Cuvinte și povești cu parfum de epocă (II). La Belle Epoque, o cofetărie de bonton și prăjitura Savarin

La Belle Epoque

Se întâmpla în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe când Calea Victoriei se numea Podul Mogoşoaiei şi nu avea asfalt pe jos ci lemn, ca să nu se strice botinele domniţelor, iar rochiile lor lungi să nu adune glodul străzii. Bărbaţii, înmănușați și jobenați, erau gentilomi, curtenitori și galanți, purtau pălărie şi baston. Era o epocă de rafinament și farafastâcuri, de ghirlande de beteală și de cutii luxoase cu bombonuri fondante, de prăvălii înțesate cu coloniale și de buticuri bântuite de cuconițe spirituale ahtiate după cărți și câteodată după flecuștețe care să le susțină mondenitățile.

Une Belle Epoque de ieșiri la Șosea, de după-amieze tihnite pe Corso, în compania unei ceșcuțe de cafea cu caimac, a unui sorbet ușor ca fulgul, a unui delicates din șocolată sau a unui „dulceț cu limonadă” la una din marile cofetării ale urbei. Cuconițele, cu toalete splendide și umbreluțe din dantelă, cereau café-frappé în pahare înalte cu cafea rece ca gheața în care înota o bilă mare de înghețată de vanilie, încununată de frișcă. Din când în când sorbeau grațios cu paiul din sonde de cristal oranjadă și citron pressé.

Una dintre aceste cofetării bucureștene de poveste a fost Riegler, de pe Calea Victoriei, vis-a-vis de Terasa Otetelișanu, peste drum de vechiul Teatru Național.

Cofetăria Riegler

La numărul 54, pe principalul  boulevard Podul Mogoșoaei, ființase hotelul lui Donat Hugues. Hotelul, o clădire cu faţadă de stil eclectic, a fost vândut lui Edmond Bourgeois și preluat, după moartea acestuia, de Georges Riegler.

Acest Riegler a deschis la parter faimoasa cofetărie ce-i purta numele și care a rămas, peste secole, ca un semn al bunului gust bucureștean.

Torturile, prăjiturile și toate celelalte cofeturi, precum bomboanele fondante, erau luate de la Casa Capșa și de la Cofetăria Riegler, unde marfa era atât de felurită și garnisită, potrivită pentru clienții cei mai mofturoși.

La Riegler se vindeau cele mai bune bomboane din oraș, produse în propria manufactură. Tăvile, cafetierele şi tacâmurile care se puneau în faţa clienţilor erau importate din Franţa, de la renumita firmă Christofle.

Cafeneaua Riegler servea cu larghețe, pe lângă licoarea neagră arabică, și puzderie de cofeturi, începând cu deliciile franțuzești botezate după numele faimosului și cultivatului gourmet Brillat-Savarin.

Prăjitura „Savarină”

Numele acestei prăjituri ca o coroană de prinț sau de regină, cu aur, alb și roșu, făcută dintr-un aluat pufos, crescut cât un măr mare, bine însiropat în rom dulce, tăiat parțial în două, pe lat și umplut cu frișcă apare în română abia în romanul « Adela » al lui G. Ibrăileanu.  Este o prăjitură din bucătăria franceză, din franceză a fost luat și numele (fr. savarin). Acesta atestă existența unui magistrat, gastronom și scriitor francez Jean-Anthelme Brillat-Savarin, autor al cărții « Fiziologia gustului » (1825) ; la început (1856) prăjitura a fost numită chiar brillat-savarin, de către frații Julien, celebrii patiseri francezi, care au creat și rețeta dată de scriitorul menționat.

Trei frați patiseri, Arthur, Augustus și Narcissus Julien au copt un aluat aerat și moale, și l-au însiropat cu o ”licoare secretă” creată de Augustus.

Pierre Lacam (1836-1902), în « Memorialul istoric și geografic al patiseriei », desecretizează siropul rețetei păstrate sub cheie de Augustus Julien. Acesta conținea apă, zahăr, zahăr vanilat, sâmburi, Kirsch, apă de trandafiri anisette, apă de marască, mentă, flori de portocale, pelin, ulei de migdale amare și absinth.

Bibliografie :

Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Ed. Meronia, Bucuresti, 2009 ;

www.dexonline.ro