Islanda. O întâlnire stranie in the middle of nowhere

Într-o dimineață am plecat către Landmannalaugar dinspre Vik, acolo unde cu o zi înainte văzusem un curcubeu splendid arcuindu-se deasupra plajelor cu nisip negru. GPS-ul ne arătase că trebuia să facem 70 de Km off-road și fusesem avertizați că pentru a ajunge acolo trebuie să traversăm câteva râuri, că drumul este pustiu și că oamenii preferă un alt traseu, mai circulat și mai ușor. Dar citisem că numai dacă mergeam pe acest drum off-road, care urcă pe lângă vulcanul Hekla, puteam vedea una  dintre cele mai spectaculoase regiuni din Islanda : peisaje selenare create de  activitatea vulcanică, cratere roșii, munți de riolită (o rocă vulcanică roz, gri sau albastră uneori), văi și câmpuri de cenușă care se întâlnesc cu lacuri de un albastru cobalt. Pe măsură ce orele treceau și ne apropiam de Landamannalaugar, vedeam ca printr-un caleidoscop cum culorile peisajului variază de la negrul câmpurilor nesfârșite de lavă la albul zăpezilor eterne, trecând prin albastrul translucid al ghețarilor, verdele crud al mușchiului și galbenul unei roci vulcanice proiectate de o erupție vulcanică de acum o mie de ani – o fracțiune de secundă în timpul geologic.

Dintr-odată, acolo, în the middle of nowhere, a apărut în fața mașinii un bărbat foarte înalt și slab, cu picioare subțiri. Stătea nemișcat în mijlocul drumului și se uita la noi. Apucasem să văd că avea la gât o eșarfă de culoare arămie și că purta niște pantofi negri, foarte mari. D. a oprit mașina și l-a întrebat dacă s-a rătăcit, dacă i s-a întâmplat ceva și dacă putem să-l ajutăm. Da, ne-a răspuns, putem să îl ajutăm, am nevoie de o frânghie, am rămas cu mașina în pană, acolo, după stânca aceea, și a întins brațul stâng să ne arate. M-am uitat în spate, nu se vedea nimic, doar niște pietre și mi s-a părut că zăresc un mic râu. Vântul bătea foarte tare, nici nu îl auzeam foarte bine, așa că D. i-a făcut semn să urce în mașină. M-am uitat în jur : pustietate, cratere, munți de riolită și câmpuri de lavă și cenusă.  Bărbatul parcă atâta aștepta, a sărit neașteptat de repede în mașină, a trântit portiera și ne-a întrebat dacă putem să-l ducem undeva unde ar putea găsi o frânghie. D. i-a spus că noi mergem la Landmannalaugar și că dacă el crede că va găsi acolo ajutor poate călători cu noi. Ne-a spus că îl cheamă Albert și că a plecat de dimineață din Reykjavik, la pescuit, împreună cu unchiul lui, foarte bătrân, cine știe, poate că era ultima oară când mai merg la pescuit cu unchiul, atât e de bătrân. Și unchiul a rămas în mașină ? l-am întrebat cu teamă în glas. Da, l-am lăsat acolo să mă aștepte, stă singur în mașină de vreo 4 ore, de când am plecat să caut o frânghie să trag mașina, poate i s-a făcut și foame între timp, nu știu, a spus pe nerăsuflate. M-a cuprins un sentiment de neliniște și mă uitam nedumerită când la D., care conducea netulburat, când la bărbatul din spate. Părea să aibă 50 de ani, avea o figură prietenoasă, zâmbitoare iar ochii îi străluceau straniu când ne vorbea, vedeam bine că se bucura că am oprit să îl ajutăm. Din când în când își înnoda mai bine eșarfa, parcă voia să-și ascundă gâtul, și mi s-a părut că are ceva la mâna dreaptă, dar când am vrut ma uit mai bine și-a ascuns mâna între genunchi cu un gest rapid. Ne-a mai spus că am făcut o alegere foarte bună să mergem la Landmannalaugar pe drumul off-road, că nu multă lume are curaj să se aventureze pe aici, deși peisajul este de vis, și că de  multe ori mașinile rămân în pană.

D. l-a întrebat dacă locuiește la Reykjavik, da, da, acolo locuiesc și lucrez, dar regiunea mea natală, ne-a răspuns, este Landmannalaugar, aici m-am născut, părinții mei aveau o mică fermă ascunsă în spatele munților de riolită, creșteau oi, când ajung aici, pe lângă vulcanul Hekla, mi se pare că am ajuns acasă, cunosc fiecare piatră, fiecare cascadă și fiecare fir de mușchi, a mai adăugat râzând tare, cu toată gura. Am simțit un fior pe șira spinării și l-am văzut pe D. cum se uită iute în spate, în oglinda retrovizoare.

În depărtare am zărit un munte negru, scurgerea de la lavă de la Hekla, mi-am zis, mașini parcate, trei autocare și câteva corturi răsfirate, acolo trebuia să ajungem. Nimeni nu a mai zis nimic restul drumului, a trebuit să traversăm un mic râu, esti un șofer foarte bun, i-a spus Albert lui D., ați avut noroc astăzi, a șoptit, și mi s-a părut că aud un regret în voce.

Abia când a coborât din mașină și a închis portiera am vazut că îi lipseau două degete de la mâna dreaptă. I-am spus că sperăm să găsească ajutor și să ajungă la mașină înainte de căderea nopții, oricum ziua de pescuit era ratată. Mai târziu, către sfârșitul după-amiezii, l-am văzut tot acolo, plimbându-se printre corturi, se părea că nu găsise încă frânghia de care avea nevoie dar nu ne-am îngrijorat pentru el, oricum spusese că se simțea acasă acolo, pe câmpurile de lavă, unde în spatele fiecărei pietre trăiește un elf.

Seara, când am ajuns înapoi la Vik nu ne-am mai gândit la Albert, am mancat langustine și am băut bere „Viking chili porters” într-un mic restaurant de la ocean. iar când am ieșit ne aștepta afară un spectacol aiuritor : faldurile aurorei boreale dansau pentru noi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Your email address will not be published.

*

code