Amurg nesfârșit
Când mă trezesc, afară este încă întuneric, un întuneric perturbant care mă face să nu mai știu cât este ceasul. Pe măsură ce minutele trec, cerul începe sa capete în fâșii culoarea portocalie. Văd câțiva oameni care merg la lucru cu bicicleta și mă întreb cum pot merge cu bicicleta pe zăpadă.
Ziua începe foarte devreme. La ora 8:00 plecăm cu autocarul spre o școală de la Cercul Polar.
Ajung la școala Kaarre din Ivalo, cu predare simultană în trei limbi: finlandeză, Sámi de nord și Sámi inari. Este 8 și jumătate, curtea școlii este animată, copii de toate vârstele, îmbrăcați cu pantaloni și haine de ski, vin la școală cu bicicletele, cu autocarele sau aduși de părinți cu mașinile. Nu există deloc transport în comun în Ivalo și din cauza temperaturilor extreme, copiii care locuiesc în zone mai îndepărtate sunt aduși cu autocarul școlii. Iarna temperatura coboară până la – 40 de grade. Îmi place Kaarre, numele școlii. Este un cuvânt finlandez care are legătură cu viața renilor.
Școala are două etaje, de fapt parter și etajul 1, dar în Finlanda parterul este considerat etajul 1, cu ferestre cât peretele și cu vedere spre râul Juutua. Se sună de intrare și ultimii copii se grăbesc la ore. Intrăm și noi și, la intrare, ne scoatem ghetele. Așa este obiceiul aici și îl respectăm și noi. Finlandezii, și mai ales laponii, își scot ghetele groase, îmblănite, cu care umbă prin zăpadă, și își pun niște șosete de lâna, colorate.
Școala este nouă, spațioasă și foarte luminoasă, lumina este artificială pentru că pe ferestrele mari se vede fie un albastru indigo, fie întunericul pe timpul nopții polare. Mă surprinde faptul că nu există pereți despărțitori. Doar sălile de clasă sunt separate. Chiar si cele trei săli de sport comunică una cu cealaltă. Trecem pe lângă cantina în care copiii încep deja să intre să își ia gustarea de la 9:30. Ușor, ușor, sala de mese se umple de copii, mai mici sau mai mari. Ceva mă surprinde și nu îmi dau seama imediat ce anume. Nu este zumzet. Copiii mănâncă în liniște, într-adevăr, dar există și un sistem de antifonare, îmi spune cineva. Mă opresc câteva minute în laboratorul de limbă Sámi, sunt doar șase bănci, pentru că orele de limbă Sámi au loc în grupuri de șase copii. Mă uit la planșele cu alfabetul Sámi și încerc să îmi imaginez o oră de predare.
Aflu ca totul este gratuit în învățământul finlandez: mâncarea, materialele școlare, activitățile extrașcolare, excursiile.
Vorbesc câteva minute cu profesoara care predă franceza, engleza și italiana la școala din Ivalo. Școala are nevoie de profesori, inclusiv de profesori de limbă Sámi și de limbi străine, dar nu multă lume vine să predea la Cercul Polar. Îmi mai spune că majoritatea copiilor sunt finlandezi sau Sámi, dar că există și câțiva copii de alte origini cum este Kevin și-mi arată un băiețel de vreo 8 ani. Kevin este francez iar părinții lui au o fermă de câini Husky la Inari.
Plec spre aeroportul din Ivalo, este ora 11:00 și în dimineața polară văd pe unde am trecut în seara în care am ajuns aici. Pădure nesfârșită de brazi și tundră arctică. Același pustiu înghețat de acum patru zile, doar că acum îl vad într-o lumină albastră.
Sunt ultima la poarta de îmbarcare și tot ultima sunt și la scara avionului spre Helsinki.
Trag de timp, fiecare pas mă apropie de locurile familiare și în acelasi timp mă îndepărtează de Cercul Polar. Merg încet spre avion și mă uit în urmă. Simt aerul arctic, mi se lipesc nările de frig și-mi curg lacrimile, dar nu-mi pasă. Sunt la Cercul Polar și așa trebuie să fie.
Mi se învârt în minte culori, cuvinte, avertismente. Știu ca am nevoie de timp să decantez emoțiile și gândurile. Îmi răsună în minte cuvintele organizatorilor și-mi dau încă fiori. Aveți grijă pe unde vă plimbați, ne-au spus încă din prima seară, nici nu știți când cade întunericul și nici când vă rătăciți. Trimitem un rescue team după voi, au adăugat, dar nu vrem să ne punem oamenii în pericol. Mi-a fost mereu teamă să nu mă despart de grup. Am înțeles aici, la Cercul Polar, că afară ești singur și singur îți porți de grijă. Fiecare se gândește la sine, la pașii săi pe zăpadă și prin frig și la cum să ajungă mai repede la destinație.
Am încercat să înțeleg cum trăiește poporul Sámi. Nu am reușit, mi-am imaginat doar. Dar știu sigur că laponii sunt autentici. Pentru că aparțin acestor locuri și nici nu vor să fie altcineva. Iar cine vine să trăiască la Cercul Polar are rădăcini Sámi, altfel nu ar veni aici.
Survolez tundra arctică la joasă altitudine. Văd ca avionul face o escală de o oră la aeroportul din Kittilä. Nu știam. Mă bucur pur și simplu că am mai primit o oră la Cercul Polar. Am realizat la capătul înghețat al pământului că orice minut este un dar și că timpul meu aici este limitat și preţios, așa că ar fi bine să am grijă cum îl petrec.
Jurnal de la Cercul Polar a apărut cu titlul Lumini, întuneric, cuvinte și vise în pădurea arctică în primul număr din 2024 al revistei HYPERION.
Comentarii recente