Prima zi la Cercul Polar

Între 12 și 15 noiembrie 2023, am participat din partea Federației Wallonie-Bruxelles, la seminarul tematic Erasmus+ (TCA) consacrat multilingvismului și minorităților “Democracy speaks in many languages – what is sufficient?”, organizat în Inari, Laponia. Seminarul a fost rezultatul colaborării între Agenția Națională Erasmus+ Finlandeză, Guvernul Autonom Sámi și Agenția de Stat Regională pentru Laponia. Participanții au fost profesori, formatori, cercetători și specialiști preocupați de probleme legate de predarea limbilor minoritare și au venit din țări care gestionează multilingvismul și multiculturalitatea (Belgia, Islanda, Finlanda, Suedia, Norvegia, Olanda, Portugalia, Ungaria, Polonia, Irlanda, Danemarca, Malta).

Aici, la Cercul Polar, zilele și nopțile trec altfel, orele se scurg diferit și nu au legătură cu lumina și nici cu cunoștințele mele despre această parte de lume. Sunt patru ore de lumină albastră, patru ore de crepuscul și douăsprezece ore de întuneric, în care, dacă ai noroc, vezi aurora boreală. La Cercul Polar, frigul nu seamănă nici cu frigul accentuat de crivăț de la Iași și nici cu frigul umed de la Bruxelles. Aici frigul este extrem, aerul polar îți înțeapă ochii, îți îngheață fiecare centimetru de piele neacoperit.

Știu de mai mult de o lună că ajung în Laponia, mai sus de Cercul Polar, dar la aeroportul din Helsinki, la poarta de îmbarcare spre Ivalo, trăiesc sentimente amestecate. Cât aștept zborul, vorbesc în engleză și in română cu două profesoare din Budapesta, născute în România, la Salonta și la Odorheiu Secuiesc, și care au fost studente la Cluj. Mi se pare incredibil ce mi se întâmplă. Vorbesc în română pe drum spre Cercul Polar cu oameni pe care nu i-am mai întâlnit niciodată, dar îmi spun că totul se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple.

Zborul durează două ore până la Ivalo, și când ajung termometrul de la aeroport arată -18 grade. Se simt ca -21grade. Este noapte, zăpadă multă, aer polar. În câteva secunde îmi curg lacrimile și fața îmi amorțește de la ger. În fața aeroportului ne așteaptă autocarul care ne duce și mai la nord, la Inari. Pe drum, peisajul este ireal, totul stă sub o pojghiță. Călătoresc în noapte. O noapte stranie, pe cerul căreia, prin fereastra autocarului, văd doar întindere albă, câteva stele și din când în când farurile puținelor mașini. Țipenie. Termometrul din autocar arată temperatura de afară: -24. Între aeroportul din Ivalo și Inari sunt aproape 50 de km, dar nu contează numărul. Aici, la Cercul Polar, distanțele nu se calculează în kilometri, ci în ore. Văd în noapte un grup pe marginea drumului. Mă gândesc că sunt vânători sau soldați care se antrenează în condiții extreme. Aflu că sunt grăniceri și patrulează pe frontiera dintre Finlanda și Rusia.

Ajung la Inari. Un sat de câteva sute de locuitori, mulți dintre ei crescători de reni, un sat înconjurat de păduri arctice, de fiorduri, canioane și lacuri. Un sat ca un magnet pentru turiști din toata lumea. Mai ales pentru vânătorii de vise, cum am început să-i numesc de puțin timp pe fotografii care așteaptă în noaptea polară să prindă aurore pe camere Am văzut aurora boreală mai demult, în Islanda. Nu mai sunt foarte curioasă, dar aș vrea să o mai văd o dată.

Ruta arctică ce leagă toate satele și cătunele de pe Cercul Arctic trece prin Inari. Îmi spun că  este singura legătură cu restul lumii și mă întreb cu spaimă ce s-ar întâmpla cu oamenii de aici, cu noi toți, dacă de mâine drumul acesta nu ar mai exista.

În fața hotelului, câteva case, un supermarket, barul Papana, frecventat, se pare, de crescătorii de reni din sat, și un magazin de suveniruri. În spatele hotelului, pustiu. Zăpadă, întuneric, liniște și lacul Inari deasupra căruia se ridică uneori aurorele boreale. Stau toată noaptea cu ochii deschiși și mă uit pe cer. Încă imi este greu să cred că mă aflu la capătul înghețat al pământului. Adorm spre dimineață.

(va urma)