.

Pe măsură ce armatorii și comercianții se îmbogățeau, orașul a început să trezească multă invidie. Devenit principalul port comercial francez, Saint-Malo a trebuit, prin urmare, să fie apărat de tentativele de invazie ale englezilor.

Războiul declarat cu Anglia sub domnia lui Ludovic al XIV-lea a marcat începutul erei corsare ale orașului Saint Malo. Mandatați de regele Franței, căpitanii corsari urmau să atace fără încetare navele comerciale ale inamicului, în încercarea de a le slăbi economic prin confiscarea încărcăturilor.

brown concrete building near body of water during daytime

Prin urmare, acest război purtat în beneficiul regelui a contribuit la norocul și la prestigiul orașului corsar. De asemenea, trebuie spus că spre deosebire de pirați, corsarii puteau ataca navele și se îmbogățeau legal. Prada luată era apoi împărțită de fiecare dată între echipajul fregatei corsarului, armator și rege.

În vremuri de pace sau de război, armatorii din orașul corsar Saint-Malo s-au îmbogățit considerabil și au construit case magnifice atât în ​​Saint-Malo Intra-Muros, cât și în satele din jur. Aceste vile din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea sunt dovada unei perioade această când un sfert din averea regală a fost acumulată în Saint-Malo.

Fotografie din arhiva personala, august 2020

Surse:

https://www.saint-malo-tourisme.com/decouvrir/l-histoire

http://www.infobretagne.com/saint-malo.htm

mai 07

Cuvinte călătoare (VIII). Ciocolată cu piper

PIPER

Suntem în palatul unui bogat neguțător medieval, într-o după-amiază aurie de toamnă venețiană cu miros de apă sărată și de migdale. De la fereastra palatului cu arhitectura gotică, vedem bazilica San Marco, impunătorul Palat al Dogilor, podurile ce se întind leneş şi somptuos peste Gran Canale, străzile înguste, pietruite, palatele măcinate de apă, gondolele luxoase în care se plimbă frumoase curtezane îmbracate în brocart și catifea.

Neguțătorul tocmai a primit vestea că i-a ajuns la Veneția o încărcătură cu mirodenii : în cala vaporului se află săculeți cu scorțișoară, piper roșu, piper negru, păstăi de vanilie, cardamom, cuișoare, nucă de Muscat, anason stelat, ghimbir. Știu ce am de făcut, își spuse sorbind din cupa argintie cu vin dulce de Toscana. Opresc pentru mine câte puțin din toate mirodeniile și trimit restul la Londra, pe unul dintre vapoarele venețiene rapide. Ultima oară mi-au cerut negustorii englezi și olandezi pietre de Murano și oglinzi, să pun să le încarce în cala vaporului. De la Londra mă întorc cu o încărcătură de cositor; după alte câteva luni trimit cositorul la Alexandria; la Alexandria, încarc bumbac și mirodenii, cu destinaţia Veneţia. Până mă întorc în splendida Cetate Serenissimă vor trece aproape doi ani…

De unde vine « piperul », cuvânt cu origine îndepărtată și mirodenie cu gust proaspăt și puternic ?

Originar din sud-vestul Indiei, unde în sanskrită era numit « pippari », el devine foarte repede  « peperi » în greacă și, fiind un cuvânt comercial, este transmis latinei sub forma « piper », de unde l-au moștenit toate limbile romanice. Cu excepția românei. Româna l-a împrumutat din neogreacă („piperi”) și/sau dintr-o limbă slavă.                                                               

CIOCOLATĂ

Cuvântul spaniol « chocolate » are la bază cuvântul « chocolatl » din nahuatl, limba aztecilor (vechii locuitori ai Mexicului actual, care cultivau cacao pentru băut), cuvânt ce desemna o băutură din cacao. Dacă mergem mai departe, descoperim că în limba aztecilor « xocolatl » însemna « apă amară » (« atl » – apă,  « xocol »- amar).  Aztecii beau o licoare din boabele pisate, rece, garnisită cu vin si ardei iute… nici vorbă de gustul dulce, seducător.  

Ciocolata a fost descoperită și adusă în Europa prin 1500. În timp ce cucereau Mexicul, conchistadorii au văzut că popoarele aztece foloseau boabele de cacao pentru o bautură regală, denumita “xocolatl” și au adus în Spania acest lichid. Xocolatl a devenit în curând cunoscutã sub numele de “chocolat”.  Spaniolii au purtat mai departe în istorie ideea ciocolatei lichide și au îmbunătățit-o, adăugând diverse arome și descoperind noi ingrediente precum vanilia și scorțișoara.             

Când infanta Maria Tereza a Spaniei a ajuns la curtea Franței în 1660 după ce s-a căsătorit cu regele Ludovic al XIV-lea, ea a adus într-un cufăraș delicat sculptat câteva ingrediente pentru o băutură nouă și seducătoare : boabe de cacao prăjite și măcinate, zahăr, vanilie și scorțișoară. 

Servită în căni de porțelan cu marginile aurii și cu păsări măiestre, frunze și flori pictate, băută în saloane somptuoase cu ferestrele deschise spre Mediterana sau spre grădini de portocali, ciocolata caldă intra timid în cercurile aristocratice europene.

ZAHĂR

Într-o dimineață luminoasă a anului 1175, într-un port la Marea Mediterană, pe când se pregăteau să descarce din cala unui vapor niște săculeți cu mirodenii, doi negustori francezi împrumută de la  niște marinari italieni cuvântul « zucchero”. Italienii îl luaseră pe „al-sukkar” de la arabi care, buni navigatori, călătoriseră la indieni să-l găsească acolo pe „çârkara” (cuvânt vechi care înseamnă „bob”). Cum lucrurile bune călătoresc repede, europenii au descoperit atunci un produs nou venit tocmai din India: zahărul. Povestea mai spune că arabii introduseseră trestia de zahăr în Egipt și de acolo au adus-o în Sicilia și în Andaluzia, până în grădina unde, la fiecare apus de soare, arhitectul se lăsa răsfățat de umbra portocalilor.                                                     

Dar să mergem pe urma cuvântului care intrase în Europa pe două căi. Dacă o luăm pe calea bătută de marinarii italieni, descoperim că „zukkero” ne-a dat pe  „Zucker” în germană, „sucre” în franceză și „suiker” în neerlandeză.  Dacă mergem pe coasta andaluză, vedem că „sukkar” precedat de articolul „al” ne-a dat spaniolul „azucar” și pe vecinul său portughez „açucar”.

Iar zahărul românesc ? Este împrumutat, se pare, din neogreacă (« zahari ») deşi există unele opinii care indică o provenienţă din limba bulgară (« zahar »).

Bibliografie :

Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create, Ed. Humanitas, 2010

Marie Treps, Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs, Ed. Sorbiers, 2007;

Dictionnaire historique de la langue française, Alain Rey, Dictionnaires Le Robert, 2019

Jaques le Goff, Negustorii și bancherii în Evul Mediu, Editura Meridiane, 1994.

apr. 18

Cuvinte călătoare (V). Cuvinte germane

Din limba germană au pătruns multe cuvinte în celelalte limbi europene, împrumuturile din germană fiind termeni din domeniul militar, din cel al mineralogiei (cobalt, zinc, cuarț, nichel)  și al altor științe. Termenii militari cei mai vechi au apărut în perioada Evului Mediu, până în secolului al XVII-lea, când mercenarii  elvețieni și germani au luptat în armatele diferitelor state europene. O serie de termeni militari germani ca « Buncker », « Putsch » s-au răspândit și în secolul trecut, la fel ca unii termeni din medicină.

VALS, valsuri, s. n. Dans în măsura de trei timpi, cu mișcări relativ vioaie, care se dansează în perechi; melodie după care se execută acest dans (din fr. valse, germ. Walzer).

Valsul, care a cucerit aristocrația Europei, ne-a venit din Germania în jurul anului 1800. În cuvântul german « Walzer » regăsim o rădăcină foarte veche, indo-europeană (wel-), ce înseamnă « a învârti », « a rula » și care se ascunde, se pare, și în cuvântul latinesc „valles” din care noi avem „vale”.

Călătorim în timp și ajungem la Viena: Viena imperială, Viena castelelor baroce, Viena Dunării Albastre, Viena valsului… Gustul pentru baluri și pentru petreceri costumate la Viena datează din secolul al XVIII-lea : decorurile somptuoase, balurile și costumele fascinante erau atunci rezervate aristocrației. Împăratul Joseph II a hotărât să deschidă spectatorilor balurile care se țineau în sălile luxoase ale palatului imperial Hofburg. Vienezii au adoptat imediat obiceiurile de la curtea imperială și eticheta acestor petreceri : decorul somptuos al sălii de bal, un cod vestimentar strict (femeile cu rochii de seară, albe, rafinate, diafane și ușoare precum frișca de pe prăjiturile Pavlova, iar bărbații în smoking sau cu fracuri elegante), formula  « Alles Walzer !» și cuplurile alunecând în ritmul valsului, sub strălucirea feerică a candelabrelor.  Chiar și sfârșitul balului (ca o ieșire din poveste) respectă un ritual : lumina devine difuză și orchestra intonează un ultim vals.

BIVUÁC, bivuacuri, s. n. Cantonament de trupe militare în afara localităților, în corturi sau sub cerul liber (din fr. bivouac).

Cuvântul bivuac are, la originea îndepărtată, termenul german „Beiwache”, care avea la bază cuvântul german elvețian „biwacht” (patrulă suplimetară de noapte), compus din „bi” – „pe lângă” și „wacht” – gardă. Termenul a fost introdus de mercenarii elvețieni în franceză unde a devenit „bivouac”; la început, în franceză însemna „gardă de noapte”. Cuvântul francez a pătruns în italiană (bivacco), în engleză (bivouac) și a revenit în germană „Biwak”. Și româna îl are tot din franceză.  

DOLAR, numele monedei mai multor state (SUA, Canada, Australia) are la origine cuvântul dialectal german „Daler”, al cărui corespondent literar este „Taler”. Talerul era o monedă austriacă de argint care a circulat în trecut și în țările române. Numele acestei monede are o poveste interesantă.

În 1519, în Boemia, s-a bătut o monedă cu argintul extras dintr-o mină de lângă orașul numit Sankt Joachimstal, Valea Sfântului Ioachim azi, Jachimor, în nord-estul Cehiei. Denumirea acestui oraș era un cuvând compus din numele propriu Sankt Joachim și germanul Tal – vale. De la Joachimstal s-a format cuvântul derivat Joachimstaler, gulden, taler din Joachimstal. Din acesta s-a izolat cuvântul „Taler”, în pronunțare dialectală „Daler”, care a fost apoi împrumutat de engleză (dollar ); din engleză l-a luat franceza și apoi româna.

FLEAC ~uri n. 1) Lucru sau fapt lipsit de importanță; nimic; mărunțiș; bagatelă. 2) la plural : vorbe lipsite de importanță; vorbe goale; baliverne; palavre; brașoave (din germ. Fleck).

FLEC, flecuri, s. n. Petic aplicat pe tocul încălțămintei (din germ. Fleck).

Cuvintele germane au puține sensuri, de obicei numai sensul preluat din germană. Există și câteva cazuri când împrumutul are alt sens decât cel originar. Cuvântul fleac (din germ. Fleck), de exemplu, a fost introdus prin intermediul cizmarilor germani, ca termen profesional. În germană el înseamnă „petic aplicat pe încălțăminte”, sens existent și în română. În română însă cuvântul și-a lărgit sensul, și-a modificat și forma (fleac), ajungând să însemne „lucru de mică importanță”.

Bibliografie :

Marius Sala, „Cuvintele – mesageri ai istoriei”, Ed. Meronia, 2009 ;

Marius Sala, „101 cuvinte moștenite, împrumutate și create”, Ed. Humanitas, 2010;

Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007;

https://dexonline.ro;

https://cnrtl.fr/definition/valse.

apr. 15

Călătorii. Barcelona. Plimbare prin Casa Battló

La început lui 1901, Josep Batlló Casanovas, un bogat industriaș barcelonez, a cerut voie de la primărie să-și demoleze casa și să-și construiască alta. Ideile industriașului barcelonez se inspirau din construcțiile florentine sau venețiene, din goticul catalan și din reședințele baronilor scoțieni.

În 1904 au început lucrările la Casa Batlló cu Gaudi care, asemenea unui pictor, și-a imaginat o clădire in culori, concepută în întregime din ceramică sau email, ca să răspundă constant și variat felului în care se reflectă lumina soarelui mediteranean.  

La începutul lui 1906, Casa Batlló a fost terminată și ea rămâne și astăzi una dintre cele mai inspirate construcții din Barcelona. Împreună cu Josep Maria Jujol, arhitectul transformă un anodin bloc de locuințe într-o avalanșă multicoloră de plăci ceramice intră într-un contrast abrupt cu piatra rece a balcoanelor în formă de cranii, cu un acoperiș a cărui siluetă reprezintă spinarea unui dragon, în loc de solzi fiind olane.

Gaudi nu și-a explicat niciodată opera, a condus lucrările la fațadă din afară, fără planuri precise, așa cum făcea de obicei. Ne-a lăsat astfel o casă plină de simboluri, un imaginar fantastic, un tablou care povestește o istorie de nedescifrat.

Holul de la intrare

Din holul de intrare de la parter se intră în sala privată a familiei Batlló printr-o ușă modernistă impunătoare. Acest spațiu evocă o atmosferă subacvatică care ne transportă în lumea fantastică a lui Jules Verne, cu felinare care seamănă cu o carapace de broască țestoasă, pereți cu forme sinuoase și o scară spectaculoasă din lemn. Balustrada, din lemn nobil, reprezintă spinarea unui animal mare care se ridică prin goluri imposibile.

Etajul nobil

Etajul Nobil este inima casei, un living unic care reprezintă cea mai înaltă expresie a modernismuluiși care ne arată cum trăia burghezia la început de secol trecut.

La acest etaj găsim biroul domnului Batlló și un șemineu curios în formă de ciupercă. Intrăm apoi în salon unde elementul central este o fereastră mare care dă formă unei tribune spre Paseo de Gracia, ideală pentru a vedea și a fi văzut. Remarcăm ușile mari din stejar cu forme organice, pe care Gaudí a integrat plăci de sticlă colorată, precum și un acoperiș complet ondulat care face aluzie la forța mării.

Terasa

Terasa este o parte esențialăa casei deoarece prin ea se distribuie aerul și lumina. Gaudí a mărit curtea astfel încât lumina naturală să poată ajunge în toate camerele casei. În plus, a acoperit-o cu dale în diferite nuanțe de albastru (mai intens în partea superioară și mai deschis în partea inferioară) pentru a obține o distribuție uniformă a luminii.

Vedere spre fațadă, de pe terasa Casei Batllo

Urmând aceeași logică, ferestrele din partea de sus sunt mai mici și pe măsură ce coborâm, ele devin mai mari (pentru a permite să intre mai multă lumină). Partea inferioară a ferestrelor are goluri din lemn care pot fi deschise sau închise, pentru a regla ventilația.

În partea centrală a curții, Gaudi a instalat liftul, din care este încă în funcțiune frumoasa cabină originală din lemn.

Gradina interioară

Din salonul familiei Batlló, situat în partea interioară a etajului Nobil, se ajunge în curtea exclusivă dinspate, o mică oază în mijlocul orașului, concepută pentru a fi savurată după-amiaza. Acest spațiu este remarcabil pentru pardoseala sa și pentru jardiniere acoperite cu ceramică și sticlă ca element decorativ.

Grădina interioară

Podul

Mansarda este un spațiu unic, o combinație rafinată de estetică și funcționalitate. Aceasta este o zonă de servicii, pentru chiriașii clădirii, care include spălătorii, încăperi de depozitare.

Acestea se caracterizează prin simplitatea formelor lor, inspirația mediteraneană prin culoarea albă și omniprezența luminii. Se remarcă o succesiune de 60 de arcade catenare, obținându-se astfel un spațiu care evocă cutia toracică a unui animal.

Acoperișul terasat

Pe terasa de pe acoperiș observăm coloana vertebrală a dragonului, care caracterizează fațada și pe care Gaudí o reprezintă cu țigle de diferite culori.

Cu toate acestea, adevărații protagoniști ai terasei de pe acoperiș sunt cele 4 șeminee cu forme sinuoase și policrome, concepute pentru a împiedica aerul să sufle din nou spre interior.

Bibliografie:

Gijs van Hensbergen – Gaudi. Povestea unui geniu solitar: inspirat, imprevizibil, generos și unic, Baroque Books & Arts, 2016.

Gijs van Hensbergen – Sagrada Familia, Baroque Books & Arts, 2018.

Fotografii din arhiva personala (aprilie 2019).

apr. 14

Călătorii. Barcelona. Casa Oaselor

„O tartă de cofetărie ornamentală” (Dali)

Gaudi a fost un personaj irepetabil. Arhitectura lui Gaudi, senzuală, blândă și erotică, incită la atingere. Este ca o « tartă de cofetărie ornamentală », cum spunea Dali în articolul său intitulat « Despre frumusețea înspăimântătoare și comestibilă a arhitecturii Modern Style », publicat în 1933 în revista suprarealistă Minotaure.

Opera gaudiană conține ecouri vagi ale renumitelor « pièces montées » din ciocolată, glazură și caramel create de legendarul Antonin Carême pentru banchetele țarilor, ale regilor și împăraților. Cel mai vestit ciocolatier din Catalonia zilelor noastre, Christian Escribà, construiește și modelează din când în când reproduceri atente ale caselor lui Gaudi, în semn de omagiu adresat maeștrilor săi, cei doi Antonio (Carême și Gaudi).

Casa Battlo – Barcelona

La începutul lui 1901, Josep Batlló Casanovas, un bogat industriaș barcelonez, a cerut voie de la primărie să-și demoleze casa și să-și construiască alta. Ideile industriașului barcelonez se inspirau din construcțiile florentine sau venețiene, din goticul catalan și din reședințele baronilor scoțieni.

brwon and black cathedrla
Casa Battlo – Barcelona

O avalanșă multicoloră de plăci ceramice

În 1904 au început lucrările la Casa Batlló cu Gaudi care, asemenea unui pictor, și-a imaginat o clădire in culori, concepută în întregime din ceramică sau email, ca să răspundă constant și variat felului în care se reflectă lumina soarelui mediteranean.  

Casa Battlo (arhiva personala)

La începutul lui 1906, Casa Batlló a fost terminată și ea rămâne și astăzi una dintre cele mai inspirate construcții din Barcelona. Împreună cu Josep Maria Jujol, arhitectul transformă un anodin bloc de locuințe într-o avalanșă multicoloră de plăci ceramice care intră într-un contrast abrupt cu piatra rece a balcoanelor în formă de cranii, cu un acoperiș a cărui siluetă reprezintă spinarea unui dragon, în loc de solzi fiind olane.

Casa se află într-o zonă de pe Paseig de Garcia cunoscută localnicilor drept „Manzan de la Discordia” (Cvartalul Discordiei), întrucât fiecare dintre cele cinci clădiri învecinate ilustrează câte un aspect al stilului modernista.

Casa Batlló – Casa Oaselor

Locuitorii o numesc « Casa Oaselor » pentru că are o calitate organică și scheletică. Partea de sus este decorată cu un val de culori care seamănă cu solzii unui dragon. Sub solzi, motive și mai colorate folosesc tehnica trencadis, preferată de Gaudi, un tip de mozaic care utilizează pătrate sparte, pietre, marmură și sticlă. Balcoanele seamănă cu niște cranii sau cu niște măști iar coloanele cu niște oase unesc ferestrele mari de la etajul nobil. Ceva magic se află în interior.

Casa Battlo (arhiva personala)

Este foarte greu de găsit o linie dreaptă în spațiosul etaj al Casei Batllò, ale cărei stucaturi, lambriuri și dale nu lasă niciun moment privirea să se odihnească : din sălița cu șemineu în formă de ciupercă, trecem în salon unde s-ar zice că un uriaș a trasformat tavanul într-o bulboană.

Casa Batlló este o apologie a fericirii, un tablou de inspirație marină, o lume onirică ce evocă natura și fantezia.

Casa Battlo (arhiva personala)

Fațada este poarta de intrare în acest univers de simboluri și când o contemplăm, vorbim deopotrivă cu lumina și cu culoarea.

Când a creat fațada, exuberantă și marină, Gaudi s-a comportat ca un pictor liber și fericit. A adăugat sculpturi involuntare, materiale reciclate și obiecte decontextualizate pe care le-a transformat în artă. Atunci când pe fațadă cade prima rază de soare a dimineții, strălucirea îi dă viață, precum o mișcare armonioasă și echilibrată, si devine un element viu în peisajul urban.

Casa Battlo (arhiva personala)

Casa Batlló – Casa Dragonului

Casa Batlló a fost cunoscută drept Casa Oaselor sau Casa Dragonului.  Partea superioară a fațadei, care seamănă cu spatele unui dragon, traversată de crucea cu patru brațe nu e altceva decât o aluzie la mitul Sfântului Gheorghe (Sant Jordi), patronului Cataloniei. Din această perspectivă, concepția acoperișului ar simboliza sabia înfiptă în dragon iar coloanele sub formă de oase ar aminti de victime.

„Nuferii” lui Monet

Alții au văzut în Casa Batlló un peisaj acvatic care amintește de „Nuferii” lui Monet, din cauza culorilor, a ceramicii și a fragmentelor de sticlă spartă.

Casa Battlo (arhiva personala)

Gaudi nu și-a explicat niciodată opera, a condus lucrările la fațadă din afară, fără planuri precise, așa cum făcea de obicei. Ne-a lăsat astfel o casă plină de simboluri, un imaginar fantastic, un tablou care povestește o istorie de nedescifrat.

Casa Battlo (arhiva personala)

Bibliografie:

Gijs van Hensbergen – Gaudi. Povestea unui geniu solitar: inspirat, imprevizibil, generos și unic, Baroque Books & Arts, 2016.

Gijs van Hensbergen – Sagrada Familia, Baroque Books & Arts, 2018.

Fotografii din arhiva personala (aprilie 2019)

apr. 12

Islanda. Poveste cu elfi

Îmi spuseseră dinainte că elfii sunt creaturi antropomorfice care locuiesc dincolo de nesfârșitele câmpuri de lavă, în cratere, în lagunele albastru cobalt, sub mușchiul verde fosforescent sau se ascund în fiorduri și în ghețarii translucizi. Înainte de călătoria mea în Islanda citisem undeva despre elfi că apar și dispar, că au picioare lungi și subțiri, ca niște filamente transparente, că limba lor nu se deosebește de adierea vântului, ca au puteri nemaivăzute și că pot prezice viitorul.

Mai tarziu am aflat cu înfiorare că în noaptea de Crăciun elfii aprind focuri în spatele fumarolelor de un galben selenar și dansează. În Islanda toți știu că în noaptea de Anul Nou poporul acesta ascuns se mută, elfii ating cu pași usori, aproape plutind, mușchiul rece sau lava împietrită, merg unul dupa altul, lent, ca niste coloane de fum. Unii tineri, fermecați de siluetele vaporoase ale elfelor, fără să vrea se duc după ele până în vârful munților sau până la capătul ghețarilor. Apar zile mai târziu, fără glas și fără să-și amintească pe unde au umblat, multă lume mi-a povestit.

Pe o cărare săpată într-o scurgere de lavă de la o erupție a vulcanului Hekla cineva mi-a spus « în noaptea de Anul Nou așează-te la o răscruce, stai nemișcată ca piatra și nu vorbi, indiferent ce se întâmplă. Vei vedea elfii adunându-se și cu priviri subțiri de gheață se vor mișca în jurul tău pe picioarele lor străvezii, vor apărea și vor dispărea ca un abur ». Un vânt rece mi-a atins vârfurile degetelor și m-am uitat repede în jur: doar cratere și munți roșii de riolită, văi și câmpuri de cenușă și lacuri de un albastru profund.

Altcineva mi-a spus « la solstițiul de vară sa ajungi la vulcanul Askya și să lași elfii să-ți facă daruri. Să nu-ți fie teamă, mi-a zis, chiar dacă în jurul tău e doar un câmp infinit de lavă. Apropie-te de craterul Viti, vei vedea în adâncuri un lac clocotitor, de un albastru turcoaz. Acolo elfii îți vor da ceva, dar să refuzi.»

Fusesem avertizată ca elfii ies din ascunzătorile lor atunci când cerurile dansează cu aurora boreală. Hazardul a facut sa vad vălurile aurorei în apropierea plajei de nisip negru de la Vik iar acum, după tot ce s-a întâmplat, cred ca erau în spatele rocilor de lavă și se uitau spre ceruri. Atunci am simțit doar o prezență subțire și o respirație pe care am confundat-o cu bătaia vântului. Nu am îndrăznit să-mi întorc privirile de la spectacolul aurorei și să mă uit în spate,

În a zecea zi a călătoriei mele în Islanda, când mă apropiam de Svartifoss, cascada în orga bazaltică de la Vatnajokull, am auzit o voce ascuțită, limpede, de fetiță, râsete stranii de copii și un clinchet de chei. M-am oprit brusc și niste degete subțiri de gheață m-au atins pe obraz.

Am privit împrejur : albastrul de cerneală al oceanului, albul zăpezilor eterne, verdele crud al mușchiului, negrul coloanelor de bazalt și galbenul unei roci vulcanice. Am auzit iar clinchetul de chei, atât de real și atât de aproape încât o secundă am crezut că vine din stânga mea, din spatele unor roci de lavă. Acea zi mi-a tulburat certitudinile fiindcă acolo, în natura nepământeană a Islandei, doar elfii au cheile.

*Text publicat în Revista Timpul Belgia sub titlul „Islanda. Natură nepământeană” (decembrie 2020).

apr. 08

Povestea gotică

A plecat astă-noapte. Doi trecători cu fețele ascunse sub pălării cu boruri imense l-au văzut strecurându-se ca o umbră pe lângă zidurile negre ale catedralei gotice. Abia atingea caldarâmul cu tălpile pantofilor verzi, uzați. Nici nu ar fi vrut să fie văzut de cineva, se uita din când în când trist în spate. Se simțea obosit, destul îl hăituseră. Mergea încet, iar luna plină îi lumina pantalonii turcoaz, din satin ce ieșeau de sub pelerina subțire.

Își aduce aminte ce se bucuraseră toți acum un an când apăruse în Piața Mare. Aduseseră torțe aprinse în toate colțurile Pieței Mari și aruncaseră pe cerul nopții jocuri de lumini la care se uitau cu priviri strălucitoare. Femeile îmbrăcate în rochii de organza în care se topiseră toate florile lumii mișcau evantaie din pene cu ochi de pasăre măiastră sau băteau din palmele acoperite cu mănuși de dantelă parfumată. Barbații, mândri de hainele, de pantofii și de nasturii lor lucioși turnau șampanie în pahare înalte, de cristal de Bohemia. Câte iubiri se înfiripaseră atunci, câți visaseră la călătoria vieții lor, câți își făcuseră planuri…

E adevărat că un fior rece i-a trecut pe toți și aripile grele ale unei păsări s-au întins deasupra Pieței Mari atunci când l-au vazut că poartă o mască, dar au uitat repede. Nu-i așa, s-au întrebat în șoaptă unul pe altul, că la miezul nopții unii își pun măști ca să alunge spiritele rele ? S-a auzit hohotul de râs al unui bărbat iar apoi au inceput să se învârtă cu toții din ce în ce mai repede în piruete nesfârșite și să viseze la planurile lor de marțipan. Ia te uită! și-a spus privindu-i trist din spatele măștii care îi acoperea partea de jos a feței.

Ultima dată l-au văzut când orologiul din Turn a bătut a douăsprezecea oară. A dispărut apoi în întunericul străduței înguste ce ducea în Piața Mare. S-au uitat după el doar garguiele cu gheare de piatră iar de la o fereastră a a zburat o pasăre de noapte cu aripi mari, foșnitoare. I s-au zărit doar ochii mici, galbeni ca niște frunze de toamnă.A plecat astă-noapte. Adusese cu el, într-un buzunar de la tunica din catifea verde, un an pe care nimeni nu și-l imagina. Dar ani ca acela pe care îl adusese el mai fuseseră și altădată, cu mult timp în urmă. Omenirea mai suferise și altădată din cauza ferestrelor închise, a ușilor bătute în cuie, a neîncrederii, a fricii, a bolii și a morții. Oamenii își mai ascunseseră și altădată chipurile în spatele maștilor.

Dar, prinși în piruetele lor mecanice de balerine din cutiile muzicale, oamenii uitaseră. Totuși, în celălalt buzunar al tunicii lui de bal, el le mai adusese ceva : șansa de a putea comunica și din spatele obloanelor trase ale ferestrelor. Încuiați în case și înghețați de teamă, au putut totuși să-și termine planurile lor din noaptea de Anul Nou, să vorbească unii cu alții ore în șir, să-și caute privirile în spatele ecranelor, să iubească, să citească, sa evolueze…să reziste… să învețe …să rămână în viață.

*Text publicat in Revista Timpul Belgia sub titlul „Povestea de început” (ianuarie 2021)

apr. 07

Cuvinte călătoare (IV). Cuvinte și delicatese

Cuvintele sunt ca păsările, nu țin cont de frontiere. Munții, râurile, lacurile, oceanele, mările nu vor opri niciodată zborul cuvintelor migratoare. Fie că au venit de la vecinii noștri din Europa, fie că au venit de la capătul lumii, cuvintele călătoare au zburat și și-au făcut cuib în limba română. Din Evul Mediu, în valuri succesive, mii de cuvinte ne-au trecut frontierele, aduse de neguțători sau de marinari, de călători sau de cuceritori, de savanți sau de scriitori, de conți, de soldați sau de imigranți.  Toate aceste cuvinte oferite de alte limbi ne leagă de alți oameni și ne invită să călătorim spre alte orizonturi.

Vă propun o plimbare printre cuvinte povestite, o odisee lingvistică ce ne va dezvălui istoria lor bogată, fascinantă sau surprinzătoare.

PRALÍNĂ, praline, s. f. Bomboană cu învelișul de ciocolată sau de zahăr și cu miezul de migdală sau de nucă (fr. praline).

Cuvântul „pralină” a intrat în limba română din limba franceză iar în limba franceză l-a adus… bucătarul contelui francez César de Plessis-Praslin.

Iată-ne la Montargis, nu departe de Orléans, în anul 1636, la castelul contelui César de Plessis-Praslin (1598-1675). Să Ne imaginăm cum era atunci viața la castel : rochiile din catifea roșie împodobite cu pietre prețioase, tunicile brodate cu pietre rubinii, festinurile sofisticate, mirosul dulce al prăjiturilor, al merelor caramelizate, al fructelor glasate, clinchetul ustensilelor de porțelan…

Clément Jaluzot, bucătarul-șef, orchestrează baletul acesta grațios și aromat. Cineva a povestit într-o seară târzie de vară că într-o zi bucătarul a scăpat din neatenție o migdală în caramel și i-a plăcut culoarea de miere caldă a noii bomboane. A gustat-o și s-a îndrăgostit pentru totdeauna de amestecul de gusturi, nemaiîntâlnit până atunci, dintre zahărul caramelizat, cu filamente asemenea unor țurțuri subțiri ca acele și migdala amăruie.

Când a gustat și contele, acesta i-ar fi spus bucătarului, cu un zâmbet în colțul gurii și cu ochii strălucitori: « La următoarea petrecere de la castel fiecare invitată va primi într-o cutie frumos ornată cu perle câteva astfel de … bomboane ».

Numele « praline », scris la început « prasline » a fost dat astfel în amintirea bomboanelor oferite de conte invitatelor sale.

CROASÁNT, croasanți, s. m. Produs de patiserie, din aluat fraged, în formă de semilună, cu diverse umpluturi (fr. croissant)

Cuvântul „croasant” a intrat în limba română din limba franceză (unde « croissant”» înseamnă « semilună ») și este adevărat că de fiecare dată când îl auzim ne gândim la un mic dejun  într-o cafenea elegantă din Paris, pe malurile Senei…

***

Totuşi, acest corn nu are o origine franceză.

Una dintre legendele gastronomice istoriseşte cum croasantul ar fi apărut prima oară în cuptoarele brutarilor din Viena, în 1683, când otomanii asediau oraşul de pe malul Dunării. Pentru a ajunge tocmai în inima orașului, turcii au săpat tuneluri. Un brutar vienez, Adam Spiel, ce se trezise în zorii zilei, a auzit zgomotele și a dat alarma. Asaltul turcilor a fost  respins și orașul salvat. Pentru a imortaliza această victorie, brutarii Vienei au făcut primul « Hörnchen » („cornuleț”, în germană) a cărui formă amintește de semilună – simbolul drapelului otoman.          

Astfel a apărut croasantul a cărui istorie este într-adevăr legată de istoria turcilor. Dar care este legătura cu Parisul ? Primele referiri în scris despre croasant apar în Franţa de-abia în anul 1853, în Des substances alimentaires, la secţiunea „pâini de lux”. De altfel, se spune că la micul dejun, Maria Antoaneta de Austria mânca și un „croissant” („un soi de pâine pe care obişnuia să o consume în copilărie, la Viena”, după spusele unei servitoare).

MANDARÍNĂ, mandarine, s. f. Fructul mandarinului, asemănător cu portocala, dar mai mic decât aceasta, cu coaja portocalie mai subțire și cu miezul mai dulce. (fr. mandarine).

Cuvintele mandarină și clementină au intrat în limba română din limba franceză. Interesul pentru aceste cuvinte crește dacă mergem pe urma etimonului francez.  

« Mandarine » era un adjectiv care desemna o nuanță de portocaliu. Se presupune că era culoarea tunicilor mandarinilor, funcționari din China feudală numiți astfel de europeni la sfârșitul secolului al XVI-lea. Numele mandarinilor vine din portughezul mandarim care vine din mantari, cuvânt care înseamnă « ministru de stat » în limba popoarelor de pe insula Sumatra.

Iar acești funcționari chinezi purtau niște frumoase tunici portocalii. Occidentalii căutau un nume pentru culoarea care făcea senzație în vara anului 1798 și au căzut de acord să folosească un portocaliu destul de … mandarin.

Undeva între Asia și Europa, pe un vapor, niște negustori care se pregăteau să vândă mandarine și portocale amare au transformat adjectivul în substantiv și și-au spus unul altuia : «De-acum mandarina are un nume ! »

CLEMENTÍNĂ, clementine, s.f. Fruct citric, hibrid dintre mandarină și portocala amară, având coaja roșie, lucioasă, cu aromă intensă și miez dulce. Din fr. clémentine.

Suntem în 1902, în orașul Oran în Algeria, în livada de citrice a unui orfelinat iar mandarinul și portocalul amar sunt plini de flori. Într-o dimineața luminoasă călugărul Clément a văzut că între acești copaci fructiferi a crescut un arbust care nu părea să fie nici mandarin nici portocal amar, ci un pic din fiecare. Călugărul Clément, mai spune povestea, își dorise dintotdeauna să obțină un nou fruct și iată că reușise.

Cuvâtul clementină este deci un cuvânt derivat de la numele călugărului Clément, adăugându-se sufixul -ină, după exemplul mandarinei.

Bibliografie :

Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Ed. Meronia, 2009 ;

Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007;

Dictionnaire historique de la langue française, Alain Rey, Le Robert, 2011.

apr. 02

Cuvinte călătoare (II)

Cuvintele sunt ca păsările, nu țin cont de frontiere. Munții, râurile, lacurile, oceanele, mările nu vor opri niciodată zborul cuvintelor migratoare. Fie că au venit de la vecinii noștri din Europa, fie că au venit de la capătul lumii, cuvintele călătoare au zburat și și-au făcut cuib în limba română. Din Evul Mediu, în valuri succesive, mii de cuvinte ne-au trecut frontierele, aduse de neguțători sau de marinari, de călători sau de cuceritori, de savanți sau de scriitori, de conți, de soldați sau de imigranți. Toate aceste cuvinte oferite de alte limbi ne leagă de alți oameni și ne invită să călătorim spre alte orizonturi.Vă propun o plimbare printre cuvinte povestite, o odisee lingvistică ce ne va dezvălui istoria lor bogată, fascinantă sau surprinzătoare.

Zahăr

Într-o dimineață luminoasă a anului 1175, într-un port la Marea Mediterană, doi negustori francezi împrumută de la niște marinari italieni cuvântul « zucchero”. Italienii îl luaseră pe „as-sukkar” de la arabi care, buni navigatori, călătoriseră la indieni să-l găsească acolo pe „çârkara”. Cum lucrurile bune călătoresc repede, europenii au descoperit atunci un produs nou venit tocmai din India: zahărul.

Povestea mai spune că arabii introduseseră trestia de zahăr în Egipt și de acolo au adus-o în Sicilia și în Andaluzia, până în grădina unde, la fiecare apus de soare, arhitectul se lăsa răsfățat de umbra portocalilor. Dar să mergem pe urma cuvântului care intrase în Europa pe două căi. Dacă o luăm pe calea bătută de marinarii italieni, descoperim că „zukkero” ne-a dat pe „Zucker” în germană, „sucre” în franceză și „suiker” în neerlandeză.

Dacă mergem pe coasta andaluză, vedem că „sukkar” precedat de articolul „al” ne-a dat spaniolul „azucar” și pe vecinul său portughez „açucar”. Iar zahărul românesc ? Este împrumutat, se pare, din greaca nouă (« zahari ») deşi există unele opinii care indică o provenienţă din limba bulgară (« zahar »).


Caramel

Caramel este un cuvânt de origine portugheză. În portugheză „caramelo” înseamnă „țurțure de gheață”. Este și numele unui desert preparat cu zahăr. Ce raport există între un cub de gheață și un caramel? Când topim zahărul, se formează filamente lungi, casante… asemănătoare stalactitelor.


Ciocolată

Cuvântul spaniol « chocolate » are la bază un cuvânt din nahuatl, vechea limbă a aztecilor, probabil « chocolatl », ce desemna o băutură din cacao și nuci de caju. Grație Mariei-Tereza a Austriei, europenii descoperă ciocolata, mai întâi sub forma sa lichidă și apoi solidă: o pastă fabricată din semințe de cacao prăjite și măcinate în care se adăuga zahăr, vanilie și alte condimente.


Tabac

În 1555 francezii introduc cuvântul « tabacco » pe care l-au împrumutat din spaniolul « tabaco », care, la rândul său, ar fi o deformare a lui « tsibatl ». În arawak, vechea limba a amerindienilor din Antile care trăiau în pădurea amazoniană, « tsibatl » desemna o trestie și un mănunchi de frunze pe care ei le aprindeau și le fumau. Un strămoș al pipei, am zice noi astăzi. Călugărul francez franciscan André Thevet (1504-1592) a adus câteva astfel de plante din călătoriile lui și le-a cultivat în grădina răcoroasă din Angoumois. Povestea nu ne spune în ce împrejurare călugărul l-a cunoscut pe Jean Nicot care era ambasadorul lui François II la curtea regelui Portugaliei. Nu știm cum a aflat Jean Nicot de plantele care creșteau în grădina călugărului franciscan, bine ascunse după o bancă din piatră. Știm doar că la una dintre petrecerile rafinate de la curtea Franței, Jean Nicot a adus o casetă în care ascunsese câteva frunze de tabac. Istoria a ținut minte numele acestui ambasador : « iarba lui Nicot » – așa a fost numit mai întâi tabacul.

Bibliografie:

Marius Sala, “101 cuvinte moștenite, împrumutate și create“, Ed. Humanitas, 2010.

Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007;

Marie Treps, “Le passionnant voyage des mots”, cahier thématique, Petit Larousse 2007.

*Articol publicat în Revista Timpul Belgia (ianuarie 2021)

apr. 02

Cuvinte călătoare (I)

Cuvintele sunt ca păsările, nu țin cont de frontiere. Munții, râurile, lacurile, oceanele, mările nu vor opri niciodată zborul cuvintelor migratoare. Fie că au venit de la vecinii noștri din Europa, fie că au venit de la capătul lumii, cuvintele călătoare au zburat și și-au făcut cuib în limba română. Din Evul Mediu, în valuri succesive, mii de cuvinte ne-au trecut frontierele, aduse de neguțători sau de marinari, de călători sau de cuceritori, de savanți sau de scriitori, de conți, de soldați sau de imigranți. Toate aceste cuvinte oferite de alte limbi ne leagă de alți oameni și ne invită să călătorim spre alte orizonturi.Vă propun o plimbare printre cuvinte povestite, o odisee lingvistică ce ne va dezvălui istoria lor bogată, fascinantă sau surprinzătoare.

Cuvântul „coșmar” a intrat în limba română din francezul « cauchemare » care are la bază un vechi hibrid picardo-neerlandez, « cauquemare ». În acest cuvânt compus găsim, pe de o parte, imperativul unui vechi verb francez, « caucher » – a apăsa, a strânge și, pe de altă parte, un vechi cuvânt neerlandez, « mare », ce înseamnă « fantomă care provoacă vise urăte ». Regăsim același cuvânt în anglo-saxonul « mare » – spectru, de unde « nightmare » în engleză. Înainte de a descrie un vis urât și angoasant (în 1833), « cauquemare » intră în limba franceză prin 1375 cu sensul de opresiune noctură, ideea fiind, fără îndoială, că am pășit pe spectre și că am deranjat fantomele.

Cuvântul « mască » este de origine italiană, de altfel, la carnavalul de la Veneția fiecare poartă o mască. « Maschera », ruda îndepărtată a cuvântului « mască » înseamnă « chip fals ». În spatele acestui cuvânt italian se află un cuvânt mult mai vechi, « maska », ce înseamnă « negru » dar și « vrăjitoare ». Într-adevăr, una dintre cele mai vechi metode de deghizare constă în înnegrirea feței.

Cuvântul « cacao » este un cuvânt din nahuatl, limbă vorbită de azteci. În religia aztecilor, arborele de cacao era cel mai frumos copac al Paradisului. Fructul său, numit « cacahuatl », a fost adus în Europa de către spanioli, care l-au numit « cacao». Când Ana de Austria ajunge în Franța pentru a se căsători cu Ludovic al XIII-lea ea aduce și rețeta unei băuturi pe bază de cacao: o băutură făcută din semințele măcinate ale acestui fruct. În această băutură ea va fi adăugat fără îndoială zahăr pentru a o îndulci, dar povestea cuvântului « zahăr » este …o altă poveste.

Cuvântul « sandwich » este un cuvânt de origine engleză care se leagă de titlul nobilului englez John Montagu, conte de Sandwich . Legenda cuvântului spune că sandwich-ul a fost inventat de către bucătarul contelui. Datorită acestui ingenios fel de mâncare, contele, căruia îi plăcea să joace cărți, putea să mănânce fără a se ridica de la masa de joc. Astfel, el nu pierdea nicio firimitură din prețiosul său timp.

Bibliografie:

Marius Sala, “101 cuvinte moștenite, împrumutate și create“, Ed. Humanitas, 2010.

Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007;

Marie Treps, “Le passionnant voyage des mots”, cahier thématique, Petit Larousse 2007.

*Articol publicat în Revista Timpul Belgia (decembrie 2020)

apr. 01

Cuvinte călătoare (III)

Cuvintele sunt ca păsările, nu țin cont de frontiere. Munții, râurile, lacurile, oceanele, mările nu vor opri niciodată zborul cuvintelor migratoare. Fie că au venit de la vecinii noștri din Europa, fie că au venit de la capătul lumii, cuvintele călătoare au zburat și și-au făcut cuib în limba română. Din Evul Mediu, în valuri succesive, mii de cuvinte ne-au trecut frontierele, aduse de neguțători sau de marinari, de călători sau de cuceritori, de savanți sau de scriitori, de conți, de soldați sau de imigranți.  Toate aceste cuvinte oferite de alte limbi ne leagă de alți oameni și ne invită să călătorim spre alte orizonturi.


Cuvinte care au călătorit din olandeză


Niciun cuvânt olandez nu este împrumutat în română direct din această limbă, cele mai multe au intrat în limba română prin franceză. Primele cuvinte olandeze au intrat în franceză în Evul Mediu (secolele XII – XIII) și au izvorât din valul comercial european. Mărfurile importate din Orient ajungeau în Europa prin porturile italiene Gênes și Veneția și de acolo erau aduse în Flandra, care asigura transportul lor către nord. Începând cu secolul al XII-lea, la mijlocul drumului, în târgurile renumite din jurul orașului Reims din regiunea Champagne, negustorii flamanzi aduc cu ei nu numai postavuri, dantele, scorțișoară, cuișoare și alte mirodenii ci și cuvinte care zboară spre Paris.

Buchinist

Iată-ne într-o dimineață arămie de toamnă, cu miros de castane coapte și de frunze umede, în Parisul secolului al XVI-lea, pe cheiurile Senei. Mergând către Pont Neuf, câțiva vânzători ambulanți se plimbă printre oameni și vând cărți pe care le țin într-un coș atârnat de gât sau în bandulieră. Sunt buchiniștii.

***

Astăzi pe cheiurile Senei timpul s-a oprit în loc. Câteva sute de buchinişti îşi deschid zilnic în faţa trecătorilor cutiile verzi în care își țin cărțile. Buchiniştii sunt bibliofili, anticari stradali, ei vând cărţi vechi sau contemporane, stampe, gravuri, reviste şi ilustrate vechi iar faimoasele lor cutii verzi apar nu numai pe numeroase cărţi poştale pariziene ci și în operele scriitorilor francezi. În jur de 250 de buchinişti mai sunt astăzi pe malurile Senei, ei făcînd parte, de fapt, din farmecul Parisului… Unii se tem însă că treptat vechii buchinişti chiar vor dispărea cu totul, cum au mai dispărut la Paris şi alte meserii: cei care aprindeau pe vremuri lampadarele sau cei care întorceau orologiile publice.


„Buchinist” este în limba română un franțuzism de dată recentă („bouquiniste”) cu sensul de „vânzător de cărți vechi, anticar” și este derivat din „bouquin” (carte veche). În 1459 franceza împrumută din olandeza medie „boekijn” (cărticică). Acest „boekijn” va deveni cuvântul francez „bouquin”. În spatele cuvântului din olandeza medie „boec”, al vechiului cuvânt englez „boc”, al germanului „Buch” sau al nordicului „bok” (toate acestea semnificând „carte”) stă ascuns un strămoș: germanicul „bōks”. Acest cuvânt este un derivat din „boka” ce înseamnă „fag”. Ce legătură este între un fag și o carte ? Pe tăblițele de fag erau scrise runele, caracterele sacre ale vechiului alfabet gotic și nordic. Astfel, acest cuvânt familiar „bouquin” ne spune că în spatele fiecărei cărți se află un copac. Și ne amintește de caracterul sacru al scrierii.

Bulevard

Cuvântul „bulevard” a fost împrumutat din francezul „boulevard” care în secolul al XVI-lea avea forma „bolevens” și însemna „întăritură de bârne”, apoi „zid de apărare”. Termen din domeniul fortificațiilor, cuvântul este cel mai sigur împrumutat din olandezul „bolwerc” care era compus din „werc” – lucrare și „bol” – grindă groasă. Fiindcă la începutul secolului al XIX-lea acest mod de apărare devenise inutil, pe fostele ziduri s-au plantat copaci și au fost amenajate locuri de promenadă. Cincizeci de ani mai târziu, odată cu dezvoltarea marilor orașe, bulevardul a devenit ceea ce este astăzi, o stradă foarte largă, fără de care nu ne putem imagina viața și mitologia urbană. Și nici „La bulivar, birjar, la bulivar! »

Vacarm

În 1288, franceza împrumută „wascarme”, după modelul unei interjecții olandeze, „Wacharme!”, care înseamnă „Ah, săracul de mine!”. Un astfel de apel era legat de ideea de ceartă, de dispută și din această cauză „vacarm” a luat sensul de zgomot asurzitor iar de la sfârșitul secolului al XIV-lea cuvântul „vacarm” desemnează un zgomot însoțit de țipete, de scandal.

Manechin

Manechin provine din francezul „mannequin”, care însemna la început „figurină, statuetă căreia i se puteau da diferite atitudini și care servea drept model pictorilor sau sculptorilor”; existau manechine de ceară sau de lemn. Sensul acesta se regăsește în cuvântul din olandeza medie „mannekijn”, derivat de la „man” – „om” cu sufixul diminutival „-kijn”. Cuvântul francez a evoluat la sensul de „manechin al croitorilor”, mulaj ce servea de model pentru confecționarea hainelor și pe care se făceau probe. Ulterior a căpătat sensul cunoscut astăzi, acela de „persoană (la început, tânără fată) care poartă un model de îmbrăcăminte pentru a-l prezenta publicului”.

Bibliografie:

Marius Sala, “101 cuvinte moștenite, împrumutate și create“, Ed. Humanitas, 2010.

Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007;

Marie Treps, “Le passionnant voyage des mots”, cahier thématique, Petit Larousse 2007.

Textul a fost publicat în RoExpat – The Romanian Expats New Magazine in Belgium (aprilie 2021)

apr. 19

Poveștile cuvintelor (11). Atelier

Încă din vechime, creatorii de artă plastică lucrau în „ateliere”. Unul dintre cele mai cunoscute ateliere renascentiste, de pildă, a fost cel din Florența, al lui Andrea Verrocchio, la care au ucenicit, printre alții, Leonardo da Vinci, Domenico Ghirlandaio ori Sandro Botticelli. Ulterior, Ghirlandaio își va forma propriul atelier, cel mai renumit ucenic al său fiind Michelangelo Buonarroti.

La origine, cuvântul atelier pare a nu avea nicio legătură cu artele.

Un atelier este un local înzestrat cu uneltele sau mașinile necesare, în care se desfășoară o activitate meșteșugărească organizată.

Limba română a împrumutat cuvântul atelier din limba franceză unde s-a format din cuvântul „atelle”.

La originea îndepărtată atelle provine din latinescul „astella” care înseamnă  așchie.

Așadar, la origine atelierul era, cel mai probabil, un loc în care se practica tâmplăria, adică prelucrarea lemnului, o încăpere cu așchii sau bucățele de lemn rămase, printre altele, și de la confecționarea jugurilor, adică a dispozitivelor de lemn care se pun la gâtul animalelor de tracțiune pentru a putea trage carul, căruța sau plugul. 

Atelle are în limba franceză și sensul de jug (pe lângă sensul de atelă, cuvânt împrumutat și în limba română).

Mai târziu, prin extinderea sensului, atelierul a ajuns să desemneze și locul în care lucrau creatorii de artă plastică, dar și școlile de pictură, sculptură sau arhitectură ale maeștrilor Renașterii.

Surse:

www.dexonline.ro

https://www.cnrtl.fr/etymologie/atelier

feb. 26

Jurnal portughez (2)

Sfârșit de octombrie, amiază, nordul Portugaliei, Braga

Menuet

Traversez iar parcul din fața hotelului, cel cu agave uriașe și cactuși cât o minge, fac stânga și trec pe lângă livada de portocali. O văzusem și ieri dar nu m-am oprit. Frunzele cerate sunt acoperite de ploaia de mai devreme și ramurile sunt grele de fructe. Doar întinzi mâna și poți sa culegi o portocală. Așa cum faci cu un măr sau cu o prună în livada din spatele casei de la țară, din România.

Mă depășesc grupuri de adolescenți și trag cu urechea fiindcă mi se pare că vorbesc în română. Or fi mulți români in partea asta a Portugaliei ? În Bruxelles aud română la fiecare pas. Merg câteva minute alături de adolescenți nonșalanți, unii cu căștile în urechi și îmi dau seama că este doar o impresie. Din cauza lui ă și a lui ș. Nu vorbesc în română, ci în portugheză.

Mă opresc în fața Casei Rolão, pe care un negustor de mătăsuri a construit-o în stil baroc prin secolul al XVIII-lea. Am venit aici pentru librăria-cafenea. Centésima Página. Mă seduce numele. Asta este frumusețea limbii portugheze : o jumătate o înțelegi, cealaltă jumătate ți-o imaginezi.

Împing ușa grea, cu mâner de fier forjat, frumos lucrat și intru într-un salon întunecat, cu dale mari, strălucitoare. Văd bine doar cărțile expuse în fața ferestrei dinspre trotuar. Am un sentiment straniu, trec printr-un labirint de încăperi sumbre, unde cărțile sunt așezate în ordine alfabetică, după numele autorilor, pe etajere până aproape de tavan și la care ajungi doar dacă te urci pe o scară de lemn. Este puțină lumină și nu văd bine titlurile de pe etajerele de sus așa că mă uit doar la cele de la înălțimea mea. Mă opresc în fața rafturilor cu Pessoa și Saramago, iau de pe raft un volum de versuri și Historiá de cerco de Lisboa. Ce coincidență, îmi zic, Istoria asediului o am la mine, în română.

Cafeneaua din librărie însă compensează lipsa de lumină și de aer. Deși mică și îngustă, cu mesele instalate pe culoar, cafeneaua se deschide spre o grădină intimă, cu palmieri pitici, portocali și tufe de hortensia. Ușa care dă în grădină este închisă și văd că o pisică, probabil pisica librăriei, încearcă să intre. Merg să îi dau drumul și se strecoară înăuntru. Sare pe raftul cu literatură pentru copii și benzi desenate și începe să toarcă. Sigur e pisica librăriei. Are locurile ei preferate.

Îmi iau o cafea cu gust de scorțișoară și răsfoiesc în liniște Pessoa. Miroase a cafea și a lemn ud. Ajung până la mine, de la școala de muzică de alături, notele unui pian. Curând, cineva de la aceeași școală de muzică începe să chinuie un trombon. Plătesc cafeaua și volumul cu poezii de Pessoa și ies din librărie. Plouă tare și scot din geantă o umbrelă albastră, cumpărată asta-vară  de la Iași. Nu-mi place ploaia, nu-mi plac umbrelele și nici pelerinele de ploaie. De când am ajuns la Braga plouă zilnic și încep să ma obișnuiesc. Imi zic că nu e vreme ideală de plimbare așa că mă adăpostesc în cafeneaua de pe strada principală. Îmi comand un pastel de nata, mă așez la o masă mică și de data asta mă uit la oameni.

The diary was written during the mobility Learning Teaching Training Activities in Braga, Portugal (23/10/2023 – 26/10/2023). The mobility is part of the Erasmus+ Strategic Partnership Project „Codes of Culture Heritage” 2022-1-RO01-KA220-SCH000085067.

(va urma)

ian. 16

Jurnalul portughez (1)

Sfârșit de octombrie, dimineața devreme, nordul Portugaliei, Braga

Andante allegro

În timp ce Braga încă doarme, ies din hotel și traversez parcul cu agave și cactuși cât o minge de baschet. A plouat toată noaptea și mă surprinde aerul cald și curat. Știu unde vreau sa ajung, dar nu mă grăbesc. Aseară, în chioșcul din parc cânta o orchestră. Așa s-a nimerit, să ajung la Braga în zi de sărbătoare, și m-am gândit că trebuie să fie un semn bun și că o sa-mi placă micul oraș portughez. Cupluri în vârstă dansau pe ritmuri portugheze si am simțit pentru câteva minute puțin din sufletul simplu, autentic al acestui orășel despre care nu știam nimic înainte. Un coup de foudre undeva în nordul Portugaliei, între Atlantic și Serra da Estre.

Dalele de piatră sunt ude. Aproape că am ajuns. O văd acolo, la ieșirea din parc. O casă cu două etaje și balcoane din fier forjat, cu fațada acoperită cu azulejos alb-albastre și pictată de cadrele albe ale ferestrelor.

La parter se află cea mai veche cafenea din oraș și aici vreau să-mi încep prima mea zi la Braga. Deschid ușa îngustă și am impresia că am ajuns pe un platou de filmare: un salon Art Deco, cu lumină tamizată, plafon verde-auriu, mese mici, rotunde, acoperite cu sticlă, scaune vintage. Gesturile chelnerilor și ale celor câțiva clienți matinali sunt reflectate la nesfârșit de oglinzile care acoperă zidurile de sus până jos. Miroase a vanilie și a cremă de zahăr ars, a cafea proaspăt măcinată, probabil braziliană, dacă mă iau după numele cafenelei, A Brasileira. Îmi comand un capuccino și un pastel de nata.

S-a oprit de tot ploaia și mă așez afară, pe terasă. Chelnerul îmi aduce cafeaua și pe farfurioară un bastonaș de scorțișoară. E prima dată când văd scorțișoară la cafea și nu știu cum sa fac. Întreb și îmi spune chelnerul. E simplu. Înmoi din când în când în ceașcă batonul de scorțișoară iar cafeaua se parfumează. Mușc o gură din pastel de nata, beau cafeaua fierbinte, mă las pe spătarul scaunului și mă uit în jur. Încă e liniște și-mi place așa.

Asist la spectacolul trezirii străzilor din orășelul portughez. Obloanele se deschid larg să primească aerul curat al Atlanticului. Dimineața de toamnă târzie, înnorată și caldă deopotrivă, mângâie fațadele caselor, cuprinde clopotnițele, intră pieziș în turnurile cu ceas ale bisericilor baroce din oraș. Picăturile de ploaie de noaptea trecută încă mai acoperă frunzele cerate ale lămâilor din parc. În fața cafenelei, un cuplu între două vârste își instalează mașina de copt castane și începe să miroasă a fum de castane coapte și a frunze ude. Nu au clienți deocamdată, e prea devreme. Străzile din jurul cafenelei încep să se anime și orașul prinde viață.

În timp ce termin de băut cafeaua, norii coboară mult deasupra fântânii din Praça da República și începe să plouă. Se pare că va ploua toată săptămâna și mă îngrijorează gândul. Mă ridic și mă întrept către hotel, cu adierea incredibil de curată și caldă a oceanului pe obraji. Da, simt că o să-mi placă aici.

The diary was written during the mobility Learning Teaching Training Activities in Braga, Portugal (23/10/2023 – 26/10/2023). The mobility is part of the Erasmus+ Strategic Partnership Project „Codes of Culture Heritage” 2022-1-RO01-KA220-SCH000085067.

(va urma)

dec. 17

Prima zi la Cercul Polar

Între 12 și 15 noiembrie 2023, am participat din partea Federației Wallonie-Bruxelles, la seminarul tematic Erasmus+ (TCA) consacrat multilingvismului și minorităților “Democracy speaks in many languages – what is sufficient?”, organizat în Inari, Laponia. Seminarul a fost rezultatul colaborării între Agenția Națională Erasmus+ Finlandeză, Guvernul Autonom Sámi și Agenția de Stat Regională pentru Laponia. Participanții au fost profesori, formatori, cercetători și specialiști preocupați de probleme legate de predarea limbilor minoritare și au venit din țări care gestionează multilingvismul și multiculturalitatea (Belgia, Islanda, Finlanda, Suedia, Norvegia, Olanda, Portugalia, Ungaria, Polonia, Irlanda, Danemarca, Malta).

Aici, la Cercul Polar, zilele și nopțile trec altfel, orele se scurg diferit și nu au legătură cu lumina și nici cu cunoștințele mele despre această parte de lume. Sunt patru ore de lumină albastră, patru ore de crepuscul și douăsprezece ore de întuneric, în care, dacă ai noroc, vezi aurora boreală. La Cercul Polar, frigul nu seamănă nici cu frigul accentuat de crivăț de la Iași și nici cu frigul umed de la Bruxelles. Aici frigul este extrem, aerul polar îți înțeapă ochii, îți îngheață fiecare centimetru de piele neacoperit.

Știu de mai mult de o lună că ajung în Laponia, mai sus de Cercul Polar, dar la aeroportul din Helsinki, la poarta de îmbarcare spre Ivalo, trăiesc sentimente amestecate. Cât aștept zborul, vorbesc în engleză și in română cu două profesoare din Budapesta, născute în România, la Salonta și la Odorheiu Secuiesc, și care au fost studente la Cluj. Mi se pare incredibil ce mi se întâmplă. Vorbesc în română pe drum spre Cercul Polar cu oameni pe care nu i-am mai întâlnit niciodată, dar îmi spun că totul se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple.

Zborul durează două ore până la Ivalo, și când ajung termometrul de la aeroport arată -18 grade. Se simt ca -21grade. Este noapte, zăpadă multă, aer polar. În câteva secunde îmi curg lacrimile și fața îmi amorțește de la ger. În fața aeroportului ne așteaptă autocarul care ne duce și mai la nord, la Inari. Pe drum, peisajul este ireal, totul stă sub o pojghiță. Călătoresc în noapte. O noapte stranie, pe cerul căreia, prin fereastra autocarului, văd doar întindere albă, câteva stele și din când în când farurile puținelor mașini. Țipenie. Termometrul din autocar arată temperatura de afară: -24. Între aeroportul din Ivalo și Inari sunt aproape 50 de km, dar nu contează numărul. Aici, la Cercul Polar, distanțele nu se calculează în kilometri, ci în ore. Văd în noapte un grup pe marginea drumului. Mă gândesc că sunt vânători sau soldați care se antrenează în condiții extreme. Aflu că sunt grăniceri și patrulează pe frontiera dintre Finlanda și Rusia.

Ajung la Inari. Un sat de câteva sute de locuitori, mulți dintre ei crescători de reni, un sat înconjurat de păduri arctice, de fiorduri, canioane și lacuri. Un sat ca un magnet pentru turiști din toata lumea. Mai ales pentru vânătorii de vise, cum am început să-i numesc de puțin timp pe fotografii care așteaptă în noaptea polară să prindă aurore pe camere Am văzut aurora boreală mai demult, în Islanda. Nu mai sunt foarte curioasă, dar aș vrea să o mai văd o dată.

Ruta arctică ce leagă toate satele și cătunele de pe Cercul Arctic trece prin Inari. Îmi spun că  este singura legătură cu restul lumii și mă întreb cu spaimă ce s-ar întâmpla cu oamenii de aici, cu noi toți, dacă de mâine drumul acesta nu ar mai exista.

În fața hotelului, câteva case, un supermarket, barul Papana, frecventat, se pare, de crescătorii de reni din sat, și un magazin de suveniruri. În spatele hotelului, pustiu. Zăpadă, întuneric, liniște și lacul Inari deasupra căruia se ridică uneori aurorele boreale. Stau toată noaptea cu ochii deschiși și mă uit pe cer. Încă imi este greu să cred că mă aflu la capătul înghețat al pământului. Adorm spre dimineață.

(va urma)

sept. 09

Poveștile cuvintelor (10). Beizadea

Beizadea desemna altădată un fiu de domn sau principe. Astăzi, îl folosim mai mult ironic în limba română.

Româna a primit cuvântul din turcă, dar originea îndepărtată a lui beizadea (bey-zade) este în… persană.

“Zade” este participiul persan, iranian, al verbului „a naște” sau „a se naște“. „Zade” în bey-zade însemna “născut (din)” .

Beizadeaua (Bey-zade) este așadar un fecior de bei, de om cu greutate, de baron local, un băiat de bani gata.

Il mai întâlnim pe -zade în „Șeherezada„, vocea poveștilor persane. Șeherezada este un cuvânt persan, pe care româna l-a primit tot prin turcă și tot compus din -zade.

Iar șahr-zade nu este altceva decât cineva născut(ă) la oraș (șahr în persană, șehir în turcă).

Șeherezada (shahr-zade) nu era, așadar, decât o “orășeancă”, o fată de la oraș.

Surse:

Dexonline.ro

Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create, Ed. Humanitas, 2010.

Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri românești, Ed. Humanitas, 2021, p.264

aug. 17

Poveștile cuvintelor (9). Calamarul și călimara

Calamarul este un gen de cefalopode comestible, cu corpul alungit, asemănătoare cu sepia, și având în jurul gurii zece tentacule.

Româna a împrumutat cuvântul din franceză (calmar).

Dacă mergem mai departe pe urma cuvântului, lucrurile devin surprinzătoare.

În franceză, calamar (calmar) a intrat din italianul calamaro pe care îl regăsim în latinescul calamarius (o trusă de scris, compusă din suport pentru tocul de scris, călimară și hârtie), un fel de birou portativ.

In latină a intrat din greacă – calamarion – unde însemna același lucru.

Pe micul biroul portativ, pe calamarion, se găsea, deci, și călimara (cuvânt pe care româna îl are din greacă, din kalimari), recipientul de sticlă ori de aramă în care se ținea pe vremuri cerneala.

Dacă mergem și mai departe pe urma acestor cuvinte, aflăm că rădăcinile istorice ale cuvântul se află în calembec, un arbust cu lemn negru și parfumat, din care se făceau altadată și tocuri de scris, cu penița din pană de gâscă.

Dar calembecul, acest arbust din lemn negru, se folosea și la prepararea cernelii, de aici și cuvântul călimară (kalamari).

Înțelegem astfel că, prin metonimie, calamarul a fost denumit astfel din cauza săculețului cu lichid negru pe care îl are, un fel de călimară cu cerneală la purtător.

Surse:

https://dexonline.ro/definitie/calamar/definitii

https://www.cnrtl.fr/etymologie/calmar/0

https://doinarusti.ro/stire/2021/calembec/

Le Dictionnaire Historique de la langue française, coord. Alain Rey, Ed. Robert, 2019

aug. 13

Poveștile cuvintelor (8). Marmeladă

O poveste și o confuzie

Marmelada este o „pastă alimentară obținută prin fierberea unor fructe proaspete, la care se adaugă zahăr.”

În română a intrat din franceză, iar franceza îl are din…portughezul marmelada.

Marmelada, în portugheză, înseamnă dulceață de gutui!

Dacă mergem mai departe pe urma cuvântului, înțelegem și originea și de ce tocmai dulceață de gutui.

Originea îndepărtată se află în grecescul melimelon, măr dulce (meli – miere și melon – măr).

Latina a împrumutat cuvântul grecesc care a devenit melimelum, specie de măr foarte dulce, și s-a confundat cu melomeli „gutui” (s-a dat acest nume gutuiului pentru ca marmelada de gutui se prepara cu miere).

Din latină s-a transmis portughezei în forma marmelo „gutuie”, din care a derivat cuvântul marmelada, împrumutat de franceză și apoi de română.

PS. Cuvântul gutuie are o altă poveste.

Bibliografie:

1. Dexonline.ro;

2. Le Dictionnaire Historique de la langue française, coord. Alain Rey, Ed. Robert, 2019;

3. Gh. Gutu, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, București, 1993;

3. Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create, Ed. Humanitas, 2010.

aug. 09

Poveștile cuvintelor (7). Flamingo

Pasărea flamingo este o pasăre migratoare de apă, de mărimea unei berze, cu gâtul si picioarele foarte lungi și cu penele albe cu nuanțe de roz aprins.

Denumirea vine de la flamingo în portugheză și flamengo în spaniolă, cuvânt care înseamnă „de o culoare strălucitoare”.

Dacă mergem mai departe pe urma cuvântului, aflăm că el are la bază provensalul „flama” ce înseamnă „flacără”, aluzie la culoarea roz aprins a penelor.

Denumirea științifică a păsării flamingo roz, în latină, este phaenicopterus roseus, ceea ce înseamnă „cu pene roz”.

Bibliografie:

Dexonline.ro

Etymonline.com.

aug. 06

Poveștile cuvintelor (6). Glicină

Glicina este un arbust decorativ agățător, având flori asemănătoare cu ale salcâmului, albastre sau violet și foarte parfumate.

Cuvântul „glicină” a intrat în limba română din limba franceză.

În limba franceză, cuvântul este un derivat savant din greacă, din glukus care înseamnă „dulce”.

Exact! Același „glukus” pe care îl avem în… glucide.

Bibliografie:

2. Dexonline.ro;

2. Le Dictionnaire Historique de la langue française, coord. Alain Rey, Ed. Robert, 2019.

aug. 03

Poveștile cuvintelor (5). Pitoresc

Folosim cuvântul pitoresc pentru a descrie ceva ce merită să fie pictat, care impresionează prin originalitate, care încântă prin colorit sau formă.

Pitoresc ne vine din italiană, din pittoresco și are la bază cuvântul pittore – pictor.

Dacă mergem mai departe pe urma cuvântului, aflăm că el vine din latinescul pictor, pe care l-a luat și româna, cu același sens.

Bibliografie:

1. Dexonline.ro

2. Gh. Gutu, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, București, 1993.

aug. 01

Poveștile cuvintelor (4). Clepsidră

Hoțul de apă

Clepsidra este un foarte vechi instrument de măsurare a timpului, ca perioadă sau ca interval de timp. Clepsidra nu determina ora, așa cum era cazul cadranelor solare, în Antichitate.

Cuvântul “clepsidra” a intrat în limba română din limba franceză.

Dacă mergem mai departe pe urma acestui cuvânt, aflăm că el provine din limba greacă (prin intermediul latinei).

În greacă avem “klepsydra” care vine din ”kleptein” – “a fura” și “hydor” – “apă ”. Clepsidra este, la origine, un orologiu cu apă.

Cuvântul grecesc „klepsydra” înseamnă așadar „hoț de apă” și este o aluzie la picurarea imperceptibilă a lichidului dintr-un recipient în altul.

Bibiliografie:

1. Dexonline.ro;

2. Gh. Gutu, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, București, 1993;

3. Ernst Jünger, Cartea ceasului de nisip, Ed. Polirom, 2001.

iul. 30

Poveștile cuvintelor (3). Siestă

Cuvântul siestă a a intrat în limba română din limba franceză.

Limba franceză a împrumutat cuvântul din spaniolă (siesta).

Dacă mergem mai departe pe urma cuvântului, aflăm că el vine din locuțiunea latină sexta (hora) care înseamnă « ora a șasea», adică miezul zilei.

Chiar după masa de prânz resimțim o somnolență, amiaza fiind (mai ales vara, când e cald) momentul ideal să ne odihnim, fie că dormim puțin sau nu.

Să ne facem siesta, așadar!

Bibliografie:

1. Dexonline.ro

2. Le Dictionnaire Historique de la langue française, coord. Alain Rey, Ed. Robert, 2019;

3. Gh. Gutu, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, București, 1993.

iul. 26

Poveștile cuvintelor (2). Plajă

Cuvântul plajă a intrat în limba română din limba franceză.

În limba franceză a venit din italianul piaggia, « loc plat și descoperit pe malul mării».

Dacă mergem mai departe pe urma acestui cuvânt, aflăm că vine dintr-un vechi cuvânt grecesc ce însemna « oblic ». 

Plajă a desemnat mai întâi un mal în pantă lină, de care navele se puteau apropria cu ușurință.

Începând cu secolul al   XIX-lea,  cuvântul ia noi conotații odată cu emergența turismului și a stațiunilor de la mare.

Bibiliografie:

dexonline.ro

Le Dictionnaire Historique de la langue française, coord. Alain Rey, Ed. Robert, 2019

iul. 24

Poveștile cuvintelor (1). Parfum

Cuvântul „parfum” a intrat în limba română din limba franceză.

În limba franceză, cuvântul „parfum” s-a format de la verbul latinesc „fumare” care însemna „a scoate fum”, „a fumega”.

Pentru a obține un miros agreabil, altădată se ardeau bucăți de lemn, scoarță de copac sau tămâie.

Bibliografie:

1. Dexonline.ro;

2. Le Dictionnaire Historique de la langue française, coord. Alain Rey, Ed. Robert, 2019

3. Gh. Gutu, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, București, 1993.

iul. 19

Jurnal roman (II). Pe Via Appia Antica 

A treia zi la Roma

Per pedes apostolorum pe Via Appia Antica, regina viarum

Astăzi am ieșit pentru un timp din Roma și din timp. Via Appia Antica, catacombele, columbariile și mausoleele mi-au oferit un moment de răgaz, dar și o mare lecție de istorie.

Via Appia, vechiul drum pietruit care le-a permis legionarilor romani să călătorească cu ușurință din Urbs Aeterna în sudul Italiei, până în portul maritim al Brundisei (Brindisi de astăzi), este acum la Roma un drum pitoresc ce invită la plimbare. O iau per pedes apostolorum pe Calea Appiană.

Bătrânul drum roman este de fapt un drum din plăci mari de bazalt, ușor curbate. Relaxantă și bucolică, marginită de pini-umbrelă și de chiparoși impunători, Calea Appiană trece pe lângă ferme autentice de piatră, vile cu alei maiestuoase, mausolee și columbarii, taverne de modă veche, ascunse printre copaci care dau o umbră răcoroasă și parfumată.

Un semn îmi arată drumul spre o bisericuță. Quo vadis? Ascult cicadele iar vocile din jur se indeparteaza. Miroase a iasomie.

Mausolee, columbarii și catacombe

De-a lungul Căii Appiene se află mausolee și columbarii ale nobilimii romane, precum și cele mai extinse catacombe ale Romei, cu fresce și picturi paleocreștine unice. Catacombele San Sebastian și San Callisto sunt cele mai cunoscute și se pot vizita.

Ce sunt catacombele?

Catacombele Romei sunt vechi labirinturi subterane-necropole în pereții cărora erau scobite locașe pentru trupurile morților.

Romanii își incinerau morții, iar cenușa o adunau în urne pe care le adăposteau în columbarii.

Moda înmormântării corpurilor a apărut în primele secole ale erei noastre, odată cu răspândirea creștinismului. Pentru că legea romană interzicea îngroparea morților între zidurile cetății, a apărut obiceiul cimitirelor subterane, săpate de-a lungul principalelor drumuri ce porneau din Roma: Via Appia, Via Aurelia, Via Tiburtina.

Moda îngropării morților în catacombe nu a durat mult, doar câteva secole, după care catacombele au fost abandonate și uitate.

Catacombe di San Callisto

De la lumina zilei și căldura plăcută de început de iunie, din grădina cu portocali, leandri și palmieri pitici cobor brusc printr-o poarta îngustă în niște hrube subpământene, slab luminate, abia deslușite în atmosfera misterios-lugubră.

Înaintăm ușor, în șir indian, în labirintul subteran întins pe 20 de km și 5 etaje ale catacombelor sfântului Calixt.

Vizitez câteva galerii, cele de la primele etaje (de sus în jos) dar și cele mai vechi, de altfel, fiind primele săpate. Ghidul povestește despre creștini, despre cripta papilor și despre martiri.

Sursa foto: romanoimpero.com

Nișele scobite în piatră sunt de mai multe feluri, ne-a spus ghidul: loculus (o nișă mică, de mărimea unui copilaș), cubicula, un cub pe pereții căruia erau câteva loculi, pentru membrii aceleiași familii, și arcobolium, un mormânt mai sofisticat, o adâncitură arcuită. Pe aceste arcade am văzut scrijelite simbolurile creștine: pești, păstori, ancore, alfa și omega…

Oasele au fost luate și duse în galeriile nedeschise publicului, unde totul a rămas ca la început…

Fotografiatul este interzis în catacombe, așa că încerc să păstrez în memorie cât mai multe detalii de artă paleocreștină. Vizita durează 20 de minute.

Sursa foto: romanoimpero.com

Mă apasă mirosul de piatră și pământ, atmosfera lugubră, lumina slabă, labirintul nesfârșit care se ingusteaza, nișele în care au stat timp de secole oasele morților. Abia mai aud ce spune ghidul și vreau sa ies mai repede de acolo. Claustrophobia. Mă țin cu grijă după grup și aproape alerg când văd treptele spre lumină. Urc repede cele 30 de scări și ajung în grădina cu portocali și palmieri pitici.

Lumea celor de sub pământ a rămas împietrită, în timp ce lumea de deasupra …

(va urma)

The diary was written during the mobility Learning Teacher Training in Rome, Italy (07/06/2023 – 11/06/2023). The mobility is part of the Erasmus+ Strategic Partnership Project „Codes of Culture Heritage” 2022-1-RO01-KA220-SCH000085067.