iul. 26

Poveștile cuvintelor (2). Plajă

Cuvântul plajă a intrat în limba română din limba franceză.

În limba franceză a venit din italianul piaggia, « loc plat și descoperit pe malul mării».

Dacă mergem mai departe pe urma acestui cuvânt, aflăm că vine dintr-un vechi cuvânt grecesc ce însemna « oblic ». 

Plajă a desemnat mai întâi un mal în pantă lină, de care navele se puteau apropria cu ușurință.

Începând cu secolul al   XIX-lea,  cuvântul ia noi conotații odată cu emergența turismului și a stațiunilor de la mare.

Bibiliografie:

dexonline.ro

Le Dictionnaire Historique de la langue française, coord. Alain Rey, Ed. Robert, 2019

iul. 24

Poveștile cuvintelor (1). Parfum

Cuvântul „parfum” a intrat în limba română din limba franceză.

În limba franceză, cuvântul „parfum” s-a format de la verbul latinesc „fumare” care însemna „a scoate fum”, „a fumega”.

Pentru a obține un miros agreabil, altădată se ardeau bucăți de lemn, scoarță de copac sau tămâie.

Bibliografie:

1. Dexonline.ro;

2. Le Dictionnaire Historique de la langue française, coord. Alain Rey, Ed. Robert, 2019

3. Gh. Gutu, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, București, 1993.

iul. 19

Jurnal roman (II). Pe Via Appia Antica 

A treia zi la Roma

Per pedes apostolorum pe Via Appia Antica, regina viarum

Astăzi am ieșit pentru un timp din Roma și din timp. Via Appia Antica, catacombele, columbariile și mausoleele mi-au oferit un moment de răgaz, dar și o mare lecție de istorie.

Via Appia, vechiul drum pietruit care le-a permis legionarilor romani să călătorească cu ușurință din Urbs Aeterna în sudul Italiei, până în portul maritim al Brundisei (Brindisi de astăzi), este acum la Roma un drum pitoresc ce invită la plimbare. O iau per pedes apostolorum pe Calea Appiană.

Bătrânul drum roman este de fapt un drum din plăci mari de bazalt, ușor curbate. Relaxantă și bucolică, marginită de pini-umbrelă și de chiparoși impunători, Calea Appiană trece pe lângă ferme autentice de piatră, vile cu alei maiestuoase, mausolee și columbarii, taverne de modă veche, ascunse printre copaci care dau o umbră răcoroasă și parfumată.

Un semn îmi arată drumul spre o bisericuță. Quo vadis? Ascult cicadele iar vocile din jur se indeparteaza. Miroase a iasomie.

Mausolee, columbarii și catacombe

De-a lungul Căii Appiene se află mausolee și columbarii ale nobilimii romane, precum și cele mai extinse catacombe ale Romei, cu fresce și picturi paleocreștine unice. Catacombele San Sebastian și San Callisto sunt cele mai cunoscute și se pot vizita.

Ce sunt catacombele?

Catacombele Romei sunt vechi labirinturi subterane-necropole în pereții cărora erau scobite locașe pentru trupurile morților.

Romanii își incinerau morții, iar cenușa o adunau în urne pe care le adăposteau în columbarii.

Moda înmormântării corpurilor a apărut în primele secole ale erei noastre, odată cu răspândirea creștinismului. Pentru că legea romană interzicea îngroparea morților între zidurile cetății, a apărut obiceiul cimitirelor subterane, săpate de-a lungul principalelor drumuri ce porneau din Roma: Via Appia, Via Aurelia, Via Tiburtina.

Moda îngropării morților în catacombe nu a durat mult, doar câteva secole, după care catacombele au fost abandonate și uitate.

Catacombe di San Callisto

De la lumina zilei și căldura plăcută de început de iunie, din grădina cu portocali, leandri și palmieri pitici cobor brusc printr-o poarta îngustă în niște hrube subpământene, slab luminate, abia deslușite în atmosfera misterios-lugubră.

Înaintăm ușor, în șir indian, în labirintul subteran întins pe 20 de km și 5 etaje ale catacombelor sfântului Calixt.

Vizitez câteva galerii, cele de la primele etaje (de sus în jos) dar și cele mai vechi, de altfel, fiind primele săpate. Ghidul povestește despre creștini, despre cripta papilor și despre martiri.

Sursa foto: romanoimpero.com

Nișele scobite în piatră sunt de mai multe feluri, ne-a spus ghidul: loculus (o nișă mică, de mărimea unui copilaș), cubicula, un cub pe pereții căruia erau câteva loculi, pentru membrii aceleiași familii, și arcobolium, un mormânt mai sofisticat, o adâncitură arcuită. Pe aceste arcade am văzut scrijelite simbolurile creștine: pești, păstori, ancore, alfa și omega…

Oasele au fost luate și duse în galeriile nedeschise publicului, unde totul a rămas ca la început…

Fotografiatul este interzis în catacombe, așa că încerc să păstrez în memorie cât mai multe detalii de artă paleocreștină. Vizita durează 20 de minute.

Sursa foto: romanoimpero.com

Mă apasă mirosul de piatră și pământ, atmosfera lugubră, lumina slabă, labirintul nesfârșit care se ingusteaza, nișele în care au stat timp de secole oasele morților. Abia mai aud ce spune ghidul și vreau sa ies mai repede de acolo. Claustrophobia. Mă țin cu grijă după grup și aproape alerg când văd treptele spre lumină. Urc repede cele 30 de scări și ajung în grădina cu portocali și palmieri pitici.

Lumea celor de sub pământ a rămas împietrită, în timp ce lumea de deasupra …

(va urma)

The diary was written during the mobility Learning Teacher Training in Rome, Italy (07/06/2023 – 11/06/2023). The mobility is part of the Erasmus+ Strategic Partnership Project „Codes of Culture Heritage” 2022-1-RO01-KA220-SCH000085067.

iul. 19

Jurnal azer (3)

Baku, 25 noiembrie 2022

Către sfârșitul celei de a treia zile în Azerbaidjan, descopăr Balakhani (Balaxanı), un orășel aflat la periferia capitalei Baku. Altădată, pe la 1635, aici se afla un caravanserai. Balakhani (Balaxanı) este una dintre cele mai vechi așezări din Baku iar până să ajungem acolo traversăm câmpuri nesfârșite de sonde de petrol. Din loc în loc, imagini apocaliptice: zeci, poate sute de kilometri de câmpuri pe care se înalță, mai mici sau mai mari, sondele petroliere. În aer miroase a petrol. Ajung la Balakhani în acel moment al zilei când cerul se colorează mistic în roz, ghicesc nu departe Marea Caspică, misterioasă.        

Pe lângă cimitirul vechi, musulman, pașii răsună pe caldarâm și aerul miroase a sare, a petrol și a fum, muezinul cheamă la rugăciune din minaretul moscheii Haji Shahla, monument de arhitectură din secolul al XIV-lea. Un portal intimidant separă moscheea de stradă. Povestea spune că a existat odată o inscripție cu două rânduri deasupra ușii de la intrare : « Acest conac îi aparține lui Haji Shahla bin Shakir bin Mustafa Koshkin. Anul șapte sute optzeci și șapte (787-1385/86) ». 

Descopăr un orășel colorat, animat, renovat în mare parte. Străduțe curate, pavate cu piatră cubică, scăldate spre seară într-un albastru-cobalt, garduri înalte, albe, de după care atârnă ramuri încărcate cu fructe de kaki, vile impunătoare alături de case cu fațada scorojită, ferestre arcuite, decorate cu oale mici cu flori colorate sau geamlâcuri acoperite cu scânduri de lemn, mici livezi de rodii.

Trec pe lângă o școală. Deasupra intrării scrie Oxu! (Citește!) iar de la etaj, din spatele ferestrelor, câțiva copii în uniformă se uită la mine, îmi spun ceva și îmi fac cu mâna.   

În cele câteva ore petrecute acolo mănânc într-un restaurant tipic. În fața restaurantului, pe o căruță din lemn vopsit în albastru, văd pictat cu litere vesele cuvântul „mușteriu”, îl recunosc; româna îl are din turcă iar turca din arabă. Întâlnesc o nuntă și mica adunare din spatele caselor îmi amintește de obiceiurile de pe la noi. Sunt hipnotizată iar de contrastul dintre mașinile luxoase și casele cu fațade degradate. Intrăm într-o dugheană unde se vând mirodenii de tot soiul, sumac, scorțișoară, cardamom, cuișoare și piper roșu. Îmi cumpăr de acolo flori uscate pentru ceai, iasomie, boboci de trandafiri și de anghinare. Se vor desface în cană precum niște stele, mi se spune.

iul. 19

Jurnal azer (1)

Niciodată nu mi-am imaginat că voi ajunge în Azerbaidjan. Peste mări și țări, undeva pe țărmul caspic. Dar cum „le hasard fait bien les choses”, pe 23 noiembrie 2022 în zorii zilei a început săptămâna mea în capitala azeră, alături de oameni fascinanți. O experiență filologică, profesională și umană la Azerbaidjan University of Languages.

Baku, 23 noiembrie 2022

Prima dimineață în Baku

Aterizez la Baku într-o dimineață vântoasă de toamnă caucaziană. O ceață alb-aurie, lăptoasă, coboară pe pista aeroportului și învăluie zgârie-norii din apropiere. Miroase a petrol. Autostrada alunecă de la aeroport, ca o panglică strălucitoare, și se strecoară printre turnuri gigantice. Pe măsură ce se ridică ceața, autostrada se transformă în bulevarde largi care trec pe lângă clădiri colosale, cu 30 de etaje. Bulevardele se pierd în cartiere înțesate de case degradate, cu fațade decrepite, mușcate ici-colo de crengile unui arțar din Cappadocia. Mașini scumpe înaintează pe lângă magazine cu mărci de lux, pe lângă marile case de modă și se preling apoi ca șopârlele printre pietrele şi casele căzute în ruină din cartierele mărginaşe.                                   Mă surprinde contrastul dintre blocurile-turn, clădirile monumentale, mai noi, cu tentă central-asiatică și blocurile comuniste, cu ziduri gri și scorojite. Casele vechi, cu tenta princiară și arhitectura dantelată din cele O mie și una de nopți, alternează fascinant cu clădirile degradate, cu balcoane nesigure care par că se vor prăbuși la prima rafală mai puternică. Departe, în spatele zgârie-norilor, acoperită de o brumă cenușie, Marea Caspică își închide ermetic apa deasupra petrolului și gazului.

Baku sub lumina neoanelor      

Seara târziu, sub lumina neoanelor, Baku pare un alt oraș. Îmi iau ochii turnurile în flăcări (Flame Towers), animate de imaginile care alergă pe pereții clădirii: flăcări, un azer fluturând un steag, dungi albastre. Văzusem cele trei clădiri dimineață, pe drumul de la aeroport spre oraș, dar noaptea sunt epatante. O iau în direcția turnurilor, urc un deal și priveliștea panoramică deasupra Mării Caspice îmi taie răsuflarea. Promenada este animată și superb luminată: familii ieșite la plimbare, turiști, îndrăgostiți care se țin de mână, adolescenți în grupuri mici.     

Cobor spre Orașul Vechi și intru prin una din cele două porți. Înconjurat de vechile ziduri de apărare, descopăr un labirint de alei înguste, palate, reședințe vechi, minarete și moschei. Orașul Vechi este renovat astfel încât să ofere o imagine despre viața de la mijlocul secolului al XV-lea din perioada comerțului de pe Drumul Mătăsii. Mă fotografiez în fața Turnului Fecioarei (Maiden Tower). A fost turn de pază, bastion, templu zoroastrian sau far către Marea Caspică ? Nu se știe. Nu se știe cu exactitate nici când a fost construit. Cândva între secolele VI-XII. Dar aflu o poveste stranie care mă poartă pe tarâmul beduinilor și al califilor, al caravanseraiurilor și al cadânelor învăluite în mătăsuri. O voce ademenitoare îmi povestește lumea persană a celor „O mie și una de nopți”, cu păsări uriaşe Roc cu cioc de diamant, cu duhuri și derviși, cu peşteri pline de nestemate, munţi de aur şi de magnet. Una dintre poveștile Turnului Fecioarei din Orașul Vechi spune despre o făptură care se întrupa altădată dintr-un nor de parfum de cedru și bergamotă și purta o centură cu bănuți de aur pe șoldurile de satin. Era o umbră ce aluneca în lumina asfințitului și își îndulcea buzele cu smochine, curmale prefăcute în stropi de miere și trei linguri de boabe de rodie.

iun. 19

Jurnal roman (I)

Prima seară la Roma

Ajung la Roma într-o după-amiază caldă de început de iunie și știu că voi sta câteva zile în cartierul Trastevere. Mă intrigă numele, dar aflu repede că vine din latină, cum altfel?, de la Trans Tiberim adică dincolo de Tibru.

Într-adevăr,  ca să ajungi la Trastevere trebuie să treci Tibrul. Citesc puțin pe internet și aflu că este un cartier foarte animat, boem și plin de culoare, deși nu există aici nici monumente antice comparabile cu Panteonul, nici muzee care trebuie văzute.

E trecut de ora 8, căldura de peste zi s-a domolit și ies să caut o trattoria. Cu cât mai retrasă, cu atât mai bine, îmi place să merg în locurile cunoscute doar de localnici. Bate ușor vântul și miroase a iasomie. Din când în când se aude țipătul unui pescăruș.

Străduțele înguste, întortocheate, cu pavaj neregulat, mă conduc printre case uneori înalte, alteori joase, uneori simple, alteori amintind de un palazzo. Fațadele sunt decrepite, mușcate de iederă, obloanele încă nu sunt deschise. Intuiesc răcoarea în spatele ferestrelor închise peste camere întunecoase.

Descopăr grădini cu palmieri pitici, trandafiri și rododendroni, ferigi uriașe, ficuși, ghivece imense cu arbuști de tot felul. Peste gardurile din fier forjat sau din cărămidă ajung în stradă exuberant tufe de bugainvillea, de iasomie și de glicină. Rufele atârnă la ferestre ici și colo iar pe acoperișuri văd amenajate terase sub copertine colorate.

Străzile sunt slab iluminate noaptea, dar nici nu observ, soarele la apus aruncă o lumină albastră, tamizată, și-mi este de ajuns. Mă gândesc că are farmec cartierul ăsta dezordonat și natural și că o să-mi placă. Abia aștept să-i descopăr toate piazzetele, grădinile și străzile mărginite de case simple sau de vile, de reședințe sau de blocuri de apartamente.

Dintr-o întâmplare ajung pe Via Carlo Pisacane și la numărul 47 găsesc trattoria Le volpi del Molise. Mă așez la o masă, afară. Mă uit în jur. Clienții sunt localnici, unii stau la o bere, alții beau vin din pahare mari, aburite. Seara trece în miros de iasomie, cu o porție de bruschette și cu un pahar de prosecco rece.

A doua zi la Roma

Îmi încep ziua cu un mic dejun italian la o terasă descoperită întâmplător, la doi pași de Monteverde, acolo unde stau. E trecut puțin de ora opt. La nouă începe cursul și am noroc că sala unde trebuie sa ajung este la doi pași. Nu mă grabesc.

Un pavilion cu cupolă, scaune și mese mici mă invită la un moment de dolce far niente, într-un parc cu pini-umbrelă, tufe de iasomie și dafini în floare. În mijlocul parcului, o fântână arteziană. Este Parcul Largo Ravizza iar una dintre porți se deschide către o școală. Mă uit pe internet, este o școală primară, IC Via Fabiola Plessa Primaria. Ajung la terasă chiar atunci când copiii se pregătesc să intre în clase. Forfotă, veselie, un copil mănâncă rapid o înghețată, altul îmi face cu mâna.

E plăcut, soarele încă este blând. Mă uit în jur. Un instanteu dintr-o dimineață italiană banală. La o masă, câțiva bărbați în vârstă beau ristretto din cești minuscule, în altă parte, un băiat își împarte croissantul cu cățelul, la o altă masă două femei îmbrăcate office își beau cafeaua. Un porumbel ciugulește o firimitură de pâine iar în tufa de lângă gardul de fier forjat văd un papagal verde.

Simt puțin din sufletul cartierului, simplu, uman.

După-amiaza târziu merg sa văd inconturnabilele romane. Încep din Piazza Venezia și ma plimb câteva ore, fără țintă. Città eterna. Fiecare piatră pe care calc poartă cu sine o parte din istoria lumii. Forumul Roman, Colosseum-ul, Panteonul, Fontana di Trevi, Piazza Navona, fântâni și biserici baroce…Văd în depărtare cupola recognoscibilă a Vaticanului, Bazilica Sfântul Petru. Mă pierd pe străduțele vechi, printre case năpădite de iederă și glicine, urc trepte înguste, strălucitoare, trec pe lângă taverne care înaintează pe trotuar, mă opresc în piazzete seducatoare cu fântâni arteziene, coloane și obeliscuri ce ne spun povesti cu cezari, vestale, militari romani și creștini prigoniti.

The diary was written during the mobility Learning Teacher Training in Rome, Italy (07/06/2023 – 11/06/2023). The mobility is part of the Erasmus+ Strategic Partnership Project „Codes of Culture Heritage” 2022-1-RO01-KA220-SCH000085067. (va urma)

iun. 11

Pe drumul șampaniei. Les coteaux vitryats


64 km cu bicicleta, pe drumul șampaniei, de-a lungul podgoriilor și al versantilor însoriți, când albi de calcar, când verzi.

Orașe vechi, cu nume din romanele istorice franceze, construite pe locul burgurilor medievale, o bisericuță cu acoperiș din olane, alta din secolul al XII-lea, urcată pe o colină și înconjurată de cruci  strălucitoare. Lanuri de rapiță și de grâu, renumite maisons de champagne. Un soare blând și un vânt răcoros, dinspre nord-est.


Sate pitorești, liniștite, cărări care ocolesc mici ferme abandonate, cu zidurile năpădite de iarbă înaltă și de maci, mori vechi, case cu fațade albe străbătute de scânduri putrezite, obloane trase peste interioare pe care mi le imaginez părăsite. Trecem pe lângă un mic restaurant pe care sperăm să-l găsim deschis. Proprietarul este în garaj, ne spune că astăzi ține închis, așteaptă 40 de persoane pentru o petrecere. Îl credem, un purceluș se perpelește în voie într-un rotisor.


Ne oprim pentru niște căpșuni cumpărate direct de la fermier, pentru un brut Prestige -Terroir de Chardonnay la L’hoste Père et fils, de cele mai multe ori pentru un moment de respiro, apă și ceva de mâncat.

iun. 07

Etimologii ciudate (20). Pe plajă la Mamaia

Chelneri în vestoane albe, purtând tăvi cu băuturi răcoritoare, bere și înghețată, se strecurau cu abilitate printre sutele de trupuri bronzate, chaise-longues-uri, umbrele și saltele pneumatice. Le făceau concurență bragagiii, cărându-și marfa în butoiașe instalate pe cărucioare cu două roți, vânzătorii cu porumb fiert, puii de tătar cu năut, floricele calde, semințe, șiraguri de margele și bibelouri făcute din scoici. O lume colorată, vorbind tare franțuzește și nemțește.

Când se lăsa seara și se mai domolea caldura de peste zi, se așeza la o terasă retrasă, cu vedere la mare. Orizontul se rotea larg și cufundat în albastru. Apa și cerul erau totuna.

Scotea atunci cu gesturi lente port-țigaretul auriu, un Cartier primit de la o amică, și își aprindea o Muratti. Brățara subțire aluneca ușor pe poignet-ul fin. La fiecare mișcare, din rochia albă din organza ieșeau efluvii de Guerlain.

Își plimba cu nonșalanță privirea deasupra meselor. Puținii clienți învârteau lingurițele în boluri mici de porțelan cu înghețată de zmeură, de fistic sau de caise. Cuburile de gheață se ciocneau unul de altul în sonde înalte, cu felii de lâmâie și cristale de zahăr.

Își comanda întotdeauna un Daiquiri și chelnerul îi aducea o cupă în care fulgii de gheață se amestecau cu felii de căpșune.

Puțina etimologie

Numele „Mamaia” este consemnat pentru prima dată în 1799 de către Alexandre de Launay, un diplomat, spion și pamfletar de origine franceză. În drumul său spre Constantinopol, traversează întreaga regiune a Dobrogei și notează câteva idei în carnetul său de memorii, folosind denumirea de Mammay.

Dobrogea aparținea atunci Imperiului Otoman, iar zona era denumită „Mamakyoi”, care din limba turcă s-ar traduce Mamai Sat.

Denumirea localităţii ar proveni de la numele unui etnic tătar. Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea pământurile din acea zonă erau stăpânite de un anume Mamai. Aici exista şi o aşezare pescărească oarecare locuită de o populaţie formată dintr-un adevărat mozaic etnic, la fel cum erau multe aşezări dobrogene.

Printr-o adaptare, denumirea de „Mammay” a devenit „Mamaia”.

iun. 05

Carte poștală din Amsterdam

Ajung la Amsterdam într-o dimineața luminoasă de aprilie. Ies din Gara Centrală și-mi strâng ochii din cauza soarelui. Mă surprinde o rafală rece dinspre Amstel, îmi ridic gulerul vestei și îmi pun mănușile. Vreau să ajung pe Prinsengracht și apoi pe Herengracht, în acea parte a Canalului Lorzilor cunoscută sub numele de Curba de Aur. Inaintez printre oameni, dar de data asta nu ma uit la ei.

Îmi place cum se oglindesc în apa canalului casele înguste, cu forme stranii și creneluri în trepte, cu fațade sobre, pictate de cadrele ferestrelor. Îmi las capul pe spate. Ferestrele dau spre interioare pe care le intuiesc familiare și misterioase deopotrivă. Văd o bibliotecă întinsă pe tot peretele și lumina difuza filtrata de un abajur uriaș.

Mă uit pe malul celalalt al canalului. Casele dansează, lipite una de alta. Le văd impunătoare, bijuterii filigranate fixate în mândria Amsterdamului. Deasupra acoperișurilor terminate la stradă cu un scripete, norii au culoarea șofranului și a caisei. Vin din când în când mirosuri amestecate, de frunze ude, de zahăr ars și de iarbă.   

***           

Ajung spre seara la Rijksmuseum. Am bilete la Dichter bij Vermeer. Johannes Vermeer, Sfinxul din Delft. Pânzele fragile vin din muzee prestigioase și din colecții particulare. „Fata cu cercel de perlă” se afla deja acasă la ea, la Haga, la Mauritshuis. O expoziție fabuloasa, a anului, poate chiar a secolului.

Pe fațada muzeului construit în stil gotic și renascentist, două imagini gigantice: într-o parte, o gură feminină și o mantie albastră din interiorul căreia iese o cămașă albă, în cealaltă, un fir de lapte vărsat dintr-un ulcior.

Vermeer a avut un destin straniu. Dacă olandezii îl descopereau abia acum un secol, francezii l-au găsit datorită criticului de artă Théophile Thoré-Bürger și datorită expoziției organizate la Paris unde au fost prezentate trei opere ale lui Vermeer, dintre care una era „Vedere din Delft”.

***

Ceea ce Vermeer oprește pe pânză sunt momente îmbrăcate în lumină și liniște. Mai mult contemplativă decât narativă, pictura lui Vermeer este mereu scăldată într-o discreție tăcută care cripteaza accesul la interioritatea personajelor.

Cele mai multe tablouri sunt variante minime ale aceluiași subiect: o tânără într-un interior, împreună o servitoare sau cu un vizitator, tot tineri. Vermeer (care a avut 15 copii) nu a pictat niciodată copii, bătrâni sau animale. Nu a lăsat haosul vieții să intervină in echilibrul expoziției.

Scenele de interior

Scenele de interior ale lui Vermeer sunt imediat recognoscibile, nu numai datorită manierei pictorului, ci și datorită elementelor care se regăsesc de la un tablou la altul: oameni, obiecte tratate ca naturi moarte – rareori fructe, niciodată flori sau plante – mobilier, hărți și tablouri atârnate pe perete.

„Mi-ai spus că ai văzut câteva dintre tablourile lui Vermeer, scrie Marcel Proust. Îți dai seama că sunt fragmente ale aceleiași lumi, că este întotdeauna, indiferent de geniul cu care sunt recreate, aceeași masă, același covor, aceeași femeie, aceeași frumusețe nouă și unică, o enigmă în acest moment în care nimic nu seamănă cu ea sau nu o explică, dacă nu cauți să o relatezi prin subiecte, ci să scoți în evidență impresia particulară pe care o produce culoarea.” (1)

Spațiile reprezentate, care nu se deschid niciodată spre exterior, nici măcar atunci când sunt reprezentate ferestrele, prezintă multe asemănări.

De exemplu, motivul pavajului elegant alb-negru este același în „Concertul”, „Scrisoarea de dragoste”, Femeia cu balanță, „Femeia cu lăută”, „O doamnă în picioare cu fecioara” și „Arta picturii”.

Intensitatea luminii

Colțul camerei de pe peretele din stânga, cu ferestrele sale cu obloane reglabile, care se repetă de la un tablou la altul, poate justifica nu numai faptul că aproape toate tablourile lui Vermeer sunt iluminate de la stânga la dreapta, dar și variațiile de intensitate a luminii atunci când obloanele sunt deschise sau închise.

Intimitate

În douăzeci și trei dintre cele douăzeci și șase de pânze, Vermeer materializează separarea dintre spațiul privitorului și spațiul reprezentării, pictând un prim-plan aglomerat de obiecte – perdele, pânzeturi, mese de natură moartă, instrumente muzicale, scaune.

Clavus interpretandi

Interioarele lui Vermeer conțin optsprezece „tablouri în tablou”.

În mod tradițional, aceste picturi în imagine ofereau o „clavus interpretandi” care clarifica sensul operei.

De exemplu, prezența unui Cupidon atârnat pe perete în „Lecția de muzică” întreruptă conferă scenei o conotație romantică și sugerează natura scrisorii sau a relației dintre maestrul de muzică și tânără.

Dar legătura dintre pictură și scena interioară nu este întotdeauna explicită.

Privitorul rămâne cu sentimentul ambivalent că, pe de o parte, există un sens care trebuie descoperit, iar pe de altă parte, că acest sens rămâne incert.

(1) Marcel Proust, La Prisonnière, 1925

feb. 06

Jurnal azer (2)

Baku, 24 noiembrie 2022

Pe drum spre Marea Caspică

După-amiază merg să văd Marea Caspică. Traversez capitala. Building-uri de beton și sticlă, gigantice și cu arhitectură sofisticată, modernă, mărginesc autostrada cu cinci benzi pe direcția de mers. Ies din Baku și mă îndrept către mare. Nu înțeleg nimic din ce scrie pe indicatoare. Azera este foarte apropiată de limba turcă vorbită în Turcia, dar și de limba cumană. Aflu că în sate, în micile comunități, se vorbește persana.  

Pe drum mă opresc la un magazin de unde cumpăr rodii, fructe de kaki și lâmăi, se pare că sunt renumite lâmâile din Azerbaidjan, sunt parfumate și abia aștept să le gust. În fața magazinului, un bărbat strivește rodii cu o presă. Umple sticle cu suc de rodii și-mi lasă gura apă. Cineva mă îndeamnă să cumpăr niște prăjituri mici din aluat cu făină de migdale. Mi se spune că sunt făcute după o rețetă foarte veche și că se pot păstra chiar și două luni. Vânzătorul, un bărbat între două vârste, cu fața arsă de vânt, mă îmbie cu niște turte cu brânză sărată, făcute pe loc, într-un cuptor vertical, rotund. Îl vedem în spatele magazinului. O femeie cu șorț și cu părul prins sub un batic întinde aluatul în fața noastră, îl acoperă cu brânză și pune turtele una câte una în cuptor. Îmi amintesc de bătrânele din satul bunicilor. Aceleași gesturi.    Traversez sate în care casele aduc cu cele din România și ajung la mare. O văd. Nu sunt valuri. Doar o pânză întunecată, care strălucește imobilă sub soarele de noiembrie. Mă apropii de apa cobalt și piciorul mi se cufundă în nisip îmbibat în petrol. Mă uit în spate și văd un păienjeniș de conducte de culoarea untului. Ies din mare și se întind pe câmpuri, de-a lungul șoselelor, se strecoară în sate și dispar printre case.                                                   

Templul focului din Baku

Las marea în urmă și merg într-o suburbie a capitalei Baku, acolo unde se află templul zoroastrian Ateshgah. Soarele ajunge la crepuscul și  cerul se colorează miraculos în roz, deasupra Mării Caspice. Ateshgah, numit adesea « Templul focului din Baku », a fost un centru de pelerinaj și filozofic al zoroastrienilor care au fost implicați în comerțul cu zona Caspică, pe Drumul Mătăsii. Inscripțiile persane și indiene spun că templul a fost folosit ca lăcaș de cult hindus, sikh și zoroastrian. Aflu că numele se referă la faptul că templul este situat deasupra unui zăcământ de gaze naturale acum epuizat, care odată a provocat aprinderea spontana a flăcărilor, atunci când gazul ieșea din șapte orificii naturale de aerisire de suprafață. Flacăra veșnică naturală s-a stins în 1969, după aproape un secol de exploatare a petrolului și gazelor din zonă, dar acum este aprinsă de gazele din orașul din apropiere.                          Complexul pentagonal, care are o curte înconjurată de chilii pentru călugări și un altar-tetrapilar în mijloc, a fost construit în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Atmosfera este mistică. Închid ochii, respir aerul cu miros de petrol și ascult mantrele.             

ian. 11

Enigma boieroaicelor

La 11 ianuarie 1795, într-un trecut îndepărtat și friguros, din porunca lui Mihai Vodă Suțu, domnul Moldovei, se dispune întocmirea unui act prin care 37 de boieroaice erau poftite să fie ospătate la Curtea Domnească.

…În cămările Doamnei, masa urma după același ighemonicon. Vinul dulce se ridicase în obrazul jupânițelor, care ciripeau vesele, leganandu-se într-o parte și alta pentru a-și vedea vecinele din față.

Vorniceasa căuta cu părere de rău spre maldărul de cofeturi risipite pe tipsii. Se găseau acolo urgie de bucate dulci, tot ce scorniseră mai de soi întru desfătarea pântecelui, nemții, venețienii, franțujii, grecii, valahii și osmanlâii.

Ochii îi alunecau fără să poată face alegerea de la tăvile cu învârtita cu zahăr și mieji de nucă, trecuți prin miere, la sarailii și cataifuri, de la mormanul cu pricomigdale și felii de sugiuc felurit colorate, la plăcinta cu busuioc și rodie, apoi la aluaturile de Padova aromate cu iris și apă de trandafiri, și nucile verzi în sos de fistic și dulcețuri cu mosc, și cozonacii moldovenești înalți cât un prunc, și poala rândunicii din migdale și frișcă, și baclavalele cu belșug de ambră.

Privirea se pironi în budinca de tăieței cu straturi de zmeură, castane, boabe de cafea și cremă de ouă peste care venea un strop fierbinte din stafide și zahăr ars.

În pocale curgeau după poftă lichioruri grecești foarte dulci, kirsch-ul din sâmburi de piersici și caise…

Un mister învăluie actul lui Vodă Șuțu

Este ciudat că acest act arată ordinea exactă în care urma sã se așeze la masa domnească distinsele jupânese, cerându-se în mod deosebit ca ele „după cum s-a hotărât fiecare să stea după rânduiala aceasta“.

Momentul rămâne de nedescifrat

Ce l-a determinat pe vodă Suțu să le poftească pe jupânese la masă la Curte, într-un friguros început de ianuarie?

Jupânesele vor fi fost nevoite, așadar, sã înfrunte gerul, viforul și zăpada atunci când a venit timpul să răspundă invitației domnești.

Ce evenimente deosebite se vor fi desfășurat la Curte în acele zile?

Să fi avut legătură poate cu Ceremoniile Bobotezei? Oricum, gerul Bobotezei, proverbial pentru iernile de altădată, nu era un obstacol de netrecut pentru ca fastul Curţii domneşti să se desfăşoare în toată splendoarea sa.

Enigma rămâne legată de ordinea în care boieroaicele au fost invitate să se așeze la masă.

De ce au fost invitate să se așeze într-o altă ordine decât cea din Condica de ceremonii de la acea vreme?

Este limpede că nu de dregătoria deținută s-a ținut cont, în exclusivitate, atunci când s-a hotărât cum să se rânduiască boieroaicele de o parte și de cealaltă a mesei.

Cine erau aceste femei?

Ce alte aspecte vor fi fost luate în considerare atunci când Vodă Șuțu a stabilit ordinea la masă a jupâneselor?

Să fi fost vârsta? Averea? Frumusețea? Legăturile de rudenie?

Să fi avut legătură cu simpatiile sau antipatiile doamnei Sevastița, soția tânără a lui Vodă Șuțu?

Nu se știe.

Asupra acestul moment venit din trecutul friguros al Moldovei plutește încă un aer de mister.

Surse:

Olivia Senciuc, O masă cu boieroaice la Vodă Șuțu, în Revista Magazin istoric, februarie 2020, p.71-74;

Sorin Iftimi, Ceremoniile Curţii domneşti la Crăciun, Anul Nou si Bobotează (secolele XVII-XIX), în „Spectacolul public între tradiție și modernitate. Sărbători, ceremonialuri, pelerinaje și suplicii”, Constanța Vintilă Ghițulescu și Maria Pakucz Willcocks (coord), Editura Institutul Cultural Român, București, 2007, p. 56-61.

dec. 31

Ultima noapte a lui Undrea

La turnul cel mare al Curții Vechi, orologiul cu un singur ac bătu rar de zece ori.

În ultima noapte a lui Undrea, în orașul deochiului și al blestemelor și al damblalelor, o lumină străvezie ca sticla vopsea cu albastru ferestrele. Era ceasul când nasc spaimele și se aud pași și voci stranii prin podurile caselor părăsite. Iar deasupra morilor de la răscruci de drumuri se căznesc sufletele de pe lumea cealaltă.

Cu un oftat subțire ca fumul de tutun suflat dintr-un ciubuc de lemn de iasomie, chipul Smaragdei se desprinse din rama geamlâcului cioplit cu iscusință în piatră.

Se întinse după miraza venețiană ce se afla la îndemână pe sofaua bătută în cioburi de malachit. Își cercetă cu luare-aminte și mulțumire pielea catifelie. În cununa grea de păr auriu, ca grâul copt, nu strălucea fir de argint, iar azi nici părere de creț nu asuprea obrazul frumos. Gura păstrase rumeneala rozelor, ochii nu-și lepădaseră privirea învăluitoare, oleacă cețoasă ca diminețile de cireșar, dar sub pleoapele sidefii ghiceai ispite satanicești.

” În prima zi a lui Gerar se fac șase luni de când Vintilescu îmi cercetează crivatul. Vreme îndestulată. Nădăjduiește degeaba sa priceapă taine hărăzite a rămâne nedeslușite fiindcă n-o să mă afle aici când acul ornicului o să ajungă la miezul nopții.”

Alături, pe un gheridon cu placă de onix, se afla un sipețel persan. Sub capacul de sticlă străluceau paianjeni de topaz, fluturi cu aripi picurate cu turcoaze, albine de chihlimbar, buburuze din rubelite, șopârle de smarald și un scarabeu din onix. Le adunase toate din prin locurile prin care rătăcise veacuri.

Afară se porniră muzicile. Ghicea veselie și gânduri otrăvite în cămările înalte, cu mese îngreunate de mâncare, în cuhniile cu bucate dibăcite și în iatacurile cu desfătări muierești.

Smaragda culese un fistic de pe tipsioara de argint și gustă din pocalul cu lichior dulce, din sâmburi de caise. Nu mai avea timp, începură să bată clopotele de prin turlele bisericilor

Înmuie pana în călimara izvodită într-o scoică de lapis-lazuli, geamănă cu nisiparnița și cu un zgâriat ca de gheară începu să culce literele, una câte una. Când ajunse la ultima slovă, puse pana alături. Timpul i se ispravise. Trebuia să plece. Cu mișcări molatice apucă sipețelul persan.

Intr-o fulgerare se ridică și ieși pe poarta care dădea în grădină cu salcâmi uscați de ger .

Ornicul din turn bătu de douăsprezece ori speriind cucuvelele care cuibăreau acolo de ani buni.

Vintilescu se apropie de casa Smaragdei și își lipi fața de geamlâcul cioplit in piatră. I se păru că o vede dreaptă și înaltă în lumina albăstruie.

Intră în salonaș, așa cum le era înțelegerea, și furnici i se urcară cu miile pe piele. Când trase ușa dupa el, o pojghiță de gheață subțire și o liniște stranie îl înveliră pentru totdeauna.

dec. 29

Un patiser genial și o prăjitură care se mănâncă „en un éclair”

Le Roi des Chefs et le Chef des Rois

Paris, 1803. Pe Rue de la Paix (fosta Rue Napoléon), la numărul 25, undeva între Place Vendôme si Opera Garnier, Antonin Carême deschide o cofetărie de o frumusețe sofisticată.

O numește Pâtisserie de la Rue de la Paix. Etalează în vitrină uluitoare pièces montées, niște construcții înalte, pline de fantezie, asemănătoare profiterolului.

Antonin Carême realizează aceste pièces montées, uneori înalte de câteva zeci de centimetri, din zahăr, marțipan și aluat. Seamănă cu templele, cu piramidele sau cu ruinele antice din cărțile de istorie a arhitecturii, pe care Carême le-a studiat la Biblioteca Națională, încurajat fiind de Bailly, primul sau angajator.

Arta culinară este pentru Carême o formă de arhitectură și desenează el însuși torturile și prăjiturile, cu mult gust și urmând cele mai bune modele, împrumutate de la Vignole sau Palladio.

După ce deschide patiseria de pe Rue de la Paix, Carême începe să lucreze in bucătăriile de la toate curțile europene și în cele ale burgheziei pariziene. Strălucește acolo și cucerește.

În saloanele exclusiviste ale aristocrației europene, în bucătăriile excentrice ale burgheziei pariziene, Carême este „regele chef-ilor sau chef-ul regilor” (Le Roi des Chefs et le Chef des Rois).

Născut pe 8 iunie 1784 (d. 1833), Antonin Carême a fost abandonat de părinții lui în 1794, în timpul Revoluției Franceze. Pentru mâncare și un acoperiș deasupra capului, se angajează în bucătăria unui restaurant parizian ieftin.

În 1798 devine ucenicul lui Sylvain Bailly, care la vremea aceea era un faimos pâtissier, patron al unei cofetării aflate lângă Palais-Royal, pe rue Vivienne.

Talentat și ambițios, Carême se desparte de maestrul său și își deschide în 1803 propria cofetărie, pe rue de la Paix (fosta rue Napoléon) la numărul 25. Magazinul, de o rară frumusețe, se numea chiar așa: Pâtisserie de la Rue de la Paix.

Eclerul

Antonin Carême, cel care a inventat, printre altele, profiterolul, a avut ideea de a moderniza si de a aduce la perfecțiune les pains à la Duchesse. Ca un deget și învelite în fulgi de migdale, prăjiturile à la Duchesse au fost formele inițiale ale eclerului . Prima „atestare documentară” în limba engleză a eclerului este consemnată în Boston Cooking School Cook Book, de Mrs. D.A. Lincoln, publicată în 1884.

Dar Carême este un patiser de geniu. Dă deoparte migdalele de pe prăjiturile à la Duchesse, adaugă crema de ciocolată, de cafea sau de marmeladă și acoperă totul cu zahăr fondant.

Astfel apare eclerul. Nu se știe sigur dacă Antonin Carême a fost fulgerat de o „inspirație subită” când a inventat eclerul (în franceză există expresii de felul comme l`éclair – „ca fulgerul; într-o clipă”, sau éclair de génie – „inspirație subită”).

Sau poate se numește astfel pentru că eclerul se mănâncă repede (într-o clipă, en un éclair)?

dec. 25

Recenzie. „Confiteor” de Jaume Cabré

„Și, cu mâna liberă, s-a lovit peste piept și a zis confiteor, Domine. Confiteor mea culpa.” (Fratele Miquel, p. 76)

Ce este „Confiteor”?

„Confiteor” este povestea unei viori excepționale.

„Confiteor” este o experiență de scris care preia și dezvoltă la infinit scrisul faulknerian.

„Confiteor” este un roman filozofic despre istoria răului și neputința culturii împotriva fanatismelor obscure care punctează Istoria.

„Confiteor” este povestea unei iubiri imposibile.

„Confiteor” este un roman care amestecă realitatea și ficțiunea cu pricepere diabolică.

„Confiteor”este o experiență de lectură solicitantă, deranjantă, fascinantă, obositoare, plină de bucurie…

„Confiteor”este povestea prieteniei.

„Confiteor” este povestea iubirilor obsesive, a pasiunilor, a colecțiilor.

„Confiteor”este istoria lumii pentru că acest roman ne vorbește despre estetică, frumusețe, căutarea perfecțiunii dar și a binelui și a răului, despre războaie, religii, groază și ură.

Adrià Ardèvol y Bosch

Intriga principală a cărții se învârte în jurul confesiunilor unui bărbat a cărui memorie este atinsă de Alzeimer, Adrià Ardèvol y Bosch. Confesiunile sale permit cititorului să-i urmăreasca istoria familiei, prinsă în istoria europeană. De la Barcelona anilor 1950 la Inchiziție, la dictatura spaniolă și Germania nazistă, de la Anvers la Vatican, viețile și destinele se întâlnesc pentru a converge spre Auschwitz-Birkenau.

Urmărim itinerariul unui băiețel solitar și strălucit, depozitar al speranțelor de familie și al secretelor grele moștenite în același timp cu anticariatul. În Barcelona anilor 1950, Adrià crește într-un apartament vast, intunecat, între un tată care dorea să-l facă un umanist poliglot și o mamă care l-a destinat unei cariere de violonist virtuoz.

Strălucit, solitar și docil, băiatul încearcă din răsputeri să satisfacă ambițiile excesive până în ziua în care întrezărește proveniența îndoielnică a averii familiei.

Cea mai rară piesă din anticariat, o vioară de excepție, un Storioni, este ghidul cititorului în labirintul acestor aproape 800 de pagini. O vioară de o valoare inestimabilă, o lucrare excepțională a lui Laurenzo Storioni, un tânăr lutier din Cremona. O vioară care de la origine va cunoaște și va provoca povești pline de sunet și furie, și, uneori, și de muzică.

O jumătate de secol mai târziu, chiar înainte ca memoria sa să-l abandoneze, Adrià încearcă să modeleze istoria familiei. O vioară excepțională, o medalie și față de masă murdară constituie emblemele tragice. De fapt, revelația progresivă recaptează istoria fatală europeană și își afundă rădăcinile în izvoarele răului.

Alzheimer

În anii care au urmat morții brutale și inexplicabile a tatălui, Adrià va descoperi treptat poveștile care au adus vioara Storioni în seiful familiei, dezvăluind o istorie tulbure.

Târziu în viață, atins de Alzheimer, Adrià va scrie toate acestea. Boala deconstruiește constant povestea, sare dintr-un loc în altul, de la un secol la altul, de la o situație la alta (ca povestea lui Benji în” Zgomotul și furia” a lui Faulkner), îmbină personajele… De la Inchiziție la Auschwitz Birkenau, de la mănăstirea San Pere de Burgal la Barcelona prin Cremona, Olanda, Tübingen… ceva continuă sau se repetă, ineluctabil.

Această poveste a răului de-a lungul secolelor, în numele idealurilor purității sau în numele muzicii, dar mai ales motivată de setea de stăpânire și dominare, este și povestea unei curse împotriva bolii, împotriva a ceea ce estompează și încurcă sensul lucrurilor, explodând adevărul într-o multitudine de fragmente de neînțeles.

Incredibil joc de povestire care găsește dublu sens: atât prin boala Alzheimer care roade și abuzează gândurile naratorului cât și, paradoxal, tocmai prin această „împletire” de povești, ne conduce (și ne „forțează”) la o reflecție asupra lumii.

Și, încetul cu încetul, cu fiecare pagină întoarsă, informațiile se potrivesc ca piesele unui puzzle, în timp ce gândurile lui Adrià, sub formă de „mărturisiri”, devin mai neclare și mai încurcate.

Construcția narativă

Confiteor sfidează legile narațiunii pentru a ordona un haos magistral și a umple cu muzică o catedrală profană. Sara, femeia iubită, este destinatarul acestei imense povești transmise de Bernat. Prezenta Sarei luminează până în momentul în care memoria este anihilata.                                                                     

Cititorul imbratiseaza itinerariul unui copil fără iubire, apoi suferința unui adult fără zeu, luptându-se cu Răul suveran care, de-a lungul secolelor, depune în fiecare posibilitatea inumanului.

Jaume Cabré scrie despre rău, moarte și vinovăție. Pentru a face acest lucru, el va folosi o tehnică ce nu este ușor de urmărit sau de înțeles : narațiunea de tip interlocking puzzle, folosită prima dată de William Faulkner. Desigur, nu este ușor de abordat acest roman în primele pagini. Cititorul trebuie să accepte că un paragraf, și chiar și o propoziție uneori, se termină la un alt moment și cu personaje diferite decât cele de la început. Acest lucru este neobișnuit, evident inconfortabil; apoi, desigur, cititorul se obișnuiește cu această structură plutitoare.

Cu siguranță este nevoie de timp pentru a te adapta la Confiteor

Complicitatea se instalează repede odată ce înțelegi cu cine ai de-a face: un narator nebun, genial sau talentat, capabil în aceeași propoziție să vorbească despre sine, Adrià, la persoana I și la persoana a III-a, totul prin suprapunerea mai multor straturi ale trecutului.

Naratorul își respectă însă cititorul, are încredere în el, îl măgulește invitându-l să-l urmeze în meandrele întortocheate ale memoriei sale astăzi aproape eșuate.

Cititorul este imediat înghițit de acest vârtej narativ. Personajele, fie ele reale sau imaginare, abundă. Poveștile se succed și se potrivesc. Obiectele au o viață, și sunt adesea figuri de tranziție în timp, cu o vioară în rol principal, prima realizată de Storioni, a cărui epopee nebună va servi drept garanție, fir comun în acest vârtej romantic.

Dar, pe măsură ce recunoaștem personajele, le însoțim, ne agățăm de ele ca de un fir al Ariadnei și mergem încet prin labirintul memoriei lui Adrià. Febrili, hipnotizați, avansăm în povestea acestui băiat devenit bărbat, inteligent, intelectual, solitar, marcat de părinți intransigenți și îndepărtați.

Întâlnirea lui Adria cu Coșeriu, profesor la Tubingen

„Eram concentrat pe ciocnirea cu Coșeriu, idolul meu, care îl demola pe Chomsky, idolul meu, fără să-l amintească, curios, pe Bloomfield:” (p. 376-378).

„A fost amuzant, căci Coșeriu vorbea în română și Ardevol îi răspundea în catalană, continuând provocarea reciprocă pe care o inițiaseră în a treia zi de curs…A fost amuzant pentru că s-au înțeles perfect vorbind fiecare în limba lui. A fost amuzant, pentru că și-au imaginat amândoi cursul ținut de un profesor ca pe un fel de cina cea de taină din Santa Maria delle Grazie… „(p. 376-378)

Jaume Cabré, Confiteor, Editura Pandora M, București, 2021, colecția Anansi. World Fiction, traducere din limba catalană și note de Jana Balacciu Matei, 863 p.

dec. 22

Meniul belgian de Crăciun: între tradiție și originalitate

Crăciunul belgian este un amestec de sărbătoare creștină și păgână: curcanul umplut cu castane, nelipsit din meniu, biscuiții condimentați, slujba de la miezul nopții și cadourile de sub brad.

Multe orașe din Belgia organizează piețe de Crăciun, fie că sunt neerlandofone, germanofone sau francofone. În piața centrală, căbănuțele de lemn instalate în luna decembrie amintesc de satele austriece sau elvețiene. Plutesc deasupra târgurilor mirosuri de patiserie, de vin fiert cu scorțișoară și cuișoare, arome de prăjituri și zahăr vanilat și efluvii de alune trase în caramel.

BOUDIN VERT (CÂRNAȚI CU VARZĂ ȘI CARNE DE PORC)

În Valonia, Crăciunul se sărbătorește cu tripe à l’jotte, numit și boudin vert (un fel de cârnați umpluți cu varză). Pentru un boudin vert cu adevărat reușit este nevoie de varză și carne de porc, de preferat bucăți mici, cu sare, piper, cuișoare și nucșoară.

Boudin vert (cârnați cu varză și carne de porc)

COUGNOU – BRIOȘA DE CRĂCIUN

În regiunea Nivelles toți copiii știu că însuși micul Isus așază la marginea patului savurosul cougnou de Crăciun, al cărui aluat se modelează până ia forma unui corp. Cougnou este o delicatesă preferată de belgieni în timpul sărbătorilor de iarnă, un fel de cozonac fără umplutură. Acesta are o formă alungită care amintește de copilul Isus înfășat și se pregătește din cocă de brioșă. În Andenne, se pregătește „trairies”, o serie de cinci cougnou-uri de dimensiuni descrescătoare, care se mănâncă în mod tradițional, în liniște și reculegere, după Liturghia de la miezul nopții.

Cougnou – brioșă de Crăciun

BOUKÈTE – CLĂTITE DIN HRIȘCĂ

La Liège bunicile încă mai fac boukète, clătite din hrișcă (făină de sarazin), decorate cu coacăze sau felii subțiri de mere, prăjite într-o tigaie cu unt și pudrate cu zahăr fin sau casonadă (zahăr brun). Clătitele boukète sunt însoțite de vin fiert și, în regiunea Herve, sunt stropite cu celebrul sirop specific regiunii, siropul de Herve.

Boukète – clătite din hrișcă (făină de sarazin)

LA BÛCHE – BUTURUGA

O delicatesă nelipsită de pe masa de Crăciun este la bûche (buturuga, în limba română). Spre sfârșitul anului apar în magazine niște prăjituri lungi cu o cremă aranjată în formă de striații, ca o coajă de arbore, și decorate cu brazi sau spiriduși.              

Este vorba despre această prăjitură, care se face din pandișpan uns cu cremă de unt și cacao sau cafea și rulat pentru a reprezenta o buturugă.

De unde această tradiție? În spațiul occidental, pentru a sărbători solstițiul de iarnă, oamenii ardeau o buturugă, ce trebuia să mențină focul cel puțin trei zile, în semn de ofrandă pentru recolta anului următor.           

Buturuga era stropită cu lapte, miere sau vin pentru a îndupleca zeii abundenței în anul ce urma să vină. Tradiția este de înțeles, mai ales că pe aceste meleaguri, zilele din preajma Crăciunului și Anului nou sunt de multe ori printre cele mai friguroase din iarnă.

La bûche –Buturuga de Crăciun