Ajung la Amsterdam într-o dimineața luminoasă de aprilie. Ies din Gara Centrală și-mi strâng ochii din cauza soarelui. Mă surprinde o rafală rece dinspre Amstel, îmi ridic gulerul vestei și îmi pun mănușile. Vreau să ajung pe Prinsengracht și apoi pe Herengracht, în acea parte a Canalului Lorzilor cunoscută sub numele de Curba de Aur. Inaintez printre oameni, dar de data asta nu ma uit la ei.
Îmi place cum se oglindesc în apa canalului casele înguste, cu forme stranii și creneluri în trepte, cu fațade sobre, pictate de cadrele ferestrelor. Îmi las capul pe spate. Ferestrele dau spre interioare pe care le intuiesc familiare și misterioase deopotrivă. Văd o bibliotecă întinsă pe tot peretele și lumina difuza filtrata de un abajur uriaș.
Mă uit pe malul celalalt al canalului. Casele dansează, lipite una de alta. Le văd impunătoare, bijuterii filigranate fixate în mândria Amsterdamului. Deasupra acoperișurilor terminate la stradă cu un scripete, norii au culoarea șofranului și a caisei. Vin din când în când mirosuri amestecate, de frunze ude, de zahăr ars și de iarbă.
***
Ajung spre seara la Rijksmuseum. Am bilete la Dichter bij Vermeer. Johannes Vermeer, Sfinxul din Delft. Pânzele fragile vin din muzee prestigioase și din colecții particulare. „Fata cu cercel de perlă” se afla deja acasă la ea, la Haga, la Mauritshuis. O expoziție fabuloasa, a anului, poate chiar a secolului.
Pe fațada muzeului construit în stil gotic și renascentist, două imagini gigantice: într-o parte, o gură feminină și o mantie albastră din interiorul căreia iese o cămașă albă, în cealaltă, un fir de lapte vărsat dintr-un ulcior.
Vermeer a avut un destin straniu. Dacă olandezii îl descopereau abia acum un secol, francezii l-au găsit datorită criticului de artă Théophile Thoré-Bürger și datorită expoziției organizate la Paris unde au fost prezentate trei opere ale lui Vermeer, dintre care una era „Vedere din Delft”.
***
Ceea ce Vermeer oprește pe pânză sunt momente îmbrăcate în lumină și liniște. Mai mult contemplativă decât narativă, pictura lui Vermeer este mereu scăldată într-o discreție tăcută care cripteaza accesul la interioritatea personajelor.
Cele mai multe tablouri sunt variante minime ale aceluiași subiect: o tânără într-un interior, împreună o servitoare sau cu un vizitator, tot tineri. Vermeer (care a avut 15 copii) nu a pictat niciodată copii, bătrâni sau animale. Nu a lăsat haosul vieții să intervină in echilibrul expoziției.
Scenele de interior
Scenele de interior ale lui Vermeer sunt imediat recognoscibile, nu numai datorită manierei pictorului, ci și datorită elementelor care se regăsesc de la un tablou la altul: oameni, obiecte tratate ca naturi moarte – rareori fructe, niciodată flori sau plante – mobilier, hărți și tablouri atârnate pe perete.
„Mi-ai spus că ai văzut câteva dintre tablourile lui Vermeer, scrie Marcel Proust. Îți dai seama că sunt fragmente ale aceleiași lumi, că este întotdeauna, indiferent de geniul cu care sunt recreate, aceeași masă, același covor, aceeași femeie, aceeași frumusețe nouă și unică, o enigmă în acest moment în care nimic nu seamănă cu ea sau nu o explică, dacă nu cauți să o relatezi prin subiecte, ci să scoți în evidență impresia particulară pe care o produce culoarea.” (1)
Spațiile reprezentate, care nu se deschid niciodată spre exterior, nici măcar atunci când sunt reprezentate ferestrele, prezintă multe asemănări.
De exemplu, motivul pavajului elegant alb-negru este același în „Concertul”, „Scrisoarea de dragoste”, Femeia cu balanță, „Femeia cu lăută”, „O doamnă în picioare cu fecioara” și „Arta picturii”.
Intensitatea luminii
Colțul camerei de pe peretele din stânga, cu ferestrele sale cu obloane reglabile, care se repetă de la un tablou la altul, poate justifica nu numai faptul că aproape toate tablourile lui Vermeer sunt iluminate de la stânga la dreapta, dar și variațiile de intensitate a luminii atunci când obloanele sunt deschise sau închise.
Intimitate
În douăzeci și trei dintre cele douăzeci și șase de pânze, Vermeer materializează separarea dintre spațiul privitorului și spațiul reprezentării, pictând un prim-plan aglomerat de obiecte – perdele, pânzeturi, mese de natură moartă, instrumente muzicale, scaune.
Clavus interpretandi
Interioarele lui Vermeer conțin optsprezece „tablouri în tablou”.
În mod tradițional, aceste picturi în imagine ofereau o „clavus interpretandi” care clarifica sensul operei.
De exemplu, prezența unui Cupidon atârnat pe perete în „Lecția de muzică” întreruptă conferă scenei o conotație romantică și sugerează natura scrisorii sau a relației dintre maestrul de muzică și tânără.
Dar legătura dintre pictură și scena interioară nu este întotdeauna explicită.
Privitorul rămâne cu sentimentul ambivalent că, pe de o parte, există un sens care trebuie descoperit, iar pe de altă parte, că acest sens rămâne incert.
(1) Marcel Proust, La Prisonnière, 1925
Comentarii recente