Recenzie. „Piciorul Lupului: Ile și Ion” de Simona Gânj

„Ile se simțea ca o nucă verde scufundată până la gât în siropul dulceții(…). Așa era ea, crocantă, iodată, de un verde tânăr(…).”

Romanul de debut al Simonei Gânj, „Piciorul Lupului: Ile și Ion”, a apărut în 2022 la Editura Ink Story.

Simona Gânj scrie zilnic pe pagina sa de Facebook poezie, proză, jurnale de călătorie sentimentală, amintiri, texte, gânduri. Scrie cu dor de țara natală, de orașul său natal, Iași, de oamenii dragi din viața ei de acolo.

După cum ne spune chiar ea, locuiește în Bruxelles de mai bine de șase ani împreună cu familia. „O vreme am tânjit după tot ceea ce a rămas în urmă, m-am zbătut între doruri și amintiri, am strigat în șoaptă după locuri care nu mai erau aproape… Schimbarea locului în care trăiesc a născut frământări, lupte interioare și într-un final, împăcarea celor două lumi care îmi definesc sentimentul de „acasă”.

„Remediul la suferința schimbării a fost scrisul. Sursa de inspirație, sau poate factorul declanșator, a fost tocmai dezrădăcinarea pe care am trăit-o pe propria mea piele și pe care, ulterior, am tratat-o ca temă literară, alături de altele precum familia, iubirea, în cartea mea de debut.”

In illo tempore și povestea piciorului de lup

Satul cu formă de picior de lup, situat la marginea unui păduri și legat de oraș printr-o linie veche de cale ferată pe care trece din când în când câte un marfar, ni se descoperă ca un loc magic, in illo tempore. Este o lume misterioasă, nepământeană pe alocuri.

În satul de lângă pădurea deasă timpul pare a fi stat în loc. Se simte acolo tot foșnetul pădurii, se aude întreg mugetul tainic al copacilor, se văd potecile fermecate și se aude cântecul unor păsări nemaiîntâlnite. Povestea spune că într-o iarnă cu mormane înalte ce acopereau până și ferestrele, a apărut silueta gri-cenușie a unui lup fantasmă. Din lup nu a rămas decât o urmă perfect impregnată în covorul alb și care a dat și numele satului: Piciorul-Lupului.

În acest sat crește undeva un măr domnesc ce lasă să cadă din când în când cu zgomot înfundat și de departe, parcă din altă lume, câte un măr mare și suculent (p. 29). În altă parte, crește un nuc bătrân, cu ramuri verzi și iodate, umede și foșnitoare și cu umbră perversă (p. 89).

Pe tărâmul acesta apar și dispar pitici albi hărăziți ca miri și vrăjitoare care știu să descânte și să întindă cărțile ca să citească viitorul. Magia lumii imaginate de Simona Gânj este întreținută de descântece, vise, superstiții, profeții și întâmplări stranii.

Lumea obiectelor din romanul Simonei Gânj

Obiectele din romanul Simonei Gânj ne spun o poveste, ele se leagă de o amintire, de un suflet, cristalizează emoțiile personajelor. Acestea întrețin cu obiectele o relație intimă, pasională chiar. Martori la un fragment din viața lor, obiectele sunt o parte din personaje.

Ecaterina trăiește în casa acoperită de iederă și iubește pianul care, precum păpușile Matrioshka, închide în clapele lui o altă poveste, Pavel își poarta ochii în vârful bastonului, Adela, mama adoptivă, cu miros de cafea și ierburi de câmp, duce cu sine ibricul de cafea.

Obiectele se derulează prin fața noastră, dau carnație textului, individualizează personajele sub ochii cititorului. Obiectele își pierd puțin câte puțin inconsistența și secretele, renunță la falsul mister, la interioritatea lor suspectă, la inima lor romantică.

Lui Ile, personajul feminin al cărui parcurs îl urmărește autoarea, îi place teribil să reconstruiască vieți din lucruri vechi. „Le repoziționează în timp și spațiu, ca și cum ar fi făcut parte din povestea lor de odinioară” (p. 71).

În camera din casa de pe Lipscani, Ile își aduce din satul natal cu formă de picior de lup, un ibric foarte vechi, cărți cu filele îngălbenite și cu paloare bolnăvicioasă, Biblia, buchetul de busuioc de la Catrina, coronița de mireasă și scăunelul mic cu trei picioare.

„O cafea nu este doar o cafea”

Parfumul încântător și puternic de cafea plutește peste întregul roman. La început se răspândește peste mahala, în sat, ajunge apoi la București în căsuța de pe strada Lipscani, unde stă o vreme, se întoarce definitiv în sat. Aburii se ridică încetișor din ibricul bătrân și patinat în care parcă se scrisese toată istoria boabelor măcinate. Vasul este parte dintr-o moștenire veche, iar undeva în interiorul său se ascund toate momentele de taifas ale femeilor din familia eroinei. „Rând pe rând pe rând, acesta schimbase generații, povești și arome”. (p.23)

Ile bea dintr-o ceșcuță mică, de tablă, cu o inimioară albastră pe care timpul o decolorase și o lăsase să se zbată în ape mai diluate, Nimeni nu bea din ea în afară de fată. „Până să ajungă la buze, era păstrat un pic lângă inimă”. (p.24).

Uneori, cafeaua iese din poveste și o regăsim pe Facebook, acolo unde autoarei îi place să-și scrie gândurile. Paradoxal, timpul nu se oprește în acest ritual al cafelei, ci traversează timpurile, dimensiunile și lumile.

Simona Gânj scrie pe Facebook: „Cafeaua desenează cu măiestrie aromată, dar încîlcită, arborele vieții în hățiș de gânduri și emoții! (…). O mătușă a mamei, sora bunicii mele, ghicea în cafea. (…) Priveam oamenii mari sorbind pe îndelete din cestile rotunde, iar între distanța cuprinsă între mișcarea plină de lentoare a mâinii și lipirea aproape cu smerenie a buzelor, se scrijeleau veștile și poveștile din lumea de afară.”

Relația eroinei cu locurile

Relația pe care eroina o are cu locurile este receptată plurisenzorial, stratificat. Seduce stranietatea culorilor, a aromelor, a zgomotelor.

Când părăsește satul, eroina ajunge în casa de pe strada Lipscani și locuiește într-o camera în care plutește un parfum de trandafiri și miros de săpun de casă. Descoperă grădina tainică unde crește un cireș sălbatic iar razele soarelui scaldă doar jumătate din zidul de cărămidă. Se aventurează pe străzile Bucureștiului, se împiedică de tarabele pline de tone de pălării îngropate în funde și panglici, descoperă casa acoperită de iederă.

Eroina vede Bucureștiul ca pe un oraș colorat, efervescent, aglomerat iar pe măsură ce iubirea se insinuează în cămăruță de pe Lipscani, satul dă „cu spatele asemenea unui crab rănit care nu-și mai găsește valurile sărate și tămăduitoare” (p 49).

În toamna bucureșteană, cu multe culori nebune, Ile se simțea „ca o nucă verde scufundată până la gât în siropul dulceții în care o transformase o mână abilă și pricepută. Se lăfăia în chiseaua cu dulceață, făcea salturi prețioase și tumbe joviale, alături de surori. Așa era ea, crocantă, iodată, de un verde tânăr… (p.89).

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.