Se întâmpla întotdeauna la ora aceea din seară când peste pădure și peste baltă se lăsa de nicăieri un abur alb și greu, ca un lapte încălzit prea mult. Aburul aducea un miros dulce de gutui coapte, ce îți întuneca mințile dacă te aflai prin preajma bălții. Dacă mai aveai și ghinionul să te uiți la soarele care înroșea vârfurile copacilor, erai pierdut pentru totdeauna.
Nimeni nu știa bine de unde vine mirosul acela de lemn ars, nuci sparte și gutui fierte în sirop de zahăr.
Unii ziceau că îl suflă cineva printr-o trestie subțire, dinspre mănăstirea din spatele livezii, cea cu turla clopotniței din cărămidă aurie. Trăia acolo uitată de vreme o femeie uscată, pe care nimeni nu a auzit-o vreodată scoțând vreun cuvânt. Despre ea, satul spunea că amestecă în oale arse de lut plante cu nume neștiute, le fierbe câte o noapte întreagă și face niște alifii otrăvitoare. Iese o dată pe an din mănăstire, de Sfântul Andrei, când se deschid porțile către cei de dincolo iar lumea mănâncă dovleac copt și face vrăjitorii. Alunecă pe lângă ziduri ca o umbră, merge în satul cel mai apropiat și dă degeaba otrăvurile cui i le cere.
Alții spuneau că mirosul de zahăr ars și gutui vine dinspre casa părăsită de la marginea pădurii. Nici nu o vezi dacă te rătăcești pe acolo, e îngrămădită sub copacii cu frunze galbene și mici cât ochii de viezure. Vezi doar hornul ruinat pe care rar iese un fum greu, de obicei spre seară, când umbrele morților plutesc peste ape.
În seara aceea cerul luase foc iar aerul cădea ca mierea topită peste sălciile chihlimbarii. Deasupra păpurișului plutea subtil mirosul de gutui și nuci zdrobite. Bătea un vânt ușurel care desfăcea suprafața bălții în fâșii.
Trebuia să ajungă pe mal. Mai avea puțin. Purta condurașii închiși cu butoni argintii și aduna frunzele cu poalele rochiei de tafta, cu guler înalt, stropit cu rubine cât picurii de sânge. I-o făcuse croitorul acela într-o ureche din Cetatea Brașovului. Tare ar fi vrut să afle ce-i în mintea lui. Priceput, dar cam lunatic. Poate data viitoare, când ajungea din nou pe aici, să-l cunoască mai bine. Ascunsă între sânii strânși în decolteu, o pungă de catifea.
Frunzele se țineau după ea, se uita din când în când în spate și i se părea că în urma ei vine un șarpe uriaș din pene galbene și roșii.
Dinspre baltă, din păpurișul roșu de soare, cu frunze tăioase, venea straniu un susur ca un sâsâit de gânsac. Aburul se strângea din ce mai repede în jurul ei iar fire invizibile că niște degete lacome se întindeau dinspre apele întunecate.
Își descălță condurașii, își trase peste cap rochia de tafta și își scoase acul de păr împodobit cu granat. Intră în baltă, ca dusă pe cealaltă lume. Când apa îi acoperi creștetul, o bulboană se închise deasupra ei cu un oftat prelung.
Liniștea rău prevestitoare înveli balta, păpurișul si sălciile de pe mal. Din pădure venea în valuri grele mirosul de gutui fierte și de fum iar soarele își trăia ultimele secunde. Era ora de aur, când cerul devine roz iar vârfurile copacilor iau culoarea mierii încinse.
Multe zile mai târziu, un băiețandru pe care îl părăsise iubita cu o seară înainte, găsi aruncate în iarbă o pungă de catifea și un ac cu granat. Luă acul cu gândul să i-l dea fetei, poate reușea să o înduplece să se întoarcă la el. Aruncă săculețul de catifea, era gol și mirosea a ceva nedeslușit, dulce.
Despre conduri și despre rochia de tafta cu guler înalt, stropit cu rubine cât picurii de sânge, nu se mai știe nimic. Un târgoveț le-ar fi văzut de vânzare în casa croitorului din Cetatea Brașovului.
Comentarii recente