Povești de demult (II).Enigma boieroaicelor de la Curtea lui Vodă Șuțu

La 11 ianuarie 1795, într-un trecut îndepărtat și friguros, din porunca lui Mihai Vodă Suțu, domnul Moldovei, se dispune întocmirea unui act prin care 37 de boieroaice erau poftite să fie ospătate la Curtea Domnească.

Ele fãceau parte din bine cunoscutele familii ale timpului: Balș, Canano, Canta, Cantacuzino, Catargi, Conachi, Costachi, Diamandi, Donici, Ghica, Greceanu, Ianculeu, Luca, Mavru, Neculce, Paladi, Razu, Râșcanu, Rosetti, Stratulat, Sturdza și Suțu.

Fiecare cucoană deținea, potrivit dregătoriei soțului, rangul de: logofeteasă, vorniceasă, hătmăneasă, postelniceasă, spătăreasă, băneasă, păhărniceasă, vistierniceasă, comisoaie, medelnicereasă ori căminăreasă.

Până aici nimic nu pare ieșit din comun. În secolul al XVIII-lea  gustul pentru ceremonie, pentru fast, era mult mai viu decât în timpurile moderne. Ceremoniile Curţii domneşti erau în sine un spectacol public iar jocul aparenţelor trebuia întreţinut cu orice mijloace.

Un mister învăluie actul lui Vodă Șuțu

Este ciudat că acest act arată ordinea exactă în care urma sã se așeze la masa domnească distinsele jupânese, cerându-se în mod deosebit ca ele „după cum s-a hotărât fiecare să stea după rânduiala aceasta“.

Potrivit poruncii lui Mihai Suțu, în partea dreaptă a mesei urma sã se așeze prima, vorniceasa Zoița Sturdza și cea din urmă, căminăreasa Marioara Mavru. În partea stângă se așezau prima, hătmăneasa „hatm. M. Ghica“ și ultima medelnicereasa „Smaragda“ (Smaranda) Donici.

Mihai Vodă Suțu, domnul Moldovei, era pe atunci „un bătrân prietenos și venerabil“, scund de statură și corpolent, „căruia barba lungă și albă îi dădea aspectul grav“. El o luase o luase de soție, în iarna anului 1760, pe cea mai mare dintre fiicele lui vodă Ioan Teodor Callimachi, în vârstă de 22 de ani atunci.

Momentul rămâne de nedescifrat

Ce l-a determinat pe vodă Suțu să le poftească pe jupânese la masă la Curte, într-un friguros început de ianuarie?

Însemnările păstrate pe cărți de odinioară și relatările unor călători străini ajunși în Principate lasă să se înțeleagă că în acea perioadă atât vremea, cât și vremurile erau potrivnice.

După Crăciun și înainte de Sfântul Vasile, Moldova fusese lovită în două rânduri de câte un „forti groznicu vifor”. Jupânesele vor fi fost nevoite, așadar, sã înfrunte gerul, viforul și zăpada atunci când a venit timpul să răspundă invitației domnești.

Vremea neprielnică s-a adăugat lipsurilor deja existente, la nici trei ani de la încheierea războiului.

Leyon Pierce Balthasar von Campenhausen a consemnat în scrierile sale că la apropierea rușilor, în 1788, turcii distruseserã oranjeriile „pe care le aveau domnitorul și boierii, unde puteau fi văzuți portocali, lămâi și dafini de o înălțime și grosime uimitoare“.

Johann Christian von Struve, sosit la Iași în a doua jumãtate a anului 1791, menționeazã cã frumoasele case de piatră ale celor mai de seamă boieri erau „locuite în mare parte de generalii ruși, cu suita lor numeroasã“.

Ce evenimente deosebite se vor fi desfășurat la Curte în acele zile?

Să fi avut legătură poate cu Ceremoniile Bobotezei? Oricum, gerul Bobotezei, proverbial pentru iernile de altădată, nu era un obstacol de netrecut pentru ca fastul Curţii domneşti să se desfăşoare în toată splendoarea sa.

Enigma rămâne legată de ordinea în care boieroaicele au fost invitate să se așeze la masă.

De ce au fost invitate să se așeze într-o altă ordine decât cea din Condica de ceremonii de la acea vreme?

Ce loc anume i se rezervase la masă fiecăreia în parte, știut fiind că era mai onorant să stai în dreapta doamnei decât în stânga?

Este limpede că nu de dregătoria deținută s-a ținut cont, în exclusivitate, atunci când s-a hotărât cum să se rânduiască boieroaicele de o parte și de cealaltă a mesei.

Conform ierarhiei boieriilor cuprinsă în Condica de ceremonii, pare nepotrivitã plasarea vornicesei Zoița Sturdza înaintea logofeteselor. Căminăreasa Marioara Mavru, așezată în partea dreaptă a doamnei nu ar fi trebuit sã primească un loc mai onorant decât cel pregătit pentru hătmăneasa M. Ghica, căreia i s-a cerut să se așeze în partea stângă.

De ce au fost tratate cu mai multă cinste decât mai toate boieroaicele superioare lor în rang, care, spre deosebire de cele două, au fost așezate în stânga doamnei?

Cine erau aceste femei?

Ce alte aspecte vor fi fost luate în considerare atunci când Vodă Șuțu a stabilit ordinea la masă a jupâneselor?

Să fi fost vârsta? Averea? Frumusețea? Legăturile de rudenie?

Să fi avut legătură cu simpatiile sau antipatiile doamnei Sevastița, „mai rumănă decât un trandafir, cu mijlocul subțire, nici înaltă, nici mititică, drăgălașă, modestă și blândă și având un aer visător“?

Nu se știe.

Asupra acestul moment venit din trecutul friguros al Moldovei plutește încă un aer de mister.

Surse:

Olivia Senciuc, O masă cu boieroaice la Vodă Șuțu, în Revista Magazin istoric, februarie 2020, p.71-74;

Sorin Iftimi, Ceremoniile Curţii domneşti la Crăciun, Anul Nou si Bobotează (secolele XVII-XIX), în „Spectacolul public între tradiție și modernitate. Sărbători, ceremonialuri, pelerinaje și suplicii”, Constanța Vintilă Ghițulescu și Maria Pakucz Willcocks (coord), Editura Institutul Cultural Român, București, 2007, p. 56-61.

„Weekend la München – jurnal atipic” în Revista Timpul Germania

12 noiembrie 2021

Am ajuns la München într-o seară colorată și rece de toamnă bavareză, cu frunze lipite de asfaltul umed și iederă roșie agățându-se tenace de zidurile caselor. Turnurile cu ceas din Altstadt, piețele vechi, clădirile gotice și fațadele baroce erau învăluite într-o ceață albă, lăptoasă. O secundă am crezut că o ninsoare ușoară coborâse din Alpi. 

Ca să ajungem în Mariënplatz și în Altstadt am traversat zona pietonală, o zonă aglomerată, cu multe magazine și restaurante bavareze cu fațade amintind de Evul Mediu, clădiri decorate de Crăciun, cafenele din care ieșeau efluvii de vanilie și scorțișoară, vitrine cu soldăței, elfi și globulețe. Plutea deja un aer de vacanță, de târg de Crăciun, cu vin fiert cu nucșoară și anason, ștrudele cu mere, Bretzeli și bere bavareză. Am trecut pe lângă standuri cu portocale, mandarine, mango, rodii imense și fructele pasiunii. Ne-au făcut cu ochiul prăvălioarele unde se vindeau castane coapte, migdale trase în pojghiță de zahăr, alune, nuci de macadamia și semințe de bostan caramelizate. 

Marienplatz a fost încă din 1158 piața centrală a orașului München. Aici aveau loc în Evul Mediu spectacole, se înfiripau povești de iubire și se făceau planuri de marțipan, oamenii se despărțeau și se întâlneau din nou. Comercianți cu nume nordice își vindeau mărfurile de tot felul, iar neguțătorii stocau aici bucăți mari de sare pe care o vindeau după câteva zile în altă parte. Acum, în Marienplatz se instalaseră cabanele pentru târgul de Crăciun pe care localnicii și turiștii îl așteptau ca pe un cadou. Un cadou pe care nu l-au mai primit.

***

14 noiembrie 2021

Restaurantele cu mâncăruri tipice bavareze erau pline, iar berăriile semănau cu un Oktoberfest în miniatură: bănci lungi de lemn, halbe de un litru, șiraguri de Bretzeli, șnițele, cârnați cu varză murată și ștrudele cu mere. La Hofbräuhaus bărbați în costume bavareze dansau pe ritmuri de fanfară, iar chelnerițe cu decolteuri generoase duceau cu ușurință patru-cinci halbe într-o singură mână. Era coadă de fiecare dată la intrarea în restaurant, cafenea sau berărie: se controla cartea de identitate și pașaportul Covid – cheia modernă care îți deschide toate ușile.

În noiembrie 2021, la München, se purtau hainele elegante cu nasturi sofisticați, pantofii scumpi, parfumurile la modă. Ca accesorii, pălăriile chic și masca FFP2 cu cioc de rață, cu două filtre și patru elastice. Era greu, aproape imposibil, să trișezi și să o dai jos pentru a lua o gură de aer ce venea dinspre Alpi.

Locuitorii orașului München se bucurau de numeroasele oaze verzi, de Grădina Engleză, de luncile râului Isar și de parcurile castelelor. Din când în când, își îndreptau privirea departe, spre Alpi și spre lacurile din Bavaria Superioară. Grădina Engleză era plină și colorată, unii făceau surf în centrul Münchenului pe o cascadă mică, la intrarea unui parc. Ce ciudat mi s-a părut să îi văd acolo, la mijlocul lui noiembrie, cu costumele și cu planșele lor de surf! Alții beau bere la berăria de lângă Turnul Chinezesc. Mâncau cartofi prăjiți din cornete mari și se fereau de ciori. La München, ciorile te pândesc când te întorci la masă cu berea și cartofii prăjiți, plonjează și își înfig ciocul negru în câte un cartof. M-au surprins, credeam că numai pescărușii fac asta, așa cum se întâmplă la Ostende. Chiar și în era Covid copiii mergeau la teatrul de marionete, la muzeul de jucării sau mâncau acadele colorate, migdale și alune trase în caramel cumpărate din Viktualienmarkt.

Piața orașului, Viktualienmarkt, era animată. Unii cumpărau pește și creveți, alții cârnați de toate felurile, trufe și ciuperci de pădure, măsline cu sâmburi și cu gust de busuioc sau fără sâmburi și umplute cu bucățele de ardei iute, măsline ținute în ulei, cu măghiran sau cu alte mirodenii. Unii clienți cumpărau ceaiuri și infuzii amintind de tărâmuri de la capătul lumii, alții se opreau și beau vin fiert, punch, vin de miere sau gin fierbinte. Câțiva se uitau la ornamentele de Crăciun sau la potpuriurile imense din crenguțe de brad în care conurile de pin, feliile de portocale confiate sau clementinele uscate stăteau așezate ca pe tava unui negustor din bazarurile orientale. În centrul Münchenului, în Mariënplatz, în prima zi de weekend, oamenii stăteau la o coadă de două sute de persoane. Am crezut că e o coadă la intrarea în Neues Rathaus (Primăria Nouă) sau la Bretzeli. Nu. Era coadă la vaccinare.

***

Puțină etimologie și puțină istorie

Numele orașului München  vine din muniko, un vechi cuvânt german care înseamnă călugăr și are la origine latinescul popular monicus. Pe monicus îl recunoaștem în francezul „moine” sau în italianul „monaco”.

Coborâm mai mult în istoria acestui cuvânt și aflăm că provine din latinescul târziu monachus care înseamnă „pustnic religios” și vine din grecescul bisericesc monakhos. În monakhos îl recunoaștem pe monos, „singur”, care are la origine o rădăcină proto-indo-europeană – men – „izolat”.

Numele orașului este legat de colonia unor călugări de la mănăstirea Schaftlar și vine de la „apud Munichen” (Mönchen în germană), ,,la călugări”, deoarece aici a fost mai întâi o mănăstire benedictină, iar călugării erau proprietari ai pământurilor. Nu se cunoaște data exactă a fondării așezării. Prima atestare documentară datează din 1158, în latina medievală Villa Munichen, în timpul lui Henric Leul (Heinrich der Löwe), duce de Saxonia. O jumătate de secol mai târziu, localitatea a primit statut de cetate și a fost fortificată. Începând cu anul 1255, timp de peste 700 de ani, München a fost orașul de reședință al casei de Wittelsbach, ale cărui construcții reprezentative marchează imaginea orașului până în zilele noastre.

Surse:

Oana Topală este licențiată a Universității „Al. I. Cuza” din Iași (cu o licență în filologie modernă și o licență în filosofie). Din anul 2007 locuiește în Belgia unde lucrează ca traducătoare și interpretă autorizată în Ministerul Justiției din Belgia și profesor agreat pe lângă Ministerul Federației Wallonie-Bruxelles. S-a specializat în pedagogia interculturală si predă cursuri de franceză ca limbă străină, de limbă, cultură și civilizație românească și de educație interculturală. Este prozatoare și eseistă, publică în mod curent în periodice (Revista OPT motive, Revista de Cultură Familia, Portal Revista Timpul) și scrie pe blogul personal «Literatură și delicatese» (www.oanatopala.eu) povești despre cuvinte călătoare și etimologii ciudate, povestiri fantastice și despre întâmplări cu intrări în alte dimensiuni, inspirate din călătorii.

Vacanță în Haute-Savoie (II). Once upon a time in La Clusaz

La Clusaz – stațiunea alpină cu picioarele în zăpadă și cu capul în nori

La Cluzas este un sat în Alpii francezi, situat la o altitudine de 1040 metri, numără 1.700 de locuitori, o mulțime de magazine, restaurante, terase și baruri, patiserii și brutării, o piață săptămânală, un mic cinematograf, o bibliotecă publică, un spațiu coworking. Și o bisericuță cu vitralii și cu un turn misterios.

Erau și câteva birouri de imobiliare; m-am uitat de curiozitate și cel mai scump „chalet” propus spre vânzare costa aproape 7 milioane de euro, 6 milioane 800 de mii, pentru exactitate; este adevărat că era vorba de o fermă din secolul al XVIII-lea.

La poalele munților, cabanele din lemn acoperite cu tavaillons (mici țigle de lemn) sunt împrăștiate pe pantele ușoare, însorite.

Clément Hudry
Sursa: https://www.france-montagnes.com/station/la-clusaz

Satul oferă priveliști amețitoare: lanțul muntos Aravis cu vedere spre Mont Blanc, văile domoale, versanții amenințători, pajiștile alpine. Relieful este destul de accidentat din cauza eroziunii, ceea ce a antrenat formarea de văi suspendate numite combes: Combe de Balme, combe de Torchère, combe de Jument, du Fernuy.

Vedere de pe Col de Balme. Acolo, în nori, se zărește Mont Blanc (arhiva personală)

La Cluzas este înainte de toate o stațiune pentru sporturile de iarnă: domeniul schiabil se întinde pe trei masive muntoase: Balme, Aiguille, Etale și Beauregard.

Vedere din telecabină spre La Clusaz (arhiva personală)

Sportivă, gurmandă, festivă

Sportivă, gurmandă, festivă, stațiunea La Clusaz este un teritoriu dinamic care te ține cu picioarele pe zăpadă dar te duce până la stele.  

La Clusaz înseamnă povești frumoase, nebuni pe schiuri sau pe snowboard-uri care zboară realmente pe zăpadă, cabane splendide, mâncăruri de excepție (tartiflette, raclette, fondue sau tartă cu brânză Reblochon), nunți organizate în decorul de basm al zăpezilor.

La Clusaz (arhiva personală)
Apus în La Clusaz (arhiva personală)

Puțină etimologie

Numele satului La Cluzas are origini îndepărtate, vine din latinescul clusa (de la verbul cluso – a închide), ceea ce trimite la topografia sa : o zonă închisă între stânci abrupte.

Interesant este acest „z” plasat la sfârșitul cuvântului, literă pentru care există mai multe explicații.

Unii spun ca litera „z” ar fi fost adăugată din rațiuni estetice. Lucrătorii cadastrali ar fi adăugat această literă pentru a termina numele satului printr-un mic arabesc, un mic artificiu estetic.

Alții spun că explicația trebuie căutată în dialectul savoiard. În dialectul savoiard se punea un „z” după o literă pentru a arăta ca aceasta nu se pronunță, că este atonă, ceea ce antrenează în mod natural o accentuare a penultimei silabe. Prin urmare, numele satului se pronunță La Cluza’.

Apus în La Clusaz (arhiva personală)

Povestea blazonului: coarnele unui berbec

Emblème du Bélier - La Clusaz
Sursa: https://www.laclusazpatrimoine.com/embleme-du-belier/

Pentru a înțelege povestea acestui blazon trebuie să coborâm în trecut și să ajungem la sfârșitul anului 1601.

Atunci s-a oprit pentru prima dată la La Cluzas Ducele de Savoia, Charles-Emmanuel I. Acesta a ridicat satul la rangul de burg, a acordat sătenilor dreptul de a ține o piață săptămânală și două târguri anuale, primăvara și toamna. Totuși, fiecare neguțător trebuia să plătească dreptul de a putea să-și vândă mărfurile la târg. Țăranii puteau să vândă animale înainte de venirea iernii și să cumpere înainte de sosirea verii, perioadă în care puteau sa le și hrănească.

Cu aceastăocazie La Clusaz și-a facut un blazon: un berbec alb pe un fond verde traversat de o diagonală.

De ce un berbec? Principala vocație a satului La Cluzas era păstoritul. Încă din Antichitate, ciobanii urcau cu turmele până pe preeriile înverzite din La Cluzas astfel încât oile puteau mânca iarba proaspătă si se bucurau de aerul pur al munților.

Surse:

https://www.laclusaz.com/

Vacanță în Haute-Savoie (I). Seară cu fondue savoyarde

O veche tradiție din sud-estul Franței, anume din ducatul istoric de Savoia, presupune ca la masa de seară să se aducă o oală mare cu brânzeturi maturate, eventual afumate.

Acestea se topesc la flacăra unui arzător sau a mai multor lumânări groase iar mesenii răsucesc în brânza topită țepușe cu bucăți de pâine tare, cu crustă groasă, bucurându-se apoi cu cașcavalul fierbinte și elastic care se întinde în fel și chip.

Sursă foto: www.marmiton.org

Fondue a apărut la început ca un mod de a folosi brânza care se întărise, se scorojise deja și nu mai putea fi folosită ca atare.

Cuvântul vine de la verbul franțuzesc fondre, care înseamnă „a topi”.

Rețeta tradițională presupune un amestec de brânzeturi maturate aromate (tip Cantal, Comté, Mimolette, Reblochon, Brie, Camembert, Saint Nectaire, Emmenthaler, Gruyère) și vin alb, amestecate în aceeași oală încăpătoare, cu pereți groși.

Se mai adaugă adesea și  cognac  sau  armagnac, mai rar calvados (rachiu de mere).

Un fondue ca la mama lui înseamnă să se folosească cantități diferite din două-trei tipuri de brânzeturi nobile învechite, rase sau cubulețe, două pahare de vin alb sec -gen Pinot Gris sau Sauvignon Blanc-, câteva lingurițe de cognac sau kirsch -rachiu dublu distilat din cireșe morello-, o lingură de zeamă de lămâie proaspăt stoarsă, piper alb sau verde râșnit la fața locului, un cățel de usturoi.

01. 01. 2022
La Clusaz, Haute-Savoie, Franța

În loc de vin alb, les connaisseurs folosesc cu generozitate conținutul unor sticle de champagne scumpă, în loc de vin alb.

Când brânzeturile s-au topit așa cum se cuvine, se adaugă cognac sau kirsch și se macină piperul deasupra, amestecând din nou.

Oala se aduce apoi în fața musafirilor, care vor fi poftiți să înfigă furculițele cu cuburi de pâine în fondue cremos de o savoare deosebită.

Noile generații de gastronomi au venit cu inovații ale rețetei, precum cea de fondue de Reblochon și Brie în care se insinuează bucățele de jambon de Bayonne, caise confiate și dulceață de ceapă, în loc de cuburi de pâine folosindu-se bucăți de covrigei cu mac.

01.01.2022
La Clusaz

La fondue este un mare răsfăț, parole d’honneur !

02.01.2022
La Clusaz. Crêt du Merle. Nocturna
02.01.2022
La Clusaz. Crêt du Merle. Nocturna

Sursa foto copertă: www.tourisme.fr

Povești de demult (I). Ospăț de Anul Nou la Curtea Domnească

Fastul, strălucirea ceremoniilor care aveau loc acum 300 de ani au fost definite ca un mod de trăire baroc, în care ,,a părea” era mai important decât ,,a fi”, iar jocul aparenţelor trebuia întreţinut cu orice mijloace.

Era o epocă în care gustul pentru ceremonie, pentru fast, era mult mai viu decât în timpurile moderne.

Era un mod de viaţă ,,compensatoriu”, în care statutul domnilor români, tot mai golit de putere reală, se manifesta cu intensitate deosebită în planul simbolic al ceremoniilor, imitând modelele împărăteşti bizantine şi chiar otomane.

Ospăţul domnesc

În prima zi a Noului An, spre seară, avea loc un ospăț în Sala Tronului sau în Sala Divanului.

Anton Maria Del Chiaro (învățat florentin, secretar al lui Constantin Brâncoveanu și tutore al copiilor lui Ștefan Cantacuzino) ne-a relatat câteva lucruri foarte interesante, chiar curioase pe alocuri, despre ospețele de la Curtea Domnească.

Strănutul

El povesteşte că exista obiceiul ca, dacă vreunul din comeseni strănuta la masă, să i se aducă îndată, din partea domnului, un pahar de vin şi pe deasupra i se dăruia şi o bucată de postav fin şi una de atlas, ca să-şi facă anteriu şi haină dedesubt.

Exista totuși o condiție: strănutul trebuia să fie, însă, firesc, nu stârnit anume cu tutun sau altceva, căci de-ar fi fost aşa, în loc să primească daruri, acel boier ar fi fost luat în râs de toţi ceilalţi .

Dacă strănuta domnul, atunci marele vistier trebuia să dăruiască un brocart de aur pentru o haină.

Domnul şedea singur, la o masă special aşezată, în capătul unei mese lungi, fiind servit de către postelnic. Mitropolitul binecuvânta bucatele şi se aşeza de partea dreaptă a mesei celei lungi, împreună cu tot clerul. Dregătorii şi ceilalţi boieri se aşezau de partea stângă a aceleiaşi mese. În timpul mesei, domnul trimitea diferite feluri de mâncare favoriţilor săi, în semn de preţuire.

Plăcinta cu răvaşe

Del Chiaro consemnează, pe la 1717, o altă ceremonie curioasă care se făcea în prima zi a anului, de Sf. Vasile, care aducea multă veselie domnului şi comesenilor săi: pentru încheierea ospăţului era adusă o plăcintă mare făcută din foiţe de aluat şi în care fuseseră băgaţi cu meşteşug, în locuri diferite, 50 de ţechini (bănuţi de aur), precum şi diferite bilete, asemănătoare cu cele de loto, având scrise pe ele câteva cuvinte, arătând un semn bun sau rău în acea zi de început de an.

Când domnul împărţea plăcinta, unuia îi cădea un bănuţ de aur, altuia vreun bilet al cărui cuprins trebuia să fie citit cu glas tare. În bilete sta scris: „Beţiv”, „Hrăpăreţ”, „Muieratec” sau „Poftitoriu de Domnie”. Domnul adăuga câte o vorbă de duh pentru fiecare, spre hazul adunării.

Aceeaşi ceremonie se petrecea şi la masa doamnei, unde se adunau soţiile dregătorilor.

Meniul

Meniul surprinde şi el: aceşti boieri, purtători de anterie şi caftane orientale, erau serviţi din belşug cu „cele mai alese băuturi pe care le producea întreaga Europă”. Felurile de mâncare erau foarte multe şi bine gătite, după moda nemţească, franţuzească şi italienească!

Trecuse vremea barbariei, când înaintaşii acestor boieri schimbau felurile de mâncare fără să mai fie ridicate farfuriile de pe masă, ci le puneau unele peste altele.

În a doua jumătate a veacului XVIII ospeţele îmbelşugate au fost înlocuite cu o trataţie mai uşoară.

Boierii erau serviţi cu vutcă, confeturi şi cafea, pe fondul sonor a bubuiturilor de tun şi al muzicii de fanfară (meterhaneaua) care se auzea din „meidanul curţii dinlăuntru”. Filigene aburinde de cafea erau împărţite oaspeţilor de pajii domnești.

După aceea se retrăgeau cu toţii pe la curţile sau pe la gazdele lor, cu gândul că doar peste câteva zile, la 6 ianuarie, se vor întoarce iarăşi la Curtea domnească, pentru serbarea Bobotezei.

Surse:

Sorin Iftimi, Ceremoniile Curţii domneşti la Crăciun, Anul Nou si Bobotează (secolele XVII-XIX), în „Spectacolul public între tradiție și modernitate. Sărbători, ceremonialuri, pelerinaje și suplicii”, Constanța Vintilă Ghițulescu și Maria Pakucz Willcocks (coord), Editura Institutul Cultural Român, București, 2007, p. 56-61;

John Huizinga, Amurgul Evului Mediu (trad. H.R. Radian), Editura Meridiane, București, 1993.

Cuvinte călătoare (XXXIII). Pralina: petrecere la castel

… pe masă urme de miere, de zahăr și de fructe confiate. Norișori de făină încețoșează aerul și două degete strivesc deasupra mesei o felie de lămâie. O explozie de stropi și de senzații intense ajunge până la vizitatorul curios. O mână subțire, albă închide repede ușa…

În 1636, la Montargis, nu departe de Orléans, la castelul contelui César de Plessis-Praslin, zilele se scurg într-un decor oniric.

Femeile cu peruci înalte și cu evantaie din pene de pasăre măiastră se plimbă râzând de-a lungul culoarelor și-și clătină cerceii lungi, cu diamante hipnotice. La fiecare pas cufundă în covoarele groase conduri mici de catifea, cu lucrătură sofisticată, pe care un pantofar nebun a lăsat să cadă picături de turcoaze și chihlimbar din poveștile Șeherezadei.

Din când în când ochii alunecă spre oglinzile cu margini aurii, filigranate: siluete rafinate îmbrăcate în rochii de satin roșu, împodobite cu pietre prețioase, decolteuri adânci pe care strălucesc coliere de smaralde și perle, gulere din dantelă de Valenciennes stropită cu rubine mici cât aripa de albină.

Seara ies în grădinile răcoroase sau intră în orangerii, unde umbra uleioasă a palmierilor se unește cu parfumul lâmăilor și al portocalilor.

Din bucătăriile castelului, mirosul dulce al prăjiturilor cu scorțișoară și lămâie, parfumul merelor caramelizate și aromele de fructe glasate ies pe ferestrele deschise larg și plutesc deasupra grădinilor.

Dacă întredeschizi ușa, vezi pe masă urme de miere, de zahăr și de fructe confiate. Norișori de făină încețoșează aerul și două degete strivesc deasupra mesei o felie de lămâie. O explozie de stropi și de senzații intense ajunge până la vizitatorul curios.

O mână subțire, albă închide repede ușa. Se aud îndepărtându-se niște pași ușori, ca de pisică și rămâne doar amintirea clinchetului unei lingurițe de argint într-un bol de porțelan…

Un bucătar excentric și o clipă de nebunie

Clément Jaluzot, un bucătar excentric, orchestrează la castel baletul acesta grațios și aromat.

Se spune că într-o seară târzie de vară, acest Clément Jaluzot, despre care se știa ca era puțin lunatic, a scăpat o migdală în caramel. L-a sedus culoarea de miere caldă a noii bomboane.

Nimeni nu a putut spune niciodată dacă bucătarul a avut atunci o clipă de nebunie sau de neatenție.

A gustat bomboana cu sâmburele de amandă și s-a îndrăgostit pentru totdeauna de amestecul de gusturi, nemaiîntâlnit până atunci, dintre migdala amăruie și zahărul caramelizat, cu filamente asemenea țurțurilor subțiri ca acele .

Când a gustat și bătrânul conte, acesta ar fi șoptit cu voce răgușită și în ochi cu dorințe ascunse, de nespus: «La banchetul de mâine seara, fiecare femeie să primească într-o cutie ornată cu perle câteva astfel de bomboane».

Povestea mai spune că numele de pralină, cuvânt scris la început « prasline », a fost dat astfel în amintirea bomboanelor oferite invitatelor sale de bătrânul conte francez César de Plessis-Praslin (1598-1675).

Bibliografie :

Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Ed. Meronia, 2009 ;

Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007;

Dictionnaire historique de la langue française, Alain Rey, Le Robert, 2011.

Cuvinte călătoare (XXXII). Pe masa de Crăciun (2)

COZONAC

Dintotdeauna a fost cuceritor, cu stafide și cu mirodenii aduse de pe tărâmuri îndepărtate, praftorisit cu ape de portocale și zahar de trestie, aromit cu păstai de vanilie din care boieroaicele din vremuri de demult se nărăveau și se răsfățau.

«Cozonac» este un cuvânt înregistrat abia în „Dicționarul francez-român” al lui Ponbriant, deci la sfârșitul secolului al XIX-lea. Etimologia sa nu este clară, probabil că are la bază grecescul „kosonachi”, derivat de la „kosona” („păpușă”) datorită formei date uneori acestei prăjituri.

COLAC

Colacul este un fel de pâine, în formă de inel. Împletit din mai multe straturi de aluat, colacul este un cuvânt de origine slavă, derivat de la koloroată.

Noi l-am luat de la slavii din sud (bulgară, sârbă – kolač), la fel ca albaneza, turca, maghiara, friulana și germana austriacă.

Rezultatul normal, la singular, a fost colaci, cu pluralul tot colaci, ceea ce a dus la formarea unui singular analogic colac, după modelul sac-saci. Forma de singular colac a fost reîmprumutată de bulgară, ca și de turcă sau maghiară.

PLĂCINTĂ

Placinta este o turtă cu diverse umpluturi care se mănâncă atât de Crăciun cât și de Anul Nou.

La baza cuvântului plăcintă se află latinescul placenta, prăjitură plată, împrumutat din greacă.

Interesant este că româna este singura limbă care a moștenit acest cuvânt latinesc. Celelalte limbi romanice au moștenit derivate din latina populară focacia (care a dat, de exemplu, francezul fouace) sau au împrumutat și adaptat termenul germanic wastil (hrană) ce a dat francezul gâteau (prăjitură).

Plăcintă este unul dintre puținele nume de mâncăruri (zeamă, friptură, turtă) moștenite de română din latină.

Față de sensul cuvântului latinesc, româna prezintă o evoluție semantică, dat fiind că plăcintă înseamna turtă umplută cu diferite produse, inclusiv brânză, carne etc și de aceea plăcinta se servește nu numai la desert ci și ca aperitiv. Din română cuvântul a pătruns în ucrainiană, maghiară și în germană.

Surse:

Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate, create, Editura Humanitas 2010, pag. 143-146.

Cuvinte călătoare (XXXI). Pe masa de Crăciun (1)

Sarmalele

Sarmalele reprezintă mâncarea tradițională de Crăciun.

Ca alte nume de mâncăruri orientale (ciorbă, ciulama, iahnie, musaca, chiftea, tarhana), denumirea acestui fel de mâncare vine din turcă  unde sarmak înseamnă „a rula”, „a învârti”.

O serie de cuvinte regionale au același sens : gălușcă, perișoară.

Piftia

Nelipsită pe masa de Crăciun este piftia, al cărei nume provine din neogreacă (pichti, pikti – gelatină). Este un cuvânt vechi ce apare la Dosoftei. Termenul există și în turcă (pihte), în bulgară (pihtjia) precum și în sârbă (pitija). După unii, originea îndepărtată ar fi cuvântul persan pühti – gelatină.

Termenul nu este general în română: în Moldova se folosește, de exemplu, cuvântul răcituri.

Cârnații

Cărnații sunt la loc de cinste pe masa de Crăciun. Cuvântul cârnat, cu varianta populară cârnaț, există și în aromână și provine din latinescul carnaceus moștenit și în italiana dialectală, spaniolă și portugheză; forma mai aproape de etimon este cârnaț. Din română a fost împrumutat de bulgară, sârbă, croată.

Slănină, șuncă

Slănină este un cuvânt slav derivat de la slanŭsărat, care există și în neogreacă. În Transilvania și în Banat, ca și la istro-români, se mai păstrează un sinonim al lui slănină și anume lard din latinescul lar(i)dum, cuvânt panromanic (franceză – lard, spaniolă, italiană – lardo).

În Muntenia circulă și șuncă, deși cuvântul acesta înseamnă în mod curent jambon. Șuncă provine din cuvântul german Schinken care are o formă dialectală Schunke, identică cu românescul șuncă.

Untură, jumări

Dacă se pune la topit slănina porcului se obține untura care ne vine din latinescul unctura (de la verbul ungere – a unge).

Resturile rezultate în urma acestui procedeu se numesc jumări. Cuvântul jumară provine, se pare, tot din germană. În Austria, Schmarren înseamna mâncare din ouă bătute, prăjite în untură. Tot legat de untură, amintim termenul osânză (grăsime de porc neprăjită) care are la origine latinescul axungia (sau varianta oxungia care explică o inițial).

Tobă

Toba, „mezel preparat din stomacul porcului umplut cu bucăți de carne, de slănină și de măruntaie”, care are și varianta dobă, este un cuvând împrumutat din maghiară – dob.

Surse:

Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate, create, Editura Humanitas 2010, pag. 143-146.

Gh. Gutu, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, Bcurești, 1993.

http://ww.dexonline.ro

Etimologii ciudate (XV). Han. Hanul Ancuței, Hanul lui Manuc, Hanul Trei Sarmale

În trecut …

…la han totul era amenajat în stil rustic: terasa arăta ca o mustărie, căruțe cu coviltir în curte, voltă de viță-de-vie, struguri în vase de lut pe fiecare masă, dovleci pe margini, un război de țesut, velințe populare, o ladă de zestre, ștergare, ulcele…

Hangița

Porțile hanului erau deschise din zori și până-n noapte și în zi de lucru și în zi de sărbătoare. Hangița cu catrința prinsă-n brâu, cu obrajii roșii de căldura cuptorului era pregătită tot timpul de musafiri, dornică să le potolească foamea și le stingă arșița cu vinuri scoase din hrubele adânci ale hanului.

În cuptoare încinse se rumeneau colacii. Cighiri din măruntaie, amestecate cu mirodenii, înveliți în prapuri subțiri, sfârâiau vârtos în tingiri, alături de o bucată de costiță afumată. Pe mormane de jăratec, în vetrele încinse se rumeneau fripturi haiducești. În oale burduhănoase de lut, sarmalele din carne grasă, meștesugit mărunțită cu satârul, bolboroseau îngânând șoșotitul borșului de pui, ce fierbea în oale de lut.

Hanurile românești vechi sunt în general clădiri în formă de patrulater, cu ziduri groase în jurul unei curți interioare în care se intră printr-o singură poartă. La parter se găsesc prăvăliile și pivnițele iar la etaj camerele de locuit cu ferestre spre curte. De jur împrejurul clădirii, pe interior, este un pridvor cu coloane și arcade.

Puțină etimologie

Hanul este o „clădire cu camere de dormit” unde călătorii poposesc, une auberge sau otelul cu hangiță.

În română termenul a pătruns în jurul secolului al XVI-lea, din turcă, odată cu accentuarea influenței otomane asupra provinciilor românești dar și a intensificării relațiilor comerciale cu Imperiul Otoman.

Este un cuvânt răspândit în limbile balcanice (neogreacă, albaneză, bulgară, sârbă) şi în dialectele sud-dunărene (arom. hame, megl. an). În română este înregistrat prima dată la 1782.

Dar, ca multe alte cuvinte pe care româna le-a primit din turcă, han este un iranism, pe care turca l-a luat din persană, din farsi, limba de cultură a Imperiului Otoman.

În turcă han însemna „hotel”.

Acele hanuri care presărau Imperiul Otoman nu erau altceva decât case în iraniană, în farsi.

Han e persanul khana. Han înseamnă casă, casă de oaspeți.

Cherhana

Acest persan khana intră și în persanul kar khana care înseamnă casă de muncă. Și pe care româna l-a luat tot din turcă și care la noi a dat cherhana (construcție situată în imediata apropiere a unei ape pentru prepararea, conservarea și transportarea peștelui).

Han-Tătar

Nu, nu există nicio legătură între Hanul Ancuței și Han-Tătar sau Ginghis-Han unde han este un titlul nobiliar mongol: Khan (Monsieur). În acest caz avem doar o omofonie.

Surse:

  1. Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri românești, Editura Humanitas, București, 2021, pag. 306-307;
  2. Marius Sala in http://www.istoriesicivilizatie.ro/cuvinte-calatoare-cuvinte-persane-iv/
  3. https://dexonline.ro/definitie/cherhana

Sursa foto imaginea de copertă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6e/Hanul_lui_Manuc%2C_1841

Cuvinte călătoare (XXX). Ospățul zeilor. Ambrozie, nectar, elixir

Ambrozie

În Grecia antică, Zeii Olimpului beau un nectar prețios numit « ambrozie » a cărui compoziție a rămas necunoscută.

Era vorba de bere, de vin amestecat, de miere ? Nu se știe.

Rădăcina greacă este ambrosia, care înseamnă « hrana zeilor », o hrană aromată despre care se credea că dă nemurire și tinerețe veșnică.

Puțină etimologie

Cuvântul „ambrozie” este format din două elemente: prefixul privativ „a-” plasat înaintea cuvântului βροτός (brotos) – „muritor”. Astfel, ambrozie înseamnă „fără moarte” și trimite la noțiunea de nemurire.

Întâlnim prefixul privativ „a” și în alte cuvinte de origine greacă: amnezie (fără memorie), aritmic (fără ritm) etc …

Este interesant că βροτός (brotos) „muritor” are la originea îndepărtată indo-europeanul *mr̥tós „mort, muritor”, construit pe rădăcina *mer- „a muri”.

Recunoaștem această rădăcină în mort, moarte, mourir (fr.), murder (engl.) etc !

Nectar

În mitologia greacă nectarul era băutura zeilor, o băutură dulce și plăcută.

Încă puțină etimologie

Dacă vom merge pe etimologia acestui cuvânt, vom descoperi că nectar este un cuvânt care s-a format de la rădăcina *nek- „a muri / a provoca moartea” și *-tar « a traversa » de la rădăcina indo-europeană *tere- « a traversa » (care a dat în franceză tra-/trans-).

Găsim particula *nek- în necro-… etc.

Băutura celor nemuritori, cuvântul „nectar” înseamnă așadar „cel care traversează moartea”.

Elixir

Elixirul, licoarea magică, sinonimul chintesenței, este un cuvânt care ne vine din arabă (al-ʾiksīr).

În alchimie acest cuvânt desemnează piatra filosofală.

… și încă puțină etimologie…

Cuvântul arab este un împrumut din greacă ξηρίον (xēríon) „medicament făcut din materie sub formă de pulbere uscată” derivat din ξηρός (xērós), care înseamnă „sec”.

Surse:

https://www.littre.org

www.dexonline.ro

https://www.inrap.fr/dossiers/Archeologie-du-Vin/Histoire-du-vin/Protohistoire-Mythes-et-religions

Cuvinte călătoare (XXIX). Peltele și șerbeturi

Șerbetul

În 1783 în Muntenia, între două războaie ruso-otomane, Vodă Caragea îl servește pe consulul Rusiei la curtea sa nu doar cu dulceață și cafea, ci și cu șerbet.

Șerbetul se prepară prin fierberea cu zahăr sau sirop de zahăr a sucului fructelor stoarse.

Pentru Auguste Lancelot, călător pe meleagurile noastre, șerbeturile sunt fondante, siropoase și răcoritoare. Cele mai bune i se păreau a fi șerbetul de trandafiri și șerbetul de petale de violete.

Înn 1799, Vodă Moruzi primea oficiali ai Porții pă pat [adică pe sofale] și punea să fie serviți cu dulceață, cafea și ciubuc; mai aflăm că s-au adus și șerbeturi de s-au dat musafirilor de rând. A urmat apoi o stropire cu apă de trandafiri.

Un anume doctor Weinberg pomenește de șerbet în tandem cu dulceața în casele boierilor sau ale orășenilor înstăriți din Muntenia și Moldova. Se pare că șerbetul de trandafiri era foarte popular pe atunci.

În Amintirile sale, Radu Rosetti vorbește despre marile plantații boierești de trandafiri folosiți nu doar pentru rodazahar și apă de trandafiri, ci și pentru șerbet.

Puțină etimologie

Deși româna are cuvântul șerbet din turcă, originea îndepărtată a acestui cuvânt se află în arabă sharba(t) (care înseamnă „băutură”). Araba l-a luat din persană (sharbat).

Pelteaua

Și pelteaua vine din turcă, iar printr-un franțuzism, i s-a mai zis și jeleu.

Este vorba despre fierberea sucului de fructe necoapte, semicoapte sau mai acrișoare, în coajă și împreună cu sâmburii purtători de substanță gelatinoasă. Se adaugă zahăr și se fierbe până se obține o masă gelatinoasă semitransparentă.

Se pare ca undeva în Muntenia și Dobrogea, se mai gasesc urme ale bucătăriei orientale de odinioară, cum ar fi șerbeturile din flori de nufăr, flori de tei, din toporași, mentă, salcâm, din corcodușe sau struguri, dulceața din toporași și cea din coajă de harbuz (pepene verde).

Încă puțină etimologie

Cuvantul peltea vine din turcescul ”pelte”, moștenit și el dintr-un cuvânt grecesc vechi peltés (πελτές, μπελτές), tradus aproximativ prin fiertură prinsă cu făină.

Surse consultate:

Constantin Gane, Prin Moldova de altădată, Magazin Istoric 03/1972;

Radu Rosetti, Amintiri – Ce am auzit de la alții. Din copilărie. Din prima tinerețe., București, 2017;

Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Editura Meronia, București, 2009;

Marlies Philippa, Koffie, kaffer en katoen – Arabische leenwoorden in het Nederlands, Uitgeverij Bulaaq, Amsterdam, 2008.

Cuvinte și povești cu parfum de epocă (IX). Zaharicale uitate

„Orașul pare tava unui bragagiu, garnisită cu alviță, sugiuc și zaharache alb. Totu-i alb.” (Ion Minulescu, Corigent la limba română)

Pe la 1800 prăvăliașul se poate îndulci cu o bucată de halva cu nuci care se face în București. Boierii și negustorii, oameni cu dare de mână, sunt mari amatori de confeturi. Pe lângă prăjiturile făcute în casă de jupânese, ei cumpără adesea pișcoturi, confeturi și pesmeți.

Pe ulițele târgului, șerbegiii și bragagiii umblă cu teleguța strigând: „Șerbeet, saleep, bragă recee”. În aceeași epocă, prin târguri se fabrică și se vinde înghețată pentru care există ghețării și gropi de gheață.

Rahat

Rahatul nu mai are nevoie de nici o prezentare, căci și-a găsit de mult un loc călduț în bucătăria românească contemporană, mai ales sub formă de ingredient în checuri și cozonaci. Este prezentat sub formă de cuburi colorate, mai mari sau mai mici. În turcă se numește însă, lokum.

Deși româna are cuvântul rahat din turcă, originea îndepărtată a acestui cuvânt se află în arabă, unde vine din persană. În arabă cuvântul are un alt sens: raha, care stă la baza cuvântului rahat, însemna „liniște, confort” și apoi „înviorarea gâtului”.

Salep

Salepul este o băutură obținută din tuberculii râșniți ai unei orhidee sălbatice, amestecată cu lapte cald, cu miere și cu gust de vanilie, nucșoară și un vârf de scorișoară.

Pistil și semit

Alături de dulciurile românilor (brânzoaice, cozonac și alte copturi dulci), bunătățile de mai sus se puteau găsi pe la bâlciurile și târgurile secolelor XVIII și XIX, la vânzătorii ambulanți (mulți dintre ei balcanici) și în simigerii, strămoșul cofetăriei la noi.

Mai mâncau mușterii și târgoveții pistil (tc. pestil), o pastă din fructe, gutui mai ales, care se usca și apoi era servită sub formă de foi groase.

În băcănii și dughene dădeai peste acadele și caramele, puteai gusta simit, realizat dintr-un aluat moale dat cu susan și glazurat cu zahăr.

Ca și covrigii normali, simitul mergea bine cu bragă și tot cu bragă se servea rahatul; de aceea puteai vedea bragagii care vindeau în același timp și astfel de dulciuri – un desert complet.

Surse consultate:

Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Editura Meronia, București, 2009;

http://www.istoriesicivilizatie.ro/cuvinte-calatoare-cuvinte-persane-x/

Constanța Vintilă-Ghitulescu, Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 17501860, editura Humanitas, București, 2015, p .47-48;

Ioana Constantinescu, O lume într-o carte de bucate. Manuscris din epoca brâncovenească, București, 1997;

Constantin Gane, Prin Moldova de altădată, Magazin Istoric 03/1972

Cuvinte și povești cu parfum de epocă (X). Alte zaharicale uitate

Pe la 1800, pe lângă stăpânii de prăvălii se aciuaseră pe malurile Dâmboviței și o mulțime de venetici de toate soiurile. Greci iubitori de tzatziki, osmanlâi care ar fi dat orice pentru o baclava însiropată cu apă de trandafiri, arbănași care făceau din simigerie o artă, evrei atât de iscusiți încât vineri seara pregăteau pește umplut și chifteluțe de cartofi, leși care făceau cofeturi din albușuri, lipscani care se răsfățau cu „Gugelhupf”, muscali și galițieni așteptându-și porția de supă de sfeclă roșie , unguri dedați la doboș-tort,  austrieci adoratori ai marțipanului, italieni meșteri în „gelato”, armeni cafegii nevoie mare și-atâția alții.

Zaharicale uitate

Halva

Halvaua rezistă cu succes până astăzi, făcută fiind din tot felul de ingrediente; la noi, mai ales din semințe de floarea soarelui, pastă de susan (tahini) sau făină. Nu putem decât să ne închipuim că în secolul XVIII varietatea era mult mai mare.

În Imperiul Otoman, halvaua (helva) face parte dintr-un ceremonial al vieții urbane. Meșteșugarii din Anatolia se întâlneau iarna să mănânce halva și să discute, ceremonia halvalei fiind legată de o foarte veche tradiție.

Alviță

Să nu confundăm halvaua cu alvița, care și ea se vindea ca plăcinta caldă, fiind preparată din foi de plăcintă cu o umplutură crocantă de nuci, miere/zahăr și albușuri, totul aromatizat cu lămâie.

Baclavale, sarailii și cataifuri

Mai mâncau târgoveții și mușteriii baclavale, sarailii și cataifuri.

Baclavaua este preparată din foi de plăcintă umplute cu migdale, fistic și, la noi mai ales, nuci, totul îmbibat în miere și/sau sirop de zahăr.

Sarailia diferă de baclava, nu atât prin ingrediente, cât prin formă: rulouri.

Cuvântul sarailie are legătură cu serai (sarai), fiindcă provine, la originea îndepărtată, din persanul säräj „palat”, împrumutat de turcă, unde s-a format derivatul sarayle „de palat”, care a evoluat la sensul „prăjitură de palat”. În limba română cuvântul a intrat din turcă.  Face parte din seria numelor de dulciuri luate din turcă: acadea, baclava, beltea, halva, magiun, mezelic, rahat.

Însiropat este și cataiful, dar foile de plăcintă sunt înlocuite cu tăiței foarte fini; umplutura este cam la fel ca și la celelalte: variațiuni pe aceeași temă dulce! Cuvântul a intrat în română din turcă, unde este katayıf care la plural devine katifè de unde avem în română catifea.

Fructe confiate

În 1793, generalul rus Kutuzov se oprea, în drumul său către Istanbul, și la Curtea lui Vodă Moruzi, fiind servit, pe lângă dulcețuri, cafele și șerbeturi, și cu poame. Fructe confiate și diverse zaharicale pe bază de fructe și zahăr.

O carte de bucate din sec. XVII, care a ajuns la noi ca manuscris brâncovenesc, ne dă o idee despre aceste „poame” de lux.

Capitolul Mâncări de poame uscate și verzi, în zile de sec și de dulce ne dezvăluie că fructele proaspete sau cele uscate (după ținerea lor în apă caldă), erau fierte cu vin (roșu sau alb), zahăr și mirodenii scumpe și apoi amestecul era turnat peste felii de pâine prăjită, totul fiind presărat cu… zahăr.

Erau vizate perele și gutuile împreună, merele, un combo de cireșe, vișini, prune pârguite și piersici, piersicile singure și, la sfârșit, doar prunele.

Surse consultate:

Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Editura Meronia, București, 2009;

http://www.istoriesicivilizatie.ro/cuvinte-calatoare-cuvinte-persane-x/

Constanța Vintilă-Ghitulescu, Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 17501860, editura Humanitas, București, 2015, p .47-48;

Ioana Constantinescu, O lume într-o carte de bucate. Manuscris din epoca brâncovenească, București, 1997;

Constantin Gane, Prin Moldova de altădată, Magazin Istoric 03/1972

Cuvinte și povești cu parfum de epocă (VIII). Rodozaharul

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, aflat la Iași, un anume doctor Weinberg remarca, nu fără un pic de iritare, obiceiul boieresc de a trata musafirii cu dulcețuri: oricât de des ai vizita familia, fie și o dată sau de două ori pe zi, o tratație trebuie să ți se ofere, căci așa cere obiceiul țării.

Doctorului Weinberg dulceața îi era servită pe o tavă de cafea în drăguțe vase de cristal. Într-un grațios coșuleț de argint zac lingurițele, cu care pătrunzi în dulcea chisea și împrejur stau pahare splendide, mai ales de Boemia, scumpe, pline cu apă rece.

Prima carte de bucate

În prima carte de bucate alcătuită în spațiul extracarpatic, scrisă în secolul al XVII-lea (1), un capitol este dedicat dulcețurilor.

Astfel, „Învățături a face multe feliuri de dulcețuri” îi arată cititorului cum să prepare dulcețuri din coji de portocale amare (naramze) cu și fără lămâie, din agrișe, mure, prune, piersici, aguride, gutui, cireșe, caise și zarzăre verzi (corcodușe).

Hanul lui Coroi de la Iași

Cam în aceeași vreme, la Iași, ziarul Albina românească își anunța și el cititorii că la băcănia ținută de Hanul lui Coroi din ulița Sf. Spiridon au sosit o partidă de dulceți de zmeură proaspătă, foarte bună și eftină (2).

Tot în aceeași perioadă se obișnuia și prepararea dulcețurilor din petale de flori. 

Dulceața de trandafiri: rodozaharul

Dulceața de trandafiri era cunoscută și ca rodozahar (cuvânt luat direct din neogreacă).

Această dulceață a fost considerată, ca și petalele de trandafir și apa de trandafiri, un simbol al prieteniei și al prețuirii față de oaspetele sosit.

În trecerea sa prin Moldova către Înalta Poartă în 1779, contele de Launay (3) a adăstat pe la curțile boierești ieșite-n calea-i. Inutil să mai spunem că a fost potopit de către gazdele sale cu cafea și dulcețuri. Însă la conacul de la Iepureni este primit cu dulceață de trandafiri. Acolo află călătorul nostru că dulceața de trandafiri e foarte căutată. Boierii sădesc trandafiri în grădini și dau petalelor diferite întrebuințări; printre altele, petalele se dau în dar prietenilor.

Trandafirii pentru dulceață erau cultivați separat de cei decorativi, iar din cei dintâi se preparau nu doar dulcețuri, ci și apă de trandafiri, uleiuri și parfumuri (4).

Puțină etimologie

Româna a moștenit cuvântul trandafir din neogreacă – trandáfillo (ca și numele unei alte flori foarte întâlnite – garoafă (neogreacă gharúfalo). În neogreacă,  triandáfillo înseamnă „treizeci de foi” (5).

Surse consultate:

(1) Ioana Constantinescu, O lume într-o carte de bucate. Manuscris din epoca brâncovenească, București, 1997
(2) Theo Stănescu Stanciu, Reclama – sufletul comerțului, II, Magazin Istoric 02/2003
(3) Constantin Gane, Prin Moldova de altădată, Magazin Istoric 03/1972
(4) Marius-Aleodor Teodorescu, Trandafirul de dulceață cu arome fanariote, Magazin Istoric 07/2002
(5) Maria Pavel, LES MOTS GRECS DU ROUMAIN, Presses Universitaires de France | « La linguistique » 2011/1 Vol. 47 | pages 51 à 62; https://www.cairn.info/revue-la-linguistique-2011-1-page-51.htm

Îmblânzitorul de lei

De câteva zile e agitație mare în online că domnu’ Codin, un clasic în viață, a scos o carte despre viața unui alt domn, domnu’ Nuțu, interlop, și a vândut-o bine și repede. În titlu, ceva cu dresorul de lei. Subtil jocul de cuvinte (lei/lei), nu m-am prins din prima, e scris adânc.

Am auzit că în câteva ore s-a epuizat stocul de 15.000 de exemplare și a plecat la tipografie un al doilea tiraj.

49 de lei cartea (leii din jocul de cuvinte!); au și pus preț din ăla șmecher, manipulator, să nu cumva să creadă onorata clientelă că scoate 50 de lei din, firește, buzunar. Inutil, oricum, pentru că pe onorata clientelă n-o păcălește nimeni, niciodată, e ageră, se prinde repede.

Eu îmi imaginez că fanii celor doi domni (îi suspectez totuși mai mult pe fanii lu’ domnu’ Nuțu) s-au bătut, la propriu, pe cărți.

-Dați câte una să ajungă la toată lumea!

– Ia și pentru mine dacă apuci, plătesc dublu, să moară mama!

-Ce te-mpingi, mamaie, așa, păstrează distanța regulamentară, n-ai auzit că zice și la proteveu?

-Ce-ai luat, bă, atâtea cărți cu domnu’ Nuțu, la ce-ți trebuie, te-ai făcut cititor?

S-au dat câteva exemplare și pe sub mână, poate la pachet cu altele care nu au, din nefericire, atâta succes.

Numai că eu sunt sigură că fanii nu au citit niciun rând din carte. Cum să citească atâta?

Păi le dă dureri de cap, e scris și mic… Ei citesc doar acolo unde scrie „birt” și „pescărie”, aș zice și „manelotecă” dar mă tem că e un cuvânt din prea multe litere.

Dar dă bine la imago să țină cartea pe televizor (ca pe vremuri, pescarul chinez sau balerina), pe bancheta din spate sau în buzunar (gen colecția livre de poche).

Acolo, în tagmă, toată lumea își face o poză cu cartea lu’ domnu Nuțu; păi cum, nu-s băieții intelectuali? Ce, ei n-au fost la școală?

„Să moară Gibilan, știi ce bun ieram io la citire, chiar și învățătoarea se mira. Da’ după 4 ani m-am lăsat, mă durea ochii de la atâta citit, dup-aia am mai deschis o carte doar să rup foile. Să fac cornete de semințe la ăștia micii. Chiar, s-o mai face artimetica? Da’ scriere s-o mai făcea? Nu-i bună atâta școală, îți spune fratili tău, ți se strică creierul. Ia uite la domnu’ Nuțu, ce bine de el, nu mai apare el la știri, da’ apare-n cărți.”