Mesambria

Pe drumul ce duce de la Varna la Nisipurile de Aur, vezi în stânga o peninsulă stâncoasă, întinsă în Marea Neagră ca o șopârlă uriașă la soare. De trei milenii se află acolo un oraș cu nume straniu: Mesambria. Messembria. Nessebar.

Înaintez pe istmul care leagă continentul de peninsulă, trec pe lângă o moară de vânt cu palele din lemn și cu fundația din piatra de la o biserică bizantină. Ajung într-o parcare mărginită de cherhanale,  restaurante și grădini de vară cu vedere la mare și cu firme scrise cu chirilice. Patronii ne ademenesc cu pește, scoici și carne la grătar.

E cald la sfârșit de mai în orășelul din peninsulă. Nessebar în bulgară. Simt briza răcoroasă, miroase a apă sărată, a iasomie și mentă. Intru în vechiul oraș prin arcadele de piatră din epoca elenistică, desenate cu ocru pe cerul curat de primă-vară pontică.

În căutarea bisericilor bizantine din oraș, mă amăgesc penumbrele care joacă pe zidurile bătrâne și mă pierd în labirintul de străduțe. Unele duc la mare, altele se topesc în interiorul peninsulei. Trec pe lângă prăvălii unde se vând artizanaturi ieftine, magneți, cochilii, turtă dulce și cosmetice din trandafiri. Vânzătorii își așteaptă impasibili mușteriii în ușa magazinelor. Se uită fără zâmbet după grupurile de turiști.

Străduța îngustă face la dreapta și îmi apare dintr-odată în față o bătrână care împletește papucei din lână colorată, pe care îi așează unul câte unul pe un taburet. Pare că nu-și dă seama ce se petrece în jurul ei, stă nemișcată. Doar degetele i se mișcă imperceptibil pe andrele.

Îmi mut privirile la casele cu etaj de lemn și ziduri groase de piatră albă, lipite între ele, construite după tipicul vechilor case vlăhești, răspândit în Bulgaria secolului al nouăsprezecelea. Unele cu pisici adormite pe praguri, altele cu galerii de viță-de-vie și tufe de iasomie și trandafiri. Cu cât înaintez mai mult în inima vechiului oraș, cu atât mi se pare că incursiunea nu e în spațiu, ci în timp.

Orașul acesta are trei mii de ani și a fost locuit pe rând de traci, de greci, romani, bizantini. Fiecare l-a numit pe limba lui: Messembria sau Mesambria sau Nessebar. Trec pe lângă bazilici restaurate, pe lângă fortărețe tracice și agore. Ce se va fi vorbit cândva în Messembria, în piețele scăldate în raze fierbinți? Ce șoapte și ce zvonuri? Cum vor fi arătat atelierele unde se băteau monede de aur, bronz și argint? Cum vor fi intrat corăbiile în orașul-port bizantin la căderea serii, urmărite de stoluri de pescăruși sclipitori? Intru și mai adânc în inima peninsulei și mi se pare că merg pe străduțele strâmte ca printr-un tunel cu ziduri de piatră acoperite cu olane. Ghicesc în dosul por­ților curți taini­ce, umbrite de smo­chini și gutui uriași.

Pe când Mesambria era oraș bizantin și intersecție a drumurilor de pe coasta vestică a Mării Negre, 40 de biserici se aflau în micul oraș-port, câte una la fiecare două-trei case. Astăzi au mai rămas doar câteva în picioare, restaurate sau în curs de restaurare. La cât de mic este orașul, la fiecare colț întâlnesc una, din piatră și cărămidă, cu elemente decorative din ceramică.

Mă opresc la biserica Sfintei Sofia, o copie a celei înălțate de Iustinian la Constantinopol. Zidurile din secolul al V-lea nu s-au păstrat. Au ră­mas doar pereții de miazănoapte și miazăzi, împreună cu absida altarului. Biserica e plină de turiști care se fotografiază, iar pe locul altarului de odinioară se joacă acum copiii. Cu cerul drept acoperiș, bazilica Sfintei Sofia din Nessebar mi se pare mai a­proa­pe de Dumnezeu.

Ajung la biserica Sfântului Ștefan, ridicată la sfârșitul se­colului al XI-lea și în curtea bisericii mă înghite umbra unui smochin. Miroase a rozmarin și mentă sălbatică. Liniștea estompează zgomotele străzii, mai ajunge la mine doar țipătul pescărușilor. Totul res­piră smerenie. Dalele de piatră, tavanul de lemn, culorile delicate și blânde de pe frescele murale.

Cu greu ies din biserică și apoi din curte. Fire invizibile mă trag înapoi, la umbra smochinului.

Mă reobișnuiesc cu zgomotul străduțelor și trăncăneala turiștilor. A dispărut Mesambria printre bisericile bizantine. Sunt în Nessebar, orașelul bulgăresc de la Marea Neagră. 

Mă apropii de faleză și un bărbat îmi spune în engleză că nu pot face fotografii. Mă intrigă interdicția și mă opresc câteva minute să văd care este motivul. Se filmează pe una din terasele agățate de faleză: camere, reflectoare, figuranți la mesele acoperite cu pânze în carouri albastre. Acțiunea nu se petrece în partea aceasta a Europei. Lujeri lungi de bougainvillea atârnă de-a lungul zidurilor terasei iar cei doi protagoniști beau cocktailuri din coji de nuci de cocos.

Mă îndrept către portul din Nessebar și un spectacol surprinzător are loc chiar atunci în fața mea. Pe un vapor, cineva taie, curăță, filetează zeci de rechini mici, unii agățați în cârlige, alții întinși pe punte. Mă apropii înconjurată de un stol de pescăruși. Sunt rechini, de fapt câini-de-mare, acea specie care trăiește în Marea Neagră.

S-a pierdut magia locului undeva între Mesambria și Nessebarul bulgăresc.

Mă întorc la autocarul care mă duce la Varna. Bătrânul Odessos. Rămâne în spate Mesambria, orașul bisericilor bizantine, al curților cu smochini și gutui seculari și al pisicilor de pe praguri.

The diary was written during the mobility Expert Meeting in Varna, Bulgaria (27/05/2024 – 29/05/2024). The mobility is part of the Erasmus+ Strategic Partnership Project „Codes of Culture Heritage” 2022-1-RO01-KA220-SCH000085067.