Povești de demult (I). Ospăț de Anul Nou la Curtea Domnească

Fastul, strălucirea ceremoniilor care aveau loc acum 300 de ani au fost definite ca un mod de trăire baroc, în care ,,a părea” era mai important decât ,,a fi”, iar jocul aparenţelor trebuia întreţinut cu orice mijloace.

Era o epocă în care gustul pentru ceremonie, pentru fast, era mult mai viu decât în timpurile moderne.

Era un mod de viaţă ,,compensatoriu”, în care statutul domnilor români, tot mai golit de putere reală, se manifesta cu intensitate deosebită în planul simbolic al ceremoniilor, imitând modelele împărăteşti bizantine şi chiar otomane.

Ospăţul domnesc

În prima zi a Noului An, spre seară, avea loc un ospăț în Sala Tronului sau în Sala Divanului.

Anton Maria Del Chiaro (învățat florentin, secretar al lui Constantin Brâncoveanu și tutore al copiilor lui Ștefan Cantacuzino) ne-a relatat câteva lucruri foarte interesante, chiar curioase pe alocuri, despre ospețele de la Curtea Domnească.

Strănutul

El povesteşte că exista obiceiul ca, dacă vreunul din comeseni strănuta la masă, să i se aducă îndată, din partea domnului, un pahar de vin şi pe deasupra i se dăruia şi o bucată de postav fin şi una de atlas, ca să-şi facă anteriu şi haină dedesubt.

Exista totuși o condiție: strănutul trebuia să fie, însă, firesc, nu stârnit anume cu tutun sau altceva, căci de-ar fi fost aşa, în loc să primească daruri, acel boier ar fi fost luat în râs de toţi ceilalţi .

Dacă strănuta domnul, atunci marele vistier trebuia să dăruiască un brocart de aur pentru o haină.

Domnul şedea singur, la o masă special aşezată, în capătul unei mese lungi, fiind servit de către postelnic. Mitropolitul binecuvânta bucatele şi se aşeza de partea dreaptă a mesei celei lungi, împreună cu tot clerul. Dregătorii şi ceilalţi boieri se aşezau de partea stângă a aceleiaşi mese. În timpul mesei, domnul trimitea diferite feluri de mâncare favoriţilor săi, în semn de preţuire.

Plăcinta cu răvaşe

Del Chiaro consemnează, pe la 1717, o altă ceremonie curioasă care se făcea în prima zi a anului, de Sf. Vasile, care aducea multă veselie domnului şi comesenilor săi: pentru încheierea ospăţului era adusă o plăcintă mare făcută din foiţe de aluat şi în care fuseseră băgaţi cu meşteşug, în locuri diferite, 50 de ţechini (bănuţi de aur), precum şi diferite bilete, asemănătoare cu cele de loto, având scrise pe ele câteva cuvinte, arătând un semn bun sau rău în acea zi de început de an.

Când domnul împărţea plăcinta, unuia îi cădea un bănuţ de aur, altuia vreun bilet al cărui cuprins trebuia să fie citit cu glas tare. În bilete sta scris: „Beţiv”, „Hrăpăreţ”, „Muieratec” sau „Poftitoriu de Domnie”. Domnul adăuga câte o vorbă de duh pentru fiecare, spre hazul adunării.

Aceeaşi ceremonie se petrecea şi la masa doamnei, unde se adunau soţiile dregătorilor.

Meniul

Meniul surprinde şi el: aceşti boieri, purtători de anterie şi caftane orientale, erau serviţi din belşug cu „cele mai alese băuturi pe care le producea întreaga Europă”. Felurile de mâncare erau foarte multe şi bine gătite, după moda nemţească, franţuzească şi italienească!

Trecuse vremea barbariei, când înaintaşii acestor boieri schimbau felurile de mâncare fără să mai fie ridicate farfuriile de pe masă, ci le puneau unele peste altele.

În a doua jumătate a veacului XVIII ospeţele îmbelşugate au fost înlocuite cu o trataţie mai uşoară.

Boierii erau serviţi cu vutcă, confeturi şi cafea, pe fondul sonor a bubuiturilor de tun şi al muzicii de fanfară (meterhaneaua) care se auzea din „meidanul curţii dinlăuntru”. Filigene aburinde de cafea erau împărţite oaspeţilor de pajii domnești.

După aceea se retrăgeau cu toţii pe la curţile sau pe la gazdele lor, cu gândul că doar peste câteva zile, la 6 ianuarie, se vor întoarce iarăşi la Curtea domnească, pentru serbarea Bobotezei.

Surse:

Sorin Iftimi, Ceremoniile Curţii domneşti la Crăciun, Anul Nou si Bobotează (secolele XVII-XIX), în „Spectacolul public între tradiție și modernitate. Sărbători, ceremonialuri, pelerinaje și suplicii”, Constanța Vintilă Ghițulescu și Maria Pakucz Willcocks (coord), Editura Institutul Cultural Român, București, 2007, p. 56-61;

John Huizinga, Amurgul Evului Mediu (trad. H.R. Radian), Editura Meridiane, București, 1993.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

code