Niciodată nu mi-am imaginat că voi ajunge în Azerbaidjan. Peste mări și țări, undeva pe țărmul caspic. Dar cum „le hasard fait bien les choses”, pe 23 noiembrie 2022 în zorii zilei a început săptămâna mea în capitala azeră, alături de oameni fascinanți. O experiență filologică, profesională și umană la Azerbaidjan University of Languages.
Baku, 23 noiembrie 2022
Prima dimineață în Baku
Aterizez la Baku într-o dimineață vântoasă de toamnă caucaziană. O ceață alb-aurie, lăptoasă, coboară pe pista aeroportului și învăluie zgârie-norii din apropiere. Miroase a petrol. Autostrada alunecă de la aeroport, ca o panglică strălucitoare, și se strecoară printre turnuri gigantice. Pe măsură ce se ridică ceața, autostrada se transformă în bulevarde largi care trec pe lângă clădiri colosale, cu 30 de etaje. Bulevardele se pierd în cartiere înțesate de case degradate, cu fațade decrepite, mușcate ici-colo de crengile unui arțar din Cappadocia. Mașini scumpe înaintează pe lângă magazine cu mărci de lux, pe lângă marile case de modă și se preling apoi ca șopârlele printre pietrele şi casele căzute în ruină din cartierele mărginaşe. Mă surprinde contrastul dintre blocurile-turn, clădirile monumentale, mai noi, cu tentă central-asiatică și blocurile comuniste, cu ziduri gri și scorojite. Casele vechi, cu tenta princiară și arhitectura dantelată din cele O mie și una de nopți, alternează fascinant cu clădirile degradate, cu balcoane nesigure care par că se vor prăbuși la prima rafală mai puternică. Departe, în spatele zgârie-norilor, acoperită de o brumă cenușie, Marea Caspică își închide ermetic apa deasupra petrolului și gazului.
Baku sub lumina neoanelor
Seara târziu, sub lumina neoanelor, Baku pare un alt oraș. Îmi iau ochii turnurile în flăcări (Flame Towers), animate de imaginile care alergă pe pereții clădirii: flăcări, un azer fluturând un steag, dungi albastre. Văzusem cele trei clădiri dimineață, pe drumul de la aeroport spre oraș, dar noaptea sunt epatante. O iau în direcția turnurilor, urc un deal și priveliștea panoramică deasupra Mării Caspice îmi taie răsuflarea. Promenada este animată și superb luminată: familii ieșite la plimbare, turiști, îndrăgostiți care se țin de mână, adolescenți în grupuri mici.
Cobor spre Orașul Vechi și intru prin una din cele două porți. Înconjurat de vechile ziduri de apărare, descopăr un labirint de alei înguste, palate, reședințe vechi, minarete și moschei. Orașul Vechi este renovat astfel încât să ofere o imagine despre viața de la mijlocul secolului al XV-lea din perioada comerțului de pe Drumul Mătăsii. Mă fotografiez în fața Turnului Fecioarei (Maiden Tower). A fost turn de pază, bastion, templu zoroastrian sau far către Marea Caspică ? Nu se știe. Nu se știe cu exactitate nici când a fost construit. Cândva între secolele VI-XII. Dar aflu o poveste stranie care mă poartă pe tarâmul beduinilor și al califilor, al caravanseraiurilor și al cadânelor învăluite în mătăsuri. O voce ademenitoare îmi povestește lumea persană a celor „O mie și una de nopți”, cu păsări uriaşe Roc cu cioc de diamant, cu duhuri și derviși, cu peşteri pline de nestemate, munţi de aur şi de magnet. Una dintre poveștile Turnului Fecioarei din Orașul Vechi spune despre o făptură care se întrupa altădată dintr-un nor de parfum de cedru și bergamotă și purta o centură cu bănuți de aur pe șoldurile de satin. Era o umbră ce aluneca în lumina asfințitului și își îndulcea buzele cu smochine, curmale prefăcute în stropi de miere și trei linguri de boabe de rodie.
Comentarii recente