Persoană și prosop provin, la originea îndepărtată, din același termen grecesc prósopon care înseamnă față, figură, ceea ce se află înaintea ochilor.
Deosebirea de formă și de înțeles dintre cele două cuvinte românești se explică prin faptul că ele au ajuns la noi pe căi diferite : trecând prin diverse limbi, ele au căpătat forme și sensuri diferite.
Persoană
Persoană este la noi un neologism împrumutat din franceză (personne).
Dacă mergem pe urma cuvântului francez « personne », descoperim că el a fost moștenit din latină unde « persona » însemna masca actorilor de teatru, ceea ce avem în fața ochilor, o figură deci, apoi a luat sensul de personaj și mai târziu, odată cu Cicero, de persoană.
Dacă mergem și mai departe, pe urma cuvântului latinesc « persona », aflăm că el vine din etruscă, unde intrase din greacă, din prósopon (față, figură).
Evoluția de sens de la față la persoană o găsim și în româna veche, în terminologia judecătorească și în graiul popular unde se spune « față » pentru « persoană », mai ales cu nuanța semantica de personaj înalt.
De altfel, și astăzi spunem fețe simandicoase sau fețe bisericești.
Prosop
Prosop a fost împrumutat direct din greacă, prin contactul cu grecii fanarioţi, din prósopon. Prósopon a rămas probabil dintr-un cuvânt ce desemna o cârpă cu care se şterge faţa și a ajuns să desemneze în română cârpa însăşi, prosopul, ștergarul.
Bibliografie :
Marius Sala, « 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create », Ed. Humanitas, București, 2010,
Constanța Vintilă-Ghițulescu, « Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750-1860 », Ed. Humanitas, București, 2015.
Comentarii recente