Refrenul des ȋntâlnit ȋn colidele româneşti, “Florile dalbe”, sugerează că uratul era cândva ȋnsoţit de atingerea gazdelor, uşilor şi caselor cu o ramură de măr ȋnflorită.
Colindătorii primeau îndeosebi mere, nuci și colaci dulci. Astfel că mărul avea o semnificație aparte în miezul iernii, când se sărbătorea Crăciunul și Nașterea Domnului. Mărul semnifica tinerețe, sănătate, bucurie și prosperitate pentru anul cel nou.
Crenguțele de măr se rupeau din pom şi se puneau într-un vas cu apă, la căldură, urmând ca la sfârşitul lunii decembrie acestea să ȋnflorească. Adesea, la căldura sobei, acestea înmugureau si chiar înfloreau până la Crăciun sau până la Anul Nou.
Unele surse susţin că acest obicei avea loc ȋn data de 21 noiembrie, când se sărbătoreşte Intrarea Maicii Domnului ȋn Biserică, iar alte izvoare descriu acest eveniment ȋn ziua Sfântului Andrei, ȋn data de 30 noiembrie.
Astăzi, deşi florile de măr au dispărut din tradiţia colindatului, refrenul “Florile dalbe” este păstrat neatins.
La origine, le réveillon era o cină lungă ținută în Franța de acum două veacuri și ceva în serile anterioare Crăciunului și Anului Nou.
Numele său derivă din cuvântul réveil (care înseamnă „trezire” și care la rândul lui vine din „éveiller”, moștenit din latinescul exvĭgĭlare, cl. evigilare, a se deștepta. Din același etimon latinesc româna îl are pe a veghea).
Participarea la réveillon implica altădată a rămâne treaz până la slujba de la miezul nopții și până spre ziuă chiar.
Termenul este documentat pentru prima dată în Franța secolului al XVIII-lea și a fost folosit ca denumire pentru petrecerile nocturne prelungite organizate de nobilime sau de familia regală de la Versailles.
În cele din urmă, cuvântul a început să fie folosit și de alte curți regale și, după Revoluția Franceză, el a fost adoptat ca o definiție a trecerii fastuoase în Noul An.
Meniul folosit la réveillon era unul cu totul special.
De exemplu, la entrées se regăseau homar, stridii, escargots sau foie gras, iar un fel de mâncare cosmopolit era curcanul umplut cu castane. Exotic și rar, curcanul ajunge în Franța prin secolul al XVI-lea din Insulele Spaniole. Curând înlocuiește pe mesele regilor gâsca, ce-și păstrează însă locul pe masa poporetului.
Se spune că tot atunci ar fi apărut prin saloanele de la Versailles castanele glasate. Nu se știe cu exactitate originea castanelor glasate, dar se știe că Ludovic al XVI-lea și nobilimea de la Curte se dădeau în vânt după aceste delicatese, mai ales de Crăciun.
„Coace bine castanele, decojește-le, turtește-le ușor între palme și pune-le pe o farfurie. Acoperă-le bine cu un sirop fierbinte făcut din apă, zahăr, suc de lămâie și apă de flori de portocale”, scria acum 300 de ani intr-un rețetar, Pierre de La Varenne, patiser la curtea unui marchiz de pe lângă Lyon.
Cele mai bune vinuri erau scoase din pivnițe, la final desfăcându-se sticle de Champagne, vin căruia îi ticluise gustul pe la 1668 un anume Dom Pérignon, călugăr econom la abația benedictină Hautvillers din Val-de-Marne.
Au existat dintotdeauna anumite diferențe între réveillons de Noël (Crăciun) și cele de Nouvelle Année.
Crăciunul este în mod tradițional o manifestare ritualică creștină, sărbătorită mai ales în sânul familiei, în vreme ce Réveillon de la Saint Sylvestre este dedicat întâlnirii cu prietenii și cunoștințele, în număr cât mai mare.
Adesea, lumea iese în stradă pentru a urmări focurile de artificii, pentru a ciocni o flûte cu vin spumant sau, la Madrid, în Puerta del Sol, pentru a mânca cele 12 boabe de strugure simbolizând cele 12 bătăi ale orologiilor la trecerea dintre ani. La fiecare bătaie a orologiului, oamenii isi pun câte o dorință, pentru a avea parte de 12 luni îmbelșugate și pline de sănătate.
De unde vine cuvântul clementină? Care este originea mandarinei? Care este legatura dintre o tunică, un călugăr și un orfelinat?
Cuvintele mandarină și clementină au intrat în limba română din limba franceză. Interesul pentru aceste cuvinte crește dacă mergem pe urma etimonului francez.
« Mandarine » era un adjectiv care desemna o nuanță de portocaliu. Se presupune că era culoarea tunicilor mandarinilor, funcționari din China feudală numiți astfel de europeni la sfârșitul secolului al XVI-lea. Numele mandarinilor vine din portughezul mandarim care vine din mantari, cuvânt care înseamnă « ministru de stat » în limba popoarelor de pe insula Sumatra.
Iar acești funcționari chinezi purtau niște frumoase tunici portocalii. Occidentalii căutau un nume pentru culoarea care făcea senzație în vara anului 1798 și au căzut de acord să folosească un portocaliu destul de … mandarin.
Undeva între Asia și Europa, într-un port deasupra căruia pluteau mirosuri de pește și de fum, niște negustori așteptau vaporul cu lăzi de mandarine și portocale amare. În seara aceea se întâlneau cu niște cumpărători care plăteau regește pentru un săculeț.
De-acum aveau un nume pentru fructele acestea parfumate, cu o coajă moale, ușor de înlăturat si cu felii mici care explodau pe limbă. Erau mandarinele.
***
Suntem în 1902, în orașul Oran în Algeria, în livada de citrice a unui orfelinat iar mandarinul și portocalul amar sunt în floare. Este un octombrie cald, o pală ușoară de vânt aduce din livadă mirosuri dulci-amărui, frunzele cerate se mișcă repede la soare.
Într-o dimineața, călugărul Clément Rodier (1839-1904) vede că între acești copaci fructiferi a crescut de nicăieri un arbust care nu părea să fie nici mandarin nici portocal amar, ci un pic din fiecare. Călugărul Clément, mai spune povestea, își dorise dintotdeauna să obțină un nou fruct și iată că reușise.
Cuvâtul clementină este deci un cuvânt derivat de la numele călugărului Clément, adăugându-se sufixul -ină.
Bibliografie :
Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Ed. Meronia, 2009 ;
Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007;
Dictionnaire historique de la langue française, Alain Rey, Le Robert, 2011.
Pe masa îmbelșugată și binecuvântată de armonii divine, stă cozonacul.
…Dintotdeauna cuceritor, cu stafide și cu mirodenii aduse de pe insule, răsfățat cu ape de portocale și zahăr de trestie și aromit cu păstăi de vanilie…
Pe tipsiile de argint, îmbie cârnații de casă, rumeniți, din carne tocată la satâr și usturoiată cu măsură, așișderea dichisită cu mirodenii. Alături, răsfăț boieresc, mușchiuleț de porc hrănit cu ghindă, învelit în pergament de costiță și foaie de lăptucă verde, întovărășit pe pat de cartofi copți și salată de varză albă cu morcov ras înmiresmată cu mirodenii.
COZONACUL
«Cozonac» este un cuvânt înregistrat abia în Dicționarul francez-român al lui Ponbriant, deci la sfârșitul secolului al XIX-lea. Etimologia sa nu este clară, probabil că are la bază grecescul kosonachi, un diminutiv de la kosona („păpușă”) datorită formei date uneori acestei prăjituri. Cozonac, ϰοσωνάϰι, înseamnă, așadar, la origine, „păpușică”.
CÂRNAȚII
Cuvântul „cârnat”, cu varianta populară „cârnaț” provine din latinescul carnaceus.
Carnaceus, la randul său, vine din carnis, caro (înlatină,carne).
Lucrurile devin si mai surprinzatoare daca mergem pe urma acestui carnis (carne).
Carnis vine dintr-o rădăcină indo-europeană, și anume *sker ce înseamnă «a tăia, a decupa, a împărți».
Regăsim aceeași rădăcină în cuvintele latineștiscorteus, care a dat cuvântul românesc « scoarță » și cortex « înveliș, scoarță »; aceeași rădăcină *sker o întâlnim, de exemplu, în verbul « decorticare » împrumutat sub forma „a decortica”.
SURSE:
Marius Sala, 101 cuvinte mostenite, imprumutate si create, Editura Humanitas, 2010, p. 146
Rudolf Schützeichel, Althochdeutsches Wörterbuch, Max Niemeyer Verlag, Tübingen, 1989, 4e édition revue
Hugo Blanchet, Anouk Ferri, „Abécédaire illustré des mots voyageurs. Flâneries étymologiques”, Ed. Atelier Perrousseaux, France, 2021.
Cuvântul « speculoos » este împrumutat din olandezul « speculaas » și înseamnă « prăjiturică de Sfântul Nicolae ».
« Speculaas » vine de la « speculatie » , un biscuit, o prăjiturică folosită ca decor de masă. Unii spun că « speculoos » ar proveni din cuvântul latinesc „species” care înseamnă „condimente”. Există aici un sâmbure de adevăr. Pentru a obține niște biscuiți irezistibili avem nevoie de multe mirodenii : piper alb, scorțișoară, ghimbir, cuișoare, cardamom și nucșoară.
Acești biscuiți condimentați și crocanți – speculoos – există de milenii. Deja pe vremea lui Iulius Cezar, romanii făceau biscuiți condimentați reprezentând zeii Panteonului și le ofereau apoi copiilor. În secolul al XIV-lea, biscuitul a fost modelat cu efigia Sfântului Nicolae.
Trei secole mai târziu, Olanda, pe atunci cea mai mare putere navală a lumii, a adus din călătoriile în țări îndepărtate cardamom, scorțișoară, cuișoare și ghimbir. Cofetarii de atunci au creat cu toate aceste condimente un biscuit cu aromă caramelizată: speculoos.
Bibliografie:
P.A.F. van Veen en N. van der Sijs (1997), Etymologisch woordenboek: de herkomst van onze woorden, 2e druk, Van Dale Lexicografie, Utrecht/Antwerpen;
Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007;
Cuvântul « șarlotă » este un împrumut din franceză (charlotte), cu același sens, atestat la 1804 în « Souvenirs sur Paris» a lui August von Kotzebue. La noi apare prima dată la începutul secolului 20 în « Enciclopedia română » (1904).
Cine este Charlotte ?
Nu se știe exact cine este femeia cu numele de Charlotte care a dat numele captivantei șarlote, se stie doar că este un desert care ne vine de la Curtea regilor Angliei.
Unii presupun că este vorba despre Charlotte Sophia de Mecklenburg Strelitz, soția regelui George III al Angliei, patroana cultivatorilor de mere.
Alții spun că „Charlotte” vine de la numele unei prințese britanice, singurul copil al Regelui George al IV-lea, fetița purtând numele bunicii sale – Regina Charlotte.
Un desert pe mesele regale
Sarlota se face adesea din ce a mai rămas de la alte prăjituri sau din cozonac uscat, baza poate fi din pandișpan, langues de chats, biscuiți, gofre uscate tăiate pe lung ori savoiardi italienești.
Cofetarul face un tort dulce din bavaroise și pastă de fructe, cremă de vanilie, mousse de caramel,ciocolată topită, dulceață sau gem, sirop gros, cafea cu rom sau cognac, cremă de mascarpone, lichior sau jeleuri colorate.
Tortul bine însiropat se decorează în fel și chip, cu frișcă sau smântână grasă bătută bine, ciocolată rasă, fructe confiate, bobițe de afine, mure sau zmeură… Apoi se lasă câteva ceasuri bune la rece pentru ca mirodeniile și aromele să se întrepătrundă iar întregul desert să se așeze ca la mesele regale.
Charlotte Malakoff – o curtezană de la Curtea țarilor
O charlotte prețuită peste timp și care ne vine de la Curtea țarilor este cea cu pere trase în ciocolată, o alta este cea cu mere în sauce de caramel, după cum și cea purtând numele unei faimoase curtezane rusoaice din prima parte a veacului al XIX-lea – Charlotte Malakoff – cu „armătură” de limbi de pisică și umplutură de soufflé de smântână bătută și răsfățată cu zahăr brun, liqueur și fulgi de migdale, decorată apoi cu fragi sau căpșune trase în ciocolată.
Bibliografie :
Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Ed. Meronia, Bucuresti, 2009 ;
Grecii din Antichitate nu cunoșteau culoarea albastră. În Odiseea lui Homer, oceanul este descris ca ”o mare roșie ca vinul”, iar aceasta nu era o metaforă: nu se relata o scenă de luptă. Întinderea de apă trebuie să fi avut cam aceeași culoare ca acum.
Multe civilizații ale trecutului nici nu au avut un cuvânt pentru „albastru”, ceea ce înseamnă că oamenii nu vedeau pur și simplu culoarea, care s-ar dovedi astfel a fi doar un construct cultural. Umberto Eco spunea acest lucru într-un scurt capitol al cărții sale despre traducere Dire quasi la stessa cosa (publicată în același an și în engleză: Mouse or Rat. Translation as Negotiation, 2003).
Lapis-lazuli: piatra de azur
În epoca medievală, cuvântul azur desemnează mai ales în heraldică, o tentă de albastru deschis și, prin extensie, cerul. Originea acestui cuvânt, este, totuși, terestră: este vorba de numele unei pietre semiprețioase din Persia.
Azur ne vine din latina medievală – azurium (piatră albastră, albastru), formă pe care o întâlnim și în alte limbi romanice, precum în spaniolă – azul.
Cuvântul latinesc este o alterare a termenului arab lāžuward (piatră albastră), lapis-lazuli, din care lipsește l- inițial, interpretat aici ca un articol.
Latina medievală a împrumutat cuvântul sub forma lazulum azur de unde expresia lapis-lazuli, literar piatră de azur.
Cuvântul arab lāžuward este împrumutat din persanul lāžvard care desemnează aceeași piatră albastră și care provine din numele locului Lāžvard de unde, în Persia antică (astăzi în regiunea Badakchan din Afghanistan) era extras lapis-lazuli.
Piatră lapis-lazuli
Albastru
Cuvântul românesc albastru provine din latinescul albaster, care înseamnă de fapt alb. Preluarea este o inovație care ne aparține în exclusivitate și nu are echivalent în nicio altă limbă romanică.
Bleu / blau / blauw
Bleu vine din cuvântul germanic blao care provine dintr-o veche formă indo-europeană, bhle-was. Rădăcina acestui termen semnifica nu numai bleu, ci și o culoare deschisă, blond, galben.
Ilustrația de copertă: Cristiana Georgiana Ruptureanu
Surse:
Umberto Eco, Dire quasi la stessa cosa (publicată în același an și în engleză: Mouse or Rat. Translation as Negotiation, 2003).
Hugo Blanchet, Anouck Ferri, Abécédaire illustré des mots voyageurs. Flâneries étymologiques, Perrousseaux Atelier, 2021, p 22-23.
În ultimii ani, vitrinele cofetăriilor din lumea întreagă au fost asaltate de niște fursecuri mici, rotunde și colorate: macarons.
Asemănător cu pricomigdalele, unul dintre cele mai cunoscute deserturi franțuzești surprinde prin culoare, un gust desăvârșit și varietatea aromelor: fistic, cafea, zmeura, nucă, măsline, mandarine sau chiar somon afumat. Alături de gusturile clasice, arome mai neobișnuite precum cele de trandafir, crin sau liliac sunt întotdeauna gata să ne surprindă și să ne răsfețe papilele gustative.
Fursecurile macarons au o istorie lungă în spate – însă una fără arome și fără culori. Fursecurile macarons pe bază de făină de migdale, ingredientul-cheie, au apărut în Europa în urmă cu multe veacuri – poate chiar încă din secolul al VIII-lea, când arabii au adus pe continent migdalele.
Povestea fursecurilor macarons începe în Evul Mediu
Strămoșul lor ar fi, se pare, un fursec simplu, preparat din făină de migdale, albușuri de ou și zahăr, pregătit în mod tradițional în Italia, la Veneția, și adus pe meleagurile pariziene de cofetarii Caterinei de Medici în 1533, atunci când aceasta s-a căsătorit cu Ducele de Orleans, viitorul rege al Franței.
Pe atunci era un biscuit rotund, plat, crocant, făcut din migdale. Rabelais a fost primul care a menționat această „mică patiserie rotundă de migdale” («petite pâtisserie ronde aux amandes») în Le Quart Livre, în 1552. În Franța, les macarons au fermecat deopotriva aristocrația și oamenii din popor. La Versailles, les macarons deveniseră deja o obisnuință.
De unde vine denumirea de macarons?
Denumirea provine din limba italiană, din « maccherone », care înseamnă „aluat fin”. În limba română a intrat din neogreacă (μαϰαρούνια « makaroni ») și a dat numele macaroanelor noastre (paste cu brânză).
Nu se știe cu siguranță care este etimologia acestui « maccherone », unii cercetători îl apropie de un vechi cuvânt grecesc – « μαϰαρία » care înseamnă « fiertură de făină de orz ».
În saloanele de ceai de la Paris
Căpătând o oarecare faimă, fursecurile au ajuns și în cofetăriile chic din Paris, inclusiv în cea a domnului Louis-Ernest Ladurée, proprietar de brutărie și cofetărie. Astăzi, Ladurée este deja un simbol în lumea gastronomiei franceze și inseparabil de universul fursecurilor colorate. În cofetăria sa (deschisă încă din 1862), în anii ’30 ai secolului trecut, nepotul său a avut ideea de a lipi două fursecuri cu cremă ganache și de a le prepara cu diverse arome. Succesul a fost instantaneu, iar în prezent Ladurée este cel mai cunoscut brand de fursecuri macarons din lume, având buticuri pe toate continentele.
Surse:
1. www.cnrtl.fr/étymologie/macaron; 2. www.littre.org/définition/macaron; 3.www.dictionnaire.sansagent.leparisien.fr/macaron; 4. Fr. Rabelais, Quart Livre, chapitre 59, Ed. R. Marichal, p. 241.
În al doilea arondisment, la doar câteva minute de Catedrala Saint-Eustache și de Centrul Georges Pompidou se află Rue Montorgueil, una dintre cele mai vechi străzi ale Parisului. Strada dă într-un cartier vibrant și vesel, înțesat de patiserii, baruri, cafenele și restaurante. La numărul 51 se găsește cea mai veche patiserie din Paris, înființată acum 300 de ani de un patiser aproape nebun care trăise 5 ani la Versailles, în preajma lui Ludovic al XV-lea.
În vitrinele elegante, trecătorul cu gusturi rafinate vede Rhum Baba sau tarte cu cremă Chiboust și Choux, deserturi legendare precum Mille–feuille, Paris–Brest, Saint–Honoré, eclere sau bouchéesdelareine, toate inventate de un anume Nicolas Stohrer, patiser la Curtea regilor Franței.
Parizianul matinal se oprește nehotărât o secundă, apoi împinge ușa cofetăriei, pășește înăuntru și trage în piept mirosul de aluat proaspăt scos din cuptor, de vanilie și scorțișoară, de caramel și de cafea proaspăt măcinată. Își comandă croissants aurii, pains au chocolat și o cafea corsé alături de un jus d’orange rece, servit în pahare înalte, subțiri. Își găsește un loc în patiseria care amintește de saloanlele Versailles-ului și sub lumina tamisată, pulsează doar ecranul albastru al unui smartphone subțire pe caredegetul alunecăîn căutarea știrilor din noaptea care tocmai a trecut.
Sursă foto: https://stohrer.fr/
Povestea lui Nicolas Stohrer
Suntem în Parisul anului 1730. Este un sfârșit de noiembrie cald, o dimineață arămie de toamnă, cu parfum de castane coapte și de frunze umede, strivite sub pașii trecătorilor. Mergând înspre Pont Neuf, câțiva buchiniști adormiți, obosiți după noaptea petrecută în tavernele inghesuite, se plimbă printre oameni și vând cărți dintr-un coș atârnat de gât. În piețele mici miroase a fum și a bălegar iar pe cheiurile Senei, a smârc și a apă murdară.
Nicolas Stohrer, cu oarecare renume la Curtea lui Ludovic al XV-lea, a deschis acum câteva luni la numărul 51 pe Rue Montorgueil, o prăvălie cu un decor somptuos, rafinat, unde vinde parizienilor prăjituri, deserturi și tot felul de aluaturi. Se spune că face niște aluaturi de care nu a mai auzit nimeni niciodată, niște deserturi ca niște coroane de regi sau ca niște fântâni seducătoare, dar că suferă din dragoste neîmpărtășită, că ceva de nespus s-a întâmplat cu el pe holurile de la Versailles. Gurile otrăvite ale târgovețelor spun că e aproape nebun.
–
Bani ca să-și deschidă prăvălia avusese, pentru că toată tinerețea îi strânsese într-un sipețel încuiat cu o cheiță argintie, cât acul croitorului. Era o cutie pictată cu papagali și flori mari de portocali. Nu se despărțea de ea niciodată, o primise de la o fată de spumă venită dintr-un oraș cu străzi pavate cu piatră cubică pe care mai treceau încă, hurducându-se, trăsurile viceregilor. Acolo se auzeau cucuvelele din turnul orașului iar vântul dinspre Miazănoapte aduna grămăjoare de frunze sub ferestrele caselor.
Rămăsese iubirea vieții lui Marie Leszczynska, fiica lui Stanislas, duce de Lorena, fost rege al Poloniei. CândMarie s-a căsătorit cu Ludovic al XV-lea, Stohrer a știut că totul este pierdut, dar a urmat-o la Curtea regelui Franței. A rezistat acolo 5 ani. Îi promisese fetei de spumă că îi va face un desert care să îi amintească pentru totdeauna de nopțile scurse altădată în castelul alsacian. Dar după cinci ani, aproape nebun de gelozie, Stohrera părăsit palatul de la Versailles, și și-a deschis o patiserie pe lângă Hale. Acolo, într-o noapte cu lună plină, când nu-și putea găsi somnul, a intrat în bucătărie și ca prin vis i-a făcut fetei din Pomerania un tort ca o fântănă, acoperit cu o cremă de vanilie și cu un strat gros de caramel. I-a spus „le puits de l’amour” și din clipa în care a văzut foietajul pe care curgeau râușoare de caramel, a știut că nobilii care-și făceau veacul la Versailles îl vor oferi metreselor la începutul nopților.
–
Prin saloane și prin piețe, lumea începe să spună că Nicolas Stohrer este un artist al deserturilor. Că în prăvălia lui vorbește de sălile reci ale castelului alsacian unde își făcuse ucenicia și de nopțile albăstrii din dormitoarele luxoase ale Versailles-ului. Că povestește uneori de o fată ca un fum amorțitor, ajunsă din Pomerania pe malurile Senei .
În prăvălia lui, Nicolas Stohrer vinde prăjituri de tot felul, pateuri, pâini, vafe și condimente aduse în cala vapoarelor din ținuturi îndepărtate, unde cresc păstăile de vanilie, unde scorțișoara se decojește cu unghia de pe trunchiurile arborilor și unde cuișoarele se culeg unul câte unul, ca niște muguri. Mai vinde Stohrer acolo mille-feuille caramelizate, cu frișcă ușoară ca aerul, choux à la crème, rulouri de ciocolată, brioșe dolofane, cu stafide, croissants de tot felul și tot felul de delicatese cu nume erotice.
Legendarul desert Rhum Baba
De câteva zile, Stohrer vinde Baba au rhum, niște aluaturi mici, acoperite cu crème Chantilly și însiropate cu băutura piraților, un rom ambrat, adus din Antile. Își amintește și acum cum a apărut prăjitura asta. Era într-o dimineață rece de februarie când ceața plutea deasupra firelor de iarbă. Regele Stanislas i s-a plâns că Kouglof-ul, brioșa tipic alsaciană, era prea uscată. O clipă s-a uitat Stohrer la fata din Pomerania. I-a venit pe loc ideea să însiropeze prăjitura cu vin maghiar de Tokay, să îi pună două filamente de șofran, să-i adauge trei linguri mari de cremă Chantilly și o mână de stafide din Corint. Ducele de Lorena nici nu văzuse schimbul de priviri, a mușcat din prăjitură și fiindcă tocmai citise o nouă traducere a celor O mie și una de nopți, a numit prăjitura „Ali Baba”. S-a hotărât să păstreze doar „baba”.
Rhum Baba (Babas au Rhum) Sursă foto: https://stohrer.fr/
Rhum Baba (Babas au Rhum) Sursă foto: https://stohrer.fr/
Se întâmpla întotdeauna la ora aceea din seară când peste pădure și peste baltă se lăsa de nicăieri un abur alb și greu, ca un lapte încălzit prea mult. Aburul aducea un miros dulce de gutui coapte, ce îți întuneca mințile dacă te aflai prin preajma bălții. Dacă mai aveai și ghinionul să te uiți la soarele care înroșea vârfurile copacilor, erai pierdut pentru totdeauna.
Nimeni nu știa bine de unde vine mirosul acela de lemn ars, nuci sparte și gutui fierte în sirop de zahăr.
Unii ziceau că îl suflă cineva printr-o trestie subțire, dinspre mănăstirea din spatele livezii, cea cu turla clopotniței din cărămidă aurie. Trăia acolo uitată de vreme o femeie uscată, pe care nimeni nu a auzit-o vreodată scoțând vreun cuvânt. Despre ea, satul spunea că amestecă în oale arse de lut plante cu nume neștiute, le fierbe câte o noapte întreagă și face niște alifii otrăvitoare. Iese o dată pe an din mănăstire, de Sfântul Andrei, când se deschid porțile către cei de dincolo iar lumea mănâncă dovleac copt și face vrăjitorii. Alunecă pe lângă ziduri ca o umbră, merge în satul cel mai apropiat și dă degeaba otrăvurile cui i le cere.
Alții spuneau că mirosul de zahăr ars și gutui vine dinspre casa părăsită de la marginea pădurii. Nici nu o vezi dacă te rătăcești pe acolo, e îngrămădită sub copacii cu frunze galbene și mici cât ochii de viezure. Vezi doar hornul ruinat pe care rar iese un fum greu, de obicei spre seară, când umbrele morților plutesc peste ape.
În seara aceea cerul luase foc iar aerul cădea ca mierea topită peste sălciile chihlimbarii. Deasupra păpurișului plutea subtil mirosul de gutui și nuci zdrobite. Bătea un vânt ușurel care desfăcea suprafața bălții în fâșii.
Trebuia să ajungă pe mal. Mai avea puțin. Purta condurașii închiși cu butoni argintii și aduna frunzele cu poalele rochiei de tafta, cu guler înalt, stropit cu rubine cât picurii de sânge. I-o făcuse croitorul acela într-o ureche din Cetatea Brașovului. Tare ar fi vrut să afle ce-i în mintea lui. Priceput, dar cam lunatic. Poate data viitoare, când ajungea din nou pe aici, să-l cunoască mai bine. Ascunsă între sânii strânși în decolteu, o pungă de catifea.
Frunzele se țineau după ea, se uita din când în când în spate și i se părea că în urma ei vine un șarpe uriaș din pene galbene și roșii.
Dinspre baltă, din păpurișul roșu de soare, cu frunze tăioase, venea straniu un susur ca un sâsâit de gânsac. Aburul se strângea din ce mai repede în jurul ei iar fire invizibile că niște degete lacome se întindeau dinspre apele întunecate.
Își descălță condurașii, își trase peste cap rochia de tafta și își scoase acul de păr împodobit cu granat. Intră în baltă, ca dusă pe cealaltă lume. Când apa îi acoperi creștetul, o bulboană se închise deasupra ei cu un oftat prelung.
Liniștea rău prevestitoare înveli balta, păpurișul si sălciile de pe mal. Din pădure venea în valuri grele mirosul de gutui fierte și de fum iar soarele își trăia ultimele secunde. Era ora de aur, când cerul devine roz iar vârfurile copacilor iau culoarea mierii încinse.
Multe zile mai târziu, un băiețandru pe care îl părăsise iubita cu o seară înainte, găsi aruncate în iarbă o pungă de catifea și un ac cu granat. Luă acul cu gândul să i-l dea fetei, poate reușea să o înduplece să se întoarcă la el. Aruncă săculețul de catifea, era gol și mirosea a ceva nedeslușit, dulce.
Despre conduri și despre rochia de tafta cu guler înalt, stropit cu rubine cât picurii de sânge, nu se mai știe nimic. Un târgoveț le-ar fi văzut de vânzare în casa croitorului din Cetatea Brașovului.
Cuvântul bostan (pe care dicționarul îl dă ca regionalism din Moldova și Transilvania) a intrat în limba română din limba turcă, unde însemna „livadă” .
La originea îndepărtată a cuvântului bostan se află două cuvinte persane: „bo” (parfum) si „stan” (loc), în traducere: « grădină a parfumurilor, a mirosurilor plăcute ». De altfel, în anumite regiuni din Moldova cuvântul bostan desemnează un loc unde se cultivă legume.
Cuvântul persan a a pătruns în turcă și din turcă l-am luat noi şi alte limbi balcanice (neogreacă, albaneză, sârbă, bulgară).
Sinonimul cuvântului bostan, dovleac, ne-a intrat în română tot din turcă (dovlek).
Istoria orașului Charleroi, la origine o cetate, este destul de recentă în comparație cu alte orașe din Belgia. Este cel mai tânăr oraș din Valonia, după Louvain-la-Neuve.
Orașul apare pentru prima dată acum 350 de ani într-un registru parohial. Preotul satului Charnoy (pe care a fost construită cetatea) a apreciat fără îndoială că a fost un eveniment atât de important petrecut pe teritoriul parohiei sale încât l-a notat într-un registru de botez.
A întrerupt, așadar, înregistrarea botezurilor pentru a nota nașterea orașului Charleroi.
Cetatea a fost construită de spanioli. La acea vreme, micul sat Charnoy aparținea Țărilor de Jos spaniole, iar spaniolii au decis să fortifice regiunea. Cu toate acestea, după puțin timp, francezii, sub un anume Ludovic al XIV-lea, cuceresc mica cetate spaniolă și hotărăsc să o mărească.
Charnoy devine Charleroi în onoarea regelui Spaniei Carol al II-lea.
Hasselt
Panorama aeriană a orașului Hasselt
Orașul Hasselt, din Limburg, ascunde o mulțime de mistere!
Numele Hasselt derivă din germanicul Hasaluth, care înseamnă pădure de alun. Orașul a fost numit astfel începând cu anul 1165. Se pare că în vechime această regiune era acoperită de păduri întinse de alun.
Clădirea noului tribunalul din Hasselt are o formă inspirată de alun. Alunul se află pe pe stema orașului Hasselt iar printre popoarele germanice, alunul era arborele sub care se pronunța dreptatea. Dubla referință conferă clădirii o mare valoare simbolică.
Alunul pe stema orașului Hasselt
Sursa foto coperta: https://www.citytrip.be
Despre etimologiile altor orașe din Belgia am mai scris și aici:
Sensul numelui acestui orășel flamand a fost aprig disputat de-a lungul secolelor.
Cu toate acestea, cercetătorii au ajuns la concluzia că „Roes” ne duce înapoi la un vechi cuvânt gotic care înseamnă stuf, trestie.
A doua parte a numelui Roeselare ne trimite la „laar”. „Laar” este vechiul cuvântul germanic hlaeris ce înseamnă unlocdeschisînpădure, opoiană.
Roeselare înseamnă, așadar, o poiană umedă și acoperită cu stuf, o mlaștină într-o pădure.
În cele mai vechi timpuri, pe locul unde se află acum Roeselare se întindeau păduri nesfârșite și multe toponime forestiere amintesc încă de acest lucru. În plus, zece cursuri de apă converg în Roeselare, prin urmare zona trebuie să fi fost mlăștinoasă.
Tournai/ Doornik
Tournai / Doornik
Numele orașului Tournai vine de la două cuvinte celtice, tur – turn și ick (sau ac) – apă.
Din Tur-ick sau Tur-ac, ce înseamnă, așadar, fortăreață pe apă, latinii au făcut Turnacum sau Tornacum, ce a devenit, în final Tournai și Doornikînflamandă.
Etimologic, Tournai este, deci, o fortăreață pe apa râului Escaut.
Surse:
Toponimie van Roeselare, Désiré Denys.
Chotin Alexandre-Guillaume – « Mémoire sur l’étymologie historique et l’orthographe des noms des villes, bourgs et hameaux de la province de Hainaut » .
„Ile se simțea ca o nucă verde scufundată până la gât în siropul dulceții(…). Așa era ea, crocantă, iodată, de un verde tânăr(…).”
Romanul de debut al Simonei Gânj, „Piciorul Lupului: Ile și Ion”, a apărut în 2022 la Editura Ink Story.
Simona Gânj scrie zilnic pe pagina sa de Facebook poezie, proză, jurnale de călătorie sentimentală, amintiri, texte, gânduri. Scrie cu dor de țara natală, de orașul său natal, Iași, de oamenii dragi din viața ei de acolo.
După cum ne spune chiar ea, locuiește în Bruxelles de mai bine de șase ani împreună cu familia. „O vreme am tânjit după tot ceea ce a rămas în urmă, m-am zbătut între doruri și amintiri, am strigat în șoaptă după locuri care nu mai erau aproape… Schimbarea locului în care trăiesc a născut frământări, lupte interioare și într-un final, împăcarea celor două lumi care îmi definesc sentimentul de „acasă”.
„Remediul la suferința schimbării a fost scrisul. Sursa de inspirație, sau poate factorul declanșator, a fost tocmai dezrădăcinarea pe care am trăit-o pe propria mea piele și pe care, ulterior, am tratat-o ca temă literară, alături de altele precum familia, iubirea, în cartea mea de debut.”
In illo tempore și povestea piciorului de lup
Satul cu formă de picior de lup, situat la marginea unui păduri și legat de oraș printr-o linie veche de cale ferată pe care trece din când în când câte un marfar, ni se descoperă ca un loc magic, in illo tempore. Este o lume misterioasă, nepământeană pe alocuri.
În satul de lângă pădurea deasă timpul pare a fi stat în loc. Se simte acolo tot foșnetul pădurii, se aude întreg mugetul tainic al copacilor, se văd potecile fermecate și se aude cântecul unor păsări nemaiîntâlnite. Povestea spune că într-o iarnă cu mormane înalte ce acopereau până și ferestrele, a apărut silueta gri-cenușie a unui lup fantasmă. Din lup nu a rămas decât o urmă perfect impregnată în covorul alb și care a dat și numele satului: Piciorul-Lupului.
În acest sat crește undeva un măr domnesc ce lasă să cadă din când în când cu zgomot înfundat și de departe, parcă din altă lume, câte un măr mare și suculent (p. 29). În altă parte, crește un nuc bătrân, cu ramuri verzi și iodate, umede și foșnitoare și cu umbră perversă (p. 89).
Pe tărâmul acesta apar și dispar pitici albi hărăziți ca miri și vrăjitoare care știu să descânte și să întindă cărțile ca să citească viitorul. Magia lumii imaginate de Simona Gânj este întreținută de descântece, vise, superstiții, profeții și întâmplări stranii.
Lumea obiectelor din romanul Simonei Gânj
Obiectele din romanul Simonei Gânj ne spun o poveste, ele se leagă de o amintire, de un suflet, cristalizează emoțiile personajelor. Acestea întrețin cu obiectele o relație intimă, pasională chiar. Martori la un fragment din viața lor, obiectele sunt o parte din personaje.
Ecaterina trăiește în casa acoperită de iederă și iubește pianul care, precum păpușile Matrioshka, închide în clapele lui o altă poveste, Pavel își poarta ochii în vârful bastonului, Adela, mama adoptivă, cu miros de cafea și ierburi de câmp, duce cu sine ibricul de cafea.
Obiectele se derulează prin fața noastră, dau carnație textului, individualizează personajele sub ochii cititorului. Obiectele își pierd puțin câte puțin inconsistența și secretele, renunță la falsul mister, la interioritatea lor suspectă, la inima lor romantică.
Lui Ile, personajul feminin al cărui parcurs îl urmărește autoarea, îi place teribil să reconstruiască vieți din lucruri vechi. „Le repoziționează în timp și spațiu, ca și cum ar fi făcut parte din povestea lor de odinioară” (p. 71).
În camera din casa de pe Lipscani, Ile își aduce din satul natal cu formă de picior de lup, un ibric foarte vechi, cărți cu filele îngălbenite și cu paloare bolnăvicioasă, Biblia, buchetul de busuioc de la Catrina, coronița de mireasă și scăunelul mic cu trei picioare.
„O cafea nu este doar o cafea”
Parfumul încântător și puternic de cafea plutește peste întregul roman. La început se răspândește peste mahala, în sat, ajunge apoi la București în căsuța de pe strada Lipscani, unde stă o vreme, se întoarce definitiv în sat. Aburii se ridică încetișor din ibricul bătrân și patinat în care parcă se scrisese toată istoria boabelor măcinate. Vasul este parte dintr-o moștenire veche, iar undeva în interiorul său se ascund toate momentele de taifas ale femeilor din familia eroinei. „Rând pe rând pe rând, acesta schimbase generații, povești și arome”. (p.23)
Ile bea dintr-o ceșcuță mică, de tablă, cu o inimioară albastră pe care timpul o decolorase și o lăsase să se zbată în ape mai diluate, Nimeni nu bea din ea în afară de fată. „Până să ajungă la buze, era păstrat un pic lângă inimă”. (p.24).
Uneori, cafeaua iese din poveste și o regăsim pe Facebook, acolo unde autoarei îi place să-și scrie gândurile. Paradoxal, timpul nu se oprește în acest ritual al cafelei, ci traversează timpurile, dimensiunile și lumile.
Simona Gânj scrie pe Facebook: „Cafeaua desenează cu măiestrie aromată, dar încîlcită, arborele vieții în hățiș de gânduri și emoții! (…). O mătușă a mamei, sora bunicii mele, ghicea în cafea. (…) Priveam oamenii mari sorbind pe îndelete din cestile rotunde, iar între distanța cuprinsă între mișcarea plină de lentoare a mâinii și lipirea aproape cu smerenie a buzelor, se scrijeleau veștile și poveștile din lumea de afară.”
Relația eroinei cu locurile
Relația pe care eroina o are cu locurile este receptată plurisenzorial, stratificat. Seduce stranietatea culorilor, a aromelor, a zgomotelor.
Când părăsește satul, eroina ajunge în casa de pe strada Lipscani și locuiește într-o camera în care plutește un parfum de trandafiri și miros de săpun de casă. Descoperă grădina tainică unde crește un cireș sălbatic iar razele soarelui scaldă doar jumătate din zidul de cărămidă. Se aventurează pe străzile Bucureștiului, se împiedică de tarabele pline de tone de pălării îngropate în funde și panglici, descoperă casa acoperită de iederă.
Eroina vede Bucureștiul ca pe un oraș colorat, efervescent, aglomerat iar pe măsură ce iubirea se insinuează în cămăruță de pe Lipscani, satul dă „cu spatele asemenea unui crab rănit care nu-și mai găsește valurile sărate și tămăduitoare” (p 49).
În toamna bucureșteană, cu multe culori nebune, Ile se simțea „ca o nucă verde scufundată până la gât în siropul dulceții în care o transformase o mână abilă și pricepută. Se lăfăia în chiseaua cu dulceață, făcea salturi prețioase și tumbe joviale, alături de surori. Așa era ea, crocantă, iodată, de un verde tânăr… (p.89).
Festivalul vinului, festivalul mustului, festivalul strugurilor. Și aproape întotdeauna se aude de undeva cântecul Mariei Tănase, „Bun îi vinul ghiurghiuliu”.
Dar ce înseamnă și de unde vine ghiurghiuliu? Și are vreo legătură cu ghiulul, vulgarul inel împodobit cu rubine ?
Ghiul
Ghiulul este un inel bărbătesc de mari dimensiuni. Cuvântul „ghiul” provine din turcescul gül1 care înseamnă roză, trandafir, prin extensie: floare. În turcă a intrat din persană, unde avea același înțeles.
Gül are în turcă, așadar, un sens pur botanic, iar „înțelesul de inel vulgar a apărut în română, probabil de la dimensiunea rubinelor și altor pietre prețioase ce le ornau”.2
Totuși care este legătura dintre ghiul și ghiurghiuliu, cuvânt alăturat vinului ?
În română, înainte de a desemna inelul vulgar, cu rubin, termenul turcesc ghiul își păstrase sensul deroșu, trandafiriu, stacojiu3.
Sub forma reduplicată gülgüli, cuvântul era folosit pentru a descrie vinul roșu: ghiurghiuliu, de la ghiulghiuliu.
2Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri românești, Editura Humanitas, 2021, în capitolul „Așa gătit-a Zarathustra! O sută de cuvinte iraniene din limba română”, p. 302-305.
Comentarii recente