A face ceva „de florile mărului” înseamnă a face ceva în zadar, degeaba, fără nici un folos.
Ideea de inutilitate, asociată cu aceea de frumuseţe ne este sugerată de imaginea diafană a unei crenguțe de măr înflorit așezată într-un vas cu apă. Deși știm că ne lipsim de câteva mere la toamnă, nu ne îndurăm să nu aducem primăvară în casă…
Când zicem că cineva a venit „de florile mărului„, adică fără vreun scop precis, facem aluzie la această plăcere lipsită de orice interes practic.
Dar expresia porneşte de la o situaţie cu totul diferită!
Promisiunea mărului în floare
Legătura dintre flori şi utilitatea lor s-a păstrat sub un aspect mai puţin cunoscut astăzi, acela al estimării şi comercializării recoltei pomilor din faza când aceştia erau în floare.
Diferite mărturii în acest sens găsim în documente de epocă, la etnografi şi sociologi, referirea făcându-se la mai multe regiuni ale ţării.
Descrierile etnolingvistice ne spun că în zona Braşovului, de exemplu, „şcheienii cumpărau grădinile cu pomi de când erau în floare, iar toamna şi le culegeau singuri…”(N. Dunăre, în Ţara Bârsei I, 1972).
În Apuseni și în alte zone din țară, negustorii vindeau fructele „primăvara, când mărul era înflorit, sau toamna”. (Teofil Frâncu şi G. Candrea, Românii din Munţii Apuseni – Moţii, 1888)
Negustorii și plata în avans
De fapt, plata în avans s-a practicat din timpuri vechi: în secolul al XVI-lea, oameni de afaceri genovezi şi florentini cumpărau anticipat lâna turmelor din Castilia, pe care o vindeau în Flandra.
Florile de măr
Desigur, riscul unor asemenea achiziţii „la noroc” era acoperit prin preţurile modice oferite celor nevoiţi să vândă merii în floare primăvara.
Dar pagubele suferite, uneori, din cauza timpului nefavorabil, au putut duce la caracterizarea cumpărătorilor curajoși drept oameni care umblă şi ei doar „de florile mărului„, fără să mai vadă şi fructele.
Aşadar, iniţial expresia a fost una tehnică şi s-a referit la estimarea şi cumpărarea recoltei de mere după promisiunea pomului în floare…
Bibliografie:
Stelian Dumistrăcel, Expresii românești. Biografii – motivații, Ed. Institutul European, Iași, 1997, pag. 134-135.
Expresia „până în pânzele albe” înseamnă „fără încetare”, „până la capăt”, „până la ultima limită” sau chiar „necruţător”.
„A merge până în pânzele albe” înseamnă „a face toate eforturile posibile pentru a-ţi atinge un scop”.
În trecut – „a urmări (pe cineva) până în pânzele albe”
Expresia iniţială însă nu era „a merge până în pânzele albe”, ci „a urmări (pe cineva) până în pânzele albe”. Iar a urmări pe cineva până în pânzele albe înseamnă a urmări pe cineva până la moarte.
Pânza albă, din optica pars pro toto, este moartea, evocată prin giulgiul cu care se acoperă fața mortului, iar culoarea nu este deloc întâmplătoare (albis decessit, așa cum apărea în vechile inscripții creștine). În unele regiuni ale ţării morţilor li se aşterne un giulgiu alb sau o pânză albă pe faţă.
Cu timpul, expresia „a urmări până în pânzele albe” a încetat să însemne „până la moarte” şi a dobândit sensul oarecum înrudit de „până la capăt”, cu această accepție expresia fiind înregistrată într-un glosar din Vîlcea.
La rândul lui, verbul „a urmări” a fost înlocuit de verbul „a merge”.
În prezent– „a merge până în pânzele albe”
În mentalul colectiv imaginea dramatică a urmăririi a fost şi ea refăcută. Ținându-se cont de efortul albirii pânzei, ea a fost înlocuită de o imagine domestică, incomparabil mai paşnică: spălatul rufelor la râu, îndeosebi al pânzeturilor.
Acestea sunt spălate până când pânzeturile respective ajung de un alb fără cusur, altfel spus, „până în pânzele albe”.
Bibliografie :
Stelian Dumistrăcel, Expresii românești. Biografii – motivații, Ed. Institutul European, Iași, 1997, pag. 195-197 ;
Nichelul, element chimic cu numărul 28 în Tabloul periodic al elementelor, are o poveste în care se plimbă spiridușii nordici din minele de metale prețioase.
Minerii germani din regiunea Munților Metaliferi, azi la granița dintre Germania și Cehia, au descoperit în Evul mediu un minereu roșu despre care credeau că ar conține cupru.
Ei l-au numit “Kupfernickel” (în germană “kupfer” = cupru, iar “nickel” era numele unui spiriduș care trăia în mine și despre care se credea că ar păzi cuprul și alte mine bogate în metale prețioase. Minerii aveau convingerea că acest spiriduș vrăjise minereul, nelăsând cuprul să fie separat din el.
Despre nickeli – acești spiriduși malefici ai minelor – se mai credea că ascund metalele prețioase pe care minerii le căutau în van și că inundau galeriile. Se spune că provocau cutremure, scoteau sunete îngrijorătoare iar șoaptele lor aveau un ecou înfricoșător.
Numele lor vine de la Sankt Nikelaas (Sfântul Nicolae) în latina bisericească Sanctus Nicolaus. În secolul al XII-lea, acest sfânt proteja atât navigatorii, veghind ca apele să fie calme, dar și pe minerii saxoni sau germanici.
În 1751, baronul suedez A.F. Cronstedt a izbutit să obțină din minereu nu cupru, ci un metal alb, încă necunoscut pe atunci, pe care l-a denumit cu vechiul cuvânt, prescurtat acum în forma “nickel”.
Kobold
Povestea nichelului se aseamănă cu aceea a cobaltului. Numele cobaltului, metal din grupa a 9-a a Tabelului periodic al elementelor, având simbolul Co, derivă din germanul „Kobalt”, o variantă a lui „Kobold”, care la popoarele germanice desemna un ”duh al pământului”, un fel de spiriduș, dar unul rău.
Alchimiștii din Evul Mediu au descoperit niște minereuri cu aspect metalic din care au făcut repetate încercări ca, prin topire, să obțină argint. Toate aceste încercări au fost sortite eșecului, iar alchimiștii au pus acest lucru pe seama faptului că minereul era păzit cu strășnicie de către niște ființe imaginare numite „Kobold”. De aceea, ei au dat minereului numele de kobold, apoi kobald.
Kobold-ul trăiește așadar, la fel ca nickel-ul, în mine și alte locuri subterane. Este o creatură malefică din folclorul nordic si se adăpostește uneori si în peșteri sau la rădăcinile copacilor.
În 1735, chimistul suedez Georg Brandt, care îndeplinise și funcția de director al monetăriei regale, separă din acest minereu nu argint, cum se chinuiseră alchimiștii să o facă, însă un metal nou, căruia i-a dat numele vechi al minereului, „cobalt” adică.
Aprilie era a doua lună în vechiul calendar roman, folosit de romani până în anul 44 î. Hr.
Aprilie era luna zeiţelor mai vechi sau mai noi, italice sau împrumutate de la alte popoare, zeiţe ale primăverii, rodniciei, feminităţii sau maternităţii, ale iubirii sau ale grânelor, florilor, naturii.
În Aprilie, romanii le sărbătoreau pe Magna Matersau Marea Mamă a Muntelui Ida (al cărei cult a apărut în Anatolia, Turcia de azi, în jurul Muntelui Ida, lângă Troia), pe Tellus (Glia) sau pe Ceres (Mamacerealelor, a creşterii (grâului) şi a creaţiei/ rodirii) şi, desigur pe Flora,zeiţa înfloririi.
Flora
Flora era o străveche Zeiță italică a Primăverii, a Florilor și a Înfloririi. Era ocrotitoarea pomilor înfloriți (o ipostază a Gliei roditoare, tinere și pline de seve) și a tinereții abia înmugurite. Sărbătoarea ei ținea, la Roma, 6 zile, din 28 aprilie până în 3 mai, și se numea Floralia.
Flora Mater (Mama Primăverii și Născătoarea vegetației) era invocată ca să aducă primăvara. Era îmbunată cu jertfe și cu jocuri vesele, cu petreceri și cu mese bogate, împodobite cu flori ca să ocrotească mugurii pomilor și ai florilor de pe câmp și din grădini, de întoarcerea iernii. Oamenii purtau cununi, atârnau cununi de flori la uși și femeile se îmbrăcau în cât mai multe culori puteau.
În basmele noastre Flora a ajuns… Zâna florilor !
Puțină etimologie
Numele-i vine din flos, floris – floare.
Iar flos vine din rădăcina indo-europeană *bʰleh₃- (bhlo-) = a înflori, a îmboboci, a prospera, care, la rându-i, s-a născut din rădăcina *bhel- (3) = a-i merge bine, a-i prii, a înflori, a creşte, a prospera… a fi binecuvântat de divinitate…
Această rădăcină indo-europeană *bhel- stă la originea cuvântului latinesc folium (frunză) dar și a cuvântului grecesc phúllon (de unde franceza are chlorophylle).
Regăsim aceeași rădăcină în engleză – bloom, blossom „a înflori”, în germană – Blume „floare”, în olandeză – bloem „floare” .
Tot de acolo provine şi englezescul bless, a binecuvânta şi binecuvântare.
Bibliografie
1. Gh. Gutu, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, București, 1993;
3. Dictionnaire Étymologique Latin, M. Bréal et a A. Bailly;
Încă din vechime, creatorii de artă plastică lucrau în „ateliere”. Unul dintre cele mai cunoscute ateliere renascentiste, de pildă, a fost cel din Florența, al lui Andrea Verrocchio, la care au ucenicit, printre alții, Leonardo da Vinci, Domenico Ghirlandaio ori Sandro Botticelli. Ulterior, Ghirlandaio își va forma propriul atelier, cel mai renumit ucenic al său fiind Michelangelo Buonarroti.
Atelier
La origine, cuvântul pare a nu avea nicio legătură cu artele.
Un atelier este un local înzestrat cu uneltele sau mașinile necesare, în care se desfășoară o activitate meșteșugărească organizată (www.dexoline.ro).
Limba română a împrumutat cuvântul atelier din limba franceză unde s-a format din cuvântul „atelle”.
La originea îndepărtată atelle provine din latinescul „astella” care înseamnă așchie.
Așadar, la origine atelierul era, cel mai probabil, un loc în care se practica tâmplăria, adică prelucrarea lemnului, o încăpere cu așchii sau bucățele de lemn rămase, printre altele, și de la confecționarea jugurilor, adică a dispozitivelor de lemn care se pun la gâtul animalelor de tracțiune pentru a putea trage carul, căruța sau plugul. Atelle are în limba franceză și sensul de jug (pe lângă sensul de atelă, cuvânt împrumutat și în limba română).
Mai târziu, prin extinderea sensului, atelierul a ajuns să desemneze și locul în care lucrau creatorii de artă plastică, dar și școlile de pictură, sculptură sau arhitectură ale maeștrilor Renașterii.
Șevalet
Dacă rămânem în atelierele Renașterii, mai precis în atelierele de pictură, constatăm că una dintre cele mai des întâlnite piese din inventarul acestora era “șevaletul”.
Șevaletul este acel suport de lemn, de obicei cu trei picioare, pe care era așezat cadrul cu pânza pe care se picta.
Sensul primar al termenului este “căluț” și el provine din diminutivul francez al cuvântului cheval (cal), adică din “chevalet” =căluț.
Am crescut cu teatrul pentru copii „Luceafărul” din Iași. În copilăria mea din anii 1980-1990, în plin comunism, teatrul pentru copii a fost o fereastră deschisă spre un univers miraculos, un univers cu personaje, cu autori, cu vorbe și cu sentimente colorate.
Când intram în sala de spectacole se deschidea pentru mine o lume nouă. Cumpăram broșura cu distribuția și citeam curioasă informațiile despre piesa de teatru și o păstram. Vedeam un spectacol de mai multe ori și de fiecare dată cumpăram o broșură nouă, cred că îmi plăcea mirosul de cerneală tipografică.
Mult timp am avut o colecție de broșuri de la spectacolele de teatru, le păstram și pe cele de la teatrul din București pentru că am văzut și spectacolele de la București, atunci când veneau în turneu la Iasi. Îmi amintesc emoția pe care o trăiam când auzeam gongul, nerăbdarea cu care așteptam să se ridice cortina, costumele, decorul, recuzita, muzica, vocile actorilor… Știu și acum numele actorilor cu care am crescut, le recunosc vocea dacă o aud și îmi amintesc replici din spectacole.
Uneori cumpăram buchețele de ghiocei, narcise, brândușe sau zambile și le ofeream actorilor la sfârșitul spectacolului. Câte emoții! Nici nu îndrăzneam să mă duc spre scenă! Apoi povesteam acasă: i-am dat flori elefănțelului curios, Cenușăresei sau lui Baiazid. Momentul suprem era când reușeam să vorbesc cu un actor la sfârșitul spectacolului sau când îl întrezăream în pauză: l-am văzut pe Harap-Alb, pe Spân sau pe cerșetorul din „Prinț si cerșetor”!
Mai târziu am descoperit teatrul de marionete și mi s-a părut fabulos. A fost dragoste la prima reprezentație. Îmi amintesc uimirea cu care am văzut la un moment dat că marionetele erau mânuite de cineva. Erau marionetiștii; purtau haine negre iar dacă mă uitam cu atenție le vedeam doar mâinile ușoare, subțiri, albe.
De la Teatrul „Luceafărul” mi-au cumpărat părinții la un moment dat o marioneta-struț, învățasem să o manevrez, avea doar 5 fire (la picioare, la aripi si la corpul struțului). Îmi plăcea să o fac să coboare scările și atunci se vedea îndemânarea mea de care eram foarte mândră. Apoi am avut un clovn, dintr-un material catifelat, portocaliu. Nu prea reușeam să deplasez clovnul, cred ca avea peste 10 fire. Dar era o minunăție.
In fiecare marti după-amiaza predau cursul de Limbă, Cultură și Civilizație Românească la o școală din Bruxelles unde am o grupă de copilași de grădiniță. Am suprins câteva intervenții pline de candoare ale acestor copii.
Nu am nimic în gentuță!
M: Oana, mi-e foame!
Eu: Hai sa ne uităm in gentuță, să vedem ce a pus mama.
M: Nu te uita, nu am nimic acolo!
Deschid gentuța: trei mini-madeleines, patru galete de orez, o banană, un mic sendviș, un suculet, patru covrigei cu susan (nuu, nu covrigi, sunt prea duri!).
Grisina
P: Oana, asta e pentru tine! Si-mi întinde o grisină.
Eu: Vai, mulțumesc, o grisină!
P: Da, tata a cumpărat chiar ieri grăsime.
Eu: Grăsime? Ce sa facă cu ea? (recunosc că am tresărit la cuvântul „grăsime”).
P: Pai tocmai ți-am dat!
Eu: Aaa, grisine!
Discuție între fetițe
C: Eu m-am bronzat cu ochelari (și-si dă ochelăreii jos să-mi arate).
M: Eu sunt frumoasă! (și-și așează mai bine bluzița cu trandafiri).
Manele la cursul meu?
Către sfârșitul orei noi avem un mic ritual: copiii au voie să se joace 10 minute cum vor ei, singura condiție este să vorbească în română între ei.
De câteva minute îl aud pe Patrick cântând ceva în buclă; Patrick este un băiețel de 6 ani foarte isteț, foarte vorbăreț, vorbește foarte bine în română, numai că, iată, acum cânta.
Ciulesc urechile fiindcă aud ceva cu aaaa, asta e e viața mea / E prima și ultima…Îmi zic, merde… Nu…manele la cursul meu!!!…Și Patrick iar o ia de la capăt: aaaa asta e viata mea/ E prima și ultima / O voi trăi cu-adevărat / Voi da toată cupa peste cap / Voi fi fericit neîntrebat…
Imi zic totuși că versurile nu sunt chiar din manele, am o oarecare cultură în materie; știu, știu, shame on me. Dau căutare după versuri. The Motans. Valuri mari.
Punguța cu doi bani
Intr-o altă zi…
Emma, o fetiță foarte drăgălașă de aproape 5 ani, mănâncă biscuiți dintr-o punguță si vrea să păstreze o bucățică de ciocolată. Îi zic „Emma, pune bucățica de ciocolată lângă biscuiți, în punguță.” Intervine Malak. Malak are 6 ani, e din familie mixtă, este o fetiță foarte isteață și a făcut progrese foarte mari la română (Malak, cum de vorbești așa de bine in română? Fiindcă am fost toată vara în vacanță în România și am vorbit acolo.) Deci intervine Malak atunci când i-am spus Emmei să pună cubulețul de ciocolata în punguță.
– Care punguță, doamna, punguța cu doi bani? Malak a participat la activitatea online despre Punguta cu doi bani cu Muzeul Național al Literaturii din Iași. Si are si o pisică pe care o cheamă Fluffy si care stă pe frigider. Tot in aceeași zi Patrick iar ne-a cântat Valuri Mari (The Motans) iar Carla ne-a cântat Domn, Domn, să-nălțăm (era în apropierea vacanței de iarnă).
Îmi bate inimioara
Într-o altă zi…
Patrick: Când mă duc la Judith îmi bate așa de tare inimioara că mă doare tot corpul.
Eu: De ce?
Patrick: Pentru că o iubesc. Mult de tot.
Judith e bunica lui de la Sovata.
Sunetul din mine
Într-o altă zi… -De ce vorbești așa de tare, Patrick? -Nu eu vorbesc tare. Din greșeală, sunetul din mine vorbește tare uneori.
***
– De ce ai răcit, Carla? Ai mâncat înghețată?
– Da, dar am meritat! (să mănânc înghețată, se- nțelege).
De 8 martie
De 8 martie la cursul de Limbă, Cultură si Civilizație Românească la școala din Bruxelles unde am grupa de grădiniță. -Copii, cine vrea să ia desenul acasă îl pune în ghiozdan, cine nu vrea să-l ia acasă mi-l poate lăsa mie, îl păstrez. Patrick, 5 ani: Eu ți-l dau ție, e un cadou. Pentru că azi e 8 Martie, e ziua doamnelor și tu ești o doamnă. (mă gândeam eu!) *** -Am terminat, ne strângem lucrurile și plecăm acasă. Ne vedem iar săptămâna viitoare. Malak (6 ani) se întristează. -De ce te-ai supărat, Malak? -Pentru că mi-e frică să nu te îmbolnăvești și apoi nu mai facem cursul. -Iți promit că nu mă îmbolnăvesc.
O plăcintă de milioane
Într-o altă zi la o școală din Bruxelles unde predau cursul de Limbă, Cultură si Civilizatie Românească și unde am două grupe de copii, grădiniță, primar, gimnaziu, liceu.
Lucrez cu cei din clasele primare și un exercițiu le cere copiilor să scrie propoziții în care să se afle cuvinte cu „ci”, printre care și „plăcintă”.
Maria (8 ani, deosebit de talentată și pasionată de lectură) scrie (nu știu de ce, nu ma întrebați): Am făcut o plăcintă de milioane.
O întreb: Cum adică de milioane? Nu se înțelege prea bine ce ai vrut să spui.
Iris, sora ei mai mică: Cum nu se înțelege? Adică Maria a făcut o plăcintă care chiar dacă e făcută cu bani puțini, e de milioane, adică e fabuloasă.
Etimologic, aceste flori au ceva în comun: se formează dintr-un nume propriu, cel mai adesea numele unei persoane. În plus, aceste flori spun o poveste legată de un călugăr sau de un medic, care de cele mai multe ori era și botanist, pentru că singurele remedii cunoscute în trecut proveneau din plante.
Camelia
Genul Camellia include aproape două sute de specii, inclusiv planta de ceai, Camellia sinensis. Botanistul suedez Linné a botezat Camellia japonica o plantă ornamentală, descrisă de un călător german. Botanistul a ales acest nume în cinstea unui iezuit boem, fratele Josef Camel, care a plecat ca misionar în Filipine, la sfârșitul secolului al XVII-lea. Acest Josef Camel a cultivat o grădină de ierburi pentru a pregăti remedii care nu se găseau in Filipine, devenind astfel botanist. Talentele sale au fost recunoscute și camelia, această floare delicată, îi va purta pentru totdeauna numele.
Gardenia
Gardenia, o altă floare tropicală prețioasă, difuzează un parfum dulce și rafinat și se cuvine să o purtăm la butoniera hainei pentru că aduce o anumită eleganță ținutei. Numele său provine de la cel al unui medic și botanist scoțian din secolul al XVIII-lea, cu nume predestinat, Alexander Garden.
Begonia
Charles Plumier, un călugăr botanist din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, va denumi multe flori în timpul unei călătorii de explorare în America în anul 1689. Originar din Marsilia, Charles Plumier era și un desenator iscusit și,din acest motiv, un anume Michel Bégon, pe atunci intendent al galerelor, l-a recomandat lui Ludovic al XIV-lea. Foarte mulțumit de exemplarele și desenele aduse înapoi, regele l-a trimis de mai multe ori pe Plumier în Indiile de Vest și în Brazilia.
Călugărul descrie multe plante pentru care alege câte un nume: begonia, în cinstea lui Bégon (cel care îl recomandase lui Ludovic al XIV-lea), magnolia, descoperită în America, după numele lui Pierre Magnol, doctor și director botanist al Grădinii Botanice din Montpellier, cea mai veche din Franța.
Dalia
Dalia este originară din Mexic și America Centrală, ceea ce explică de ce se simte bine la adăpost de îngheț. Daliile au un rol pur decorativ, cu numeroasele lor varietăți coloristice. Planta a sosit din Mexic în Europa, mai exact în Spania, în 1789. Numele i-a fost dat de directorul grădinii botanice din Madrid. Directorul, un preot botanist, va alege să aducă un omagiu unui coleg suedez, Anders Dahl, un elev al marelui Linné.
Hortensia
Am crede că hortensia este dedicată unei femei fermecătoare pe nume Hortense. Realitatea este mai puțin fermecătoare. Hortensia este un cuvânt care vine din latinescul hortensius „de grădină”. Cuvântul latinesc hortus ne-a dat horticol, horticultură și alte cuvinte legate de cultura grădinilor, dar și ortolan, această vrăbiuță de grădină, cu penele de culoare brun-roșcată și capul cenușiu-verzui.
Gențiana
Este cunoscută din Antichitate și este folosită pentru prepararea unor băuturi amare, tonice, digestive. Cuvântul este numele științific al plantei cunoscute în vorbirea populară drept ghințură, nume transmis și altor limbi (ucraineană, sârbă). Termenul științific provine din italiană – gentiana, franceză – gentiane, împrumutate la rândul lor din latinescul gentiana, care este derivat de la numele lui Gentius, un rege ilir (cca 180-168 îHr), despre care Plinius cel Bătrân spune că ar fi descoperit proprietățile curative ale plantei și ar fi folosit-o ca medicament.
Valeriana
Este numele unei plante cunoscute sub numele popular odolean (în sârbă odoljan, venit din slavul odoleti – a învinge), astfel numită datorită proprietăților sale medicinale. Numele cult de valeriană este un împrumut din franceză (valeriane), unde este de asemenea împrumutat din latina medievală (valeriana), derivat din Valeria, regiune de făcea parte din vechea Panonie, unde această plantă era foarte răspândită.
Bibliografie:
Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create, Ed. Humanitas, 2010
Oana Topală este licențiată a Universității „Al. I. Cuza” din Iași (cu o licență în filologie modernă și una în filosofie). Din anul 2007 locuiește în Belgia unde lucrează ca traducătoare și interpretă autorizată în Ministerul Justiției din Belgia și profesor agreat pe lângă Ministerul Federației Wallonie-Bruxelles. S-a specializat în pedagogia interculturală si predă cursuri de franceză ca limbă străină, de limbă, cultură și civilizație românească și de educație interculturala. Este prozatoare și eseistă, publică în mod curent în periodice (Revista OPT motive, Revista de Cultură Familia, Portal Revista Timpul) și scrie pe blogul personal «Literatură și delicatese» (www.oanatopala.eu) povești despre cuvinte călătoare și etimologii ciudate, povestiri fantastice și despre întâmplări cu intrări în alte dimensiuni, inspirate din călătorii.
„După-atâta frig și ceață Iar s-arată soarele. De-acum nu ne mai îngheață Nasul și picioarele!
Cu narciși, cu crini, cu lotuși, Timpul cald s-apropie. Primăvara asta totuși Nu-i decât o copie.
Sub cerdac, pe lăuruscă, Cum trecură Babele, A ieșit un pui de muscă Să-și usuce labele.”
(Primăvara, de George Topîrceanu)
Cerdac
Cerdac este un termen învechit şi regional care înseamnă „prispă cu balustradă”, dar şi „încăpere mică din lemn, ieşită afară din zid sau deasupra casei”. Este sinonim cu foişor, comarnic sau pridvor.
Cuvântul cerdac este foarte vechi: apare în Noul Testament de la Bălgrad (1648) şi îi corespunde comarnic în Codicele Voroneţean, iar în Biblia de la Bucureşti (1688) e redat prin foişor.
Originea cuvântului cerdac
Cuvântul cerdac este luat din turcă (çardak), de unde a pătruns în toate limbile balcanice şi în limbi slave.
În turcă a fost împrumutat din persană, din farsi ( precum mai toți termenii de civilizație urbană) unde însemna patru stâlpi.
În persană cuvântul este compus cu numeralul indo-european char – patru și taq, cuvânt împrumutat din arabă, unde desemnează mai degrabă o boltă, un arc arhitectonic, cum sunt cele de la Alhambra, în Spania.
Cerdac înseamnă deci la originea foarte îndepărtată „patru bolți, patru stâlpi”.
Bibliografie
Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri românești, Editura Humanitas, București, 2021, p. 274-275,
Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Editura Meronia, București, 2009, p.164,
Se întâmpla prin noiembrie-decembrie 1997, eram în primul an de facultate la Literele ieșene. Română-franceză. Studenție, universitate, toamnă, Copou, Biblioteca Centrală Universitară, corpul F, amfiteatre, seminarii, profesori, teme de seminar, se apropia prima sesiune, emoții, bibliografie (împrumutai cărțile sau le cumpărai, nu exista „în format pdf”), cursuri (nu existau centre xerox, lipseai de la un curs – îl transcriai de la un coleg care asistase la curs și luase notițe lizibile). Ce profesori! Ce vremuri! Ce colegi!
S-a întâmplat să fac apendicită și am lipsit o perioadă de la facultate. Îmi amintesc că l-am rugat pe fratele meu să-mi ducă niște cărți la BCU, trebuia neapărat să le predau.
Ca să ajungi la sala de împrumut trebuie să urci două etaje pe o scară în spirală, foarte îngustă. Fratele meu era pe atunci în ultimul an de liceu și juca rugby de performanță, linia a 2-a, pour les connaisseurs.
Mi-a povestit fratele meu mai târziu:
„Am dus cărțile la bibliotecă, așa cum m-ai rugat. Abia am putut să mă strecor pe scara aia în spirală. Dar lasă asta, că am reușit, cu greu, dar am reușit. Când am intrat în sală era liniște. Mulți studenți, dar liniște. Am înțeles, e normal. Da’ ce căutau, frate, toți în sertărașelea alea? I-am văzut închizând și deschizând sertărașe, le trăgeau din niște dulăpioare, așezate pe mai multe rânduri, unul lângă altul. Se uitau pe niște cartonașe. Ce citeau acolo?”
Cotele cărților. Pe atunci nu apăsai pe o tastă să-ți cauți cărțile, autorii, titlurile. Pe atunci căutai in sertărașe.
Am plecat de la pensiunea-fermă Efsti Datur imediat după micul-dejun: whey, acea băutură asemănătoare cu zerul, cafea fierbinte, pâine neagră coaptă în cuptor cu energie geo-termală, dulcețuri din coacăze și preparate din carne de oaie.
Am ieșit din restaurantul cu vedere spre grajdul cu viței și văcuțe, am traversat salonul vintage cu fotolii învelite în catifea roșie și am trecut pe lângă tejgheaua unde cineva cumpăra deja înghețată. Afară se simțeau 7 grade și bătea foarte tare vântul. Prima destinație a zilei era ferma vikingilor de la Stöng, aflată la aproape 80 de kilometri, pe o rută care traversează valea Thorsardalur și șerpuiește în jurul vulcanului Hekla, acum inactiv.
Ferma vikingilor de la Stöng
Hekla a fost cel mai cunoscut vulcan din Islanda până la recenta erupție a vulcanului Eyjaflalla.
În toamna anului 1104 vulcanul Hekla a erupt și toată valea, pe sute de kilometri de jur-împrejur, a fost îngropată sub lavă. 15 ferme ale vikingilor care se aflau în valea Thorsardalur au fost atunci acoperite de lavă și cenușă vulcanică.
Printre aceste 15 ferme se număra și ferma vikingilor de la Stöng care a fost dezgropată în 1939 de o echipă de arheologi danezi. Se pare că vestigiile datează din anul 900, ceea ce arată că a aparținut vikingilor, un popor care dezlănțuie și astăzi pasiuni.
Săpăturile arheologice și ferma de la Stong arată foarte bine cum se trăia în timpurile vikingilor povestite în saga.
Interiorul locuinței de la ferma Stong
Am văzut că această locuință fusese construită din piatră, îngropată pe jumătate sub nivelul solului, ca un bordei (ca să păstreze mai bine căldura), și acoperit, tot pentru izolare, cu fâșii de pământ și iarbă, care au rămas, până în epoca modernă, un element specific al arhitecturii tradiționale islandeze.
Podeaua era din pământ bătătorit. În interiorul acestei case, locuia nu doar întrega familie extinsă, cu toate generațiile încă în viață, dar și animalele: oi, vaci, cai, pe care le dețineau proprietarii.
Era clar că nu prea aveau intimitate! În mijlocul casei, se găsea o vatră clădită din pietre, care încălzea locuința și unde era pregătită mâncarea; în jurul ei, se strângea familia, pentru a povesti sau a face alte treburi casnice. De dormit, se dormea pe niște bănci de lemn, lipite de perete, în afară de care altă mobilă nu prea exista.
Cascada Seljalandfoss – în spatele perdelei de apă
Următoarea oprire a fost la cascada Seljalandfoss – o cascada pitorească pe o lungime de 40 km.
Situată pe marginea de vest a celebrului vulcan Eyjafjalla, cascada Seljalandsfoss provine din râul Seljalandsá ce se alimentează din topirea calotei glaciare care acoperă vulcanul Eyjafjallajökull. Ajunsă pe marginile platoului, apa cade apoi în gol deasupra unei prăpastii pe 65 de metri, ceea ce face ca locul să fie de un verde fosforescent.
Perdeaua de apă a cascadei Seljalandsfoss
Fotografie în spatele perdelei de apă
Câteva sute de metri mai jos se vedea albastrul de cobalt al Oceanului Atlantic.
Cascada e spectaculoasă prin faptul că poți merge complet în spatele căderii de apă. Am înaintat pe o cărăruie și pentru câteva minute ne-am aflat în spatele perdelei de apă. Ne-a cucerit priveliștea unică: picături fine de apă, curcubeie, mușchi verde. Dar și un duș rece. Dacă vă veți uita cu atenție la fotografii veți vedea că pe față și pe haine avem o peliculă fină de apă.
Cascada Seljalandsfoss
Ghețarul Solheimajokull – un ghețar acoperit cu cenușă vulcanică
Ne-am continuat drumul pentru că la 15h30 aveam programat un tur ghidat pe ghețarul Solheidmajokull. Cea care ne-a însoțit pe ghețar se numea Eliane și era de origine franceză.
Gheţarul Sólheimajökull, pe o suprafaţă de 42 de kilometri pătraţi, ne-a oferit un peisaj pe cât de măreţ, pe atât de fragil. Am văzut că realitatea din spatele fotografiilor este tulburătoare: din cei aproape 11.400 de kilometri pătraţi de gheţari cât are Islanda, 30 (aproape cât întregul gheţar Sólheimajökull) se topesc încet, dar sigur, an după an.
Gheţarul pe care am urcat noi nu face excepţie, se retrage câte 100 de metri pe an, volum ce s-a transformat, în ultimii zece ani, într-un lac glaciar adânc de 60 de metri .
Lacul glaciar de lângă ghețarul Solheimajokull. Lacul adânc de 60 de metri nu exista acum 10 ani
Cenușă de la o erupție de acum 100 de ani, scoasă la iveală de topirea ghețarului
În plimbarea noastră pe ghetarul Solheimajokull, am avut o impresie ciudată : ghețarul era negru și nu alb-abastru. Ce se vedea era cenușa de la o erupție vulcanică de acum 100 de ani, scoasă la iveală de topirea ghețarului…Ici-colo blocuri de gheață translucidă, crevase, mici peșteri săpate în ghețar, râulețe de gheață topită care curg repede spre lacul glaciar, grămezi de cenușă vulcanică.
bdr
De câteva ori Eliane, ghidul nostru, s-a aplecat : a adunat ambalaje de ciocolată și le-a pus în buzunar; la un moment dat a văzut un card bancar pierdut de cineva pe ghețarul acoperit cu cenușă. L-a luat și l-a lăsat la sfârșitul turului la birou, unde colegii ei au anunțat banca iar banca a anunțat posesoarea cardului …care nu terminase încă plimbarea pe ghețar.
Plaja cu nisip negru de la Vik
Am teminat turul nostru ghidat pe ghetarul Solheimajokull, ne-am urcat în the Tank și ne-am continuat drumul spre plajele cu nisip negru de la Vik și falezele de la Dyrhólaey. Pe drumul nostru am trecut pe lângă ghețarul Mýrdalsjökull și aveam impresia că picioarele lui înaintează încet spre pământ.
Plaja cu nisip negru de la Vik, întinsă pe 5 km, este considerată una dintre cele mai spectaculoase din lume. Într-adevăr, am fost în fața unui fenomen neobișnuit : nisipul de sub picioarele noastre nu era o umbră deschisă, ci una întunecată. Nisipul negru a apărut din cauza lavei dintr-un vulcan din apropiere.
Plaja cu nisip negru de la Vik
Falezele de la Dyrhólaey
Plaja cu nisip negru de la Vik
Legenda trollilor
Când am ajuns acolo și am urcat pe faleze ni s-a oprit respirația : aveam impresia că suntem la capătul pământului. Contrastul nisipului negru cu rocile bazaltice de diferite forme și cu albastrul-cobalt al oceanului este izbitor. Singurele sunete erau prăbușirea valurilor și țipetele pescărușilor. Totul respira mister și melancolie.
Coloanele de lavă neagră din depărtare, bătute de vânt și erodate de ocean, seamănă cu cu niște degete subțiri care ies din apă. Legenda spune că acum mii de ani în acele locuri trăiau trolii. Odată, ei au încercat să fure o corabie cu trei catarge naufragiată în Atlantic. Au încremenit în mijlocul oceanului la răsăritul soarelui și de atunci întind mâini cu degete împietrite ce ies din apă.
Plaja cu nisip negru de la Vik
Către seară am ajuns la pensiunea Sólheimahjáleiga, de fapt o fermă funcțională, cu bucătărie comună, salon cu vedere la plaja Sólheimasandur și terasă cu multe ghivece de flori și plante agățătoare. Am mâncat la restaurantul pensiunii supă de ardei și pește din ocean și ne-am instalat în salonul cosy unde ne-am pregătit traseul pentru a doua zi. Cineva ne-a spus că urma să vedem cel mai frumos loc din Islanda.
La curțile domnești și boierești, ospețele se terminau cu oarece dichis, la care prostimea nici nu îndrăznea să viseze : fețe domnești, Mitropolit, arhierei, boieri sau oaspeți picați peste noapte, toți se nărăviseră la obiceiuri levantine : cafea, dulceață, narghilea și siestă.
La urma ospățului nu lipseau șerbeturile și cofeturile, tăvile cu baclavale, zahărul de la Veneția, vinurile dulci din Franța, bombele de înghețată și nici filigenele cu cafea arabica însoțite neapărat cu dulceață din gavanoasele umplute peste an.
Servirea șerbetului era o dovadă de înaltă considerație pentru oaspeții cu caftan, fiind urmată de stropirea cu apă de trandafiri.
Boierii stăteau tolăniți pe sofalele înșirate de-a lungul camerei și se desfătau cu dulceață de portocale sau își potoleau setea cu o bragă sau cu un lichior. O mână ușoară, subțire, aducea pe o tavă de argint un pahar de apă proaspătă, chiseaua cu dulceață, farfurioarele și lingurițele.
Cafegiul, ibricul de cafea și narghileaua
Cafegiul intra apoi cu tava sa pe care tronau ibricul de cafea și filigenele* împreună cu suporturile.
Toropiți de căldură și de vinul ghiurghiuliu, băut cu burta nu cu păhărelul, de vutci, de țuiculiță învechită și de palincă cu mărgelușe, cu ochii pe jumătate închiși, boierii trăgeau din ciubuc (adică acea lulea lungă din lemn de cireș sau de iasomie, cu imamea de chihlimbar încrustată în argint și sidef de-i mai zicea și narghilea).
*filigea: Ceașcă (turcească) de cafea neagră, fără toartă (fixată într-un suport).
Puțină etimologie
Narghilea înseamnă„lulea de tip oriental, prevăzută cu o ţeavă lungă şi flexibilă al cărei capăt de jos este fixat într-un vas cu apă parfumată, prin care trece fumul înainte de a fi inspirat”.
Este un împrumut din turcescul nargile (ca şi alţi termeni referitori la fumat: ciubuc, imamea „capăt al ciubucului, prin care se trage fumul”, lulea, tutun, tabiet),care a fost transmis şi altor limbi balcanice (greaca, bulgara, sârba; există şi în aromână).
Persanul „nargil” – „nucă de cocos”
La originea sa îndepărtată este persanul närgilä „pipă cu apă”, un derivat al lui nargil „nucă de cocos”. S-a folosit acest cuvânt pentru că, în loc de flaconul de sticlă sau de cristal ce conţinea apa prin care trecea fumul, se întrebuinţa adesea o nucă de cocos sau un obiect de metal ce avea forma unei nuci de cocos.
Bibliografie:
Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create, Ed. Humanitas, 2010.
Marius Sala, www.istoriesicivizatie.ro
Constanța Vintilă-Ghițulescu, „Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească, 1750-1860”, Ed. Humanitas, 2015,
Gio Batta Cabona visase dintotdeauna să fie cofetar. În visele lui, brioșe, cu fructe confiate și stafide care strânseseră în ele tot soarele Toscanei, se lăfăiau pe platouri imense de porțelan. Cozonaci parfumați și pufoși stăteau așezați în vitrină, lângă torturi cu pepite de ciocolată albă și dulceață de caise. În cofetăria din visul lui intrau copii veseli și cumpărau cornete pline cu biscuiți crocanți cu migdale, prăjiturele cu gust de portocale, fursecuri cu pepite de ciocolată și multă cacao. Își umpleau buzunarele cu biscuiți cu fistic sicilian și scăpau printre degete coji de portocale și alune trase în pojghiță de zahăr. Mirosea a vanilie și a scorțișoară, iar el amesteca aluatul ușor și moale cu migdale măcinate și miere.
***
Pe marchiz îl văzuse prima dată în urmă cu doi ani, în Piața Mare; privirea îi rămăsese la tunica stacojie cu broderie prețioasă pe umeri. I se păruse că erau acolo niște petale mari, roșii, iar gândurile îi alunecaseră către dulcețurile levantine de trandafiri. Auzise că unii adaugă niște mirodenii nemaivăzute și amestecă o noapte întreagă într-un vas din care ies aburi și parfumuri dulci de trandafir.
***
„A simțit că mă oprisem în spatele lui, de-aceeea s-a și întors așa de brusc, se gândea Gio Batta mai târziu, în cămăruța lui, cu ferestre care dădeau spre zidurile negre ale catedralei. Când s-a uitat la mine, m-a învăluit o căldură și mi-au amorțit vârfurile degetelor. Nici nu am văzut când a plecat din fața mea. A dispărut în întunericul străduței înguste ce ocolea catedrala și mi s-a părut că s-au uitat după el garguiele cu gheare de piatră. De sub o arcadă, a zburat o pasăre de noapte cu aripi mari, foșnitoare. Am apucat să-i văd doar ochii mici, galbeni ca niște frunze de toamnă…”
A doua zi spre seară, la Taverna Nebunului, cineva îi spusese că marchizul caută un cofetar care să meargă cu el, la Madrid, la curtea regelui Spaniei. Într-o dimineață rece de februarie, bătu la ușa marchizului Domenico Pallavicini. Atunci privirile li se întâlniră pentru a doua oară și, ca niciodată, Gio Batta Cabona a fost sigur că își poate îndeplini visul.
După un timp marchizul își părăsi magnificul palazzo genovez cu fațadă barocă și plecă ambasador la Madrid. Luă cu el servitorii și pe tânărul cofetar. La prima recepție, îi ceru lui Gio Batta Cabona să pregătească un desert de care nu mai auzise nimeni. Ca în visul său de altădată, cofetarul inventă un aluat bătut, ușor ca aerul și galben ca mierea topită, și făcu un tort care îi cuceri pe toți.
Spaniolii l-au numit Pâte Génoise, în amintirea Genovei, orașul natal al cofetarului și al marchizului Pallavicini. Ca orice delicatesă, prăjitura a călătorit repede la Genova, unde a fost numită pan di Spagna (pâine spaniolă), în cinstea regelui Carol al II-lea al Spaniei și a curții sale.
Puțină etimologie
PANDIȘPAN
Pandișpan (prăjitură pufoasă din făină, ou și zahăr) este un cuvânt împrumutat în română din neogreacă (pandespani). La originea îndepărtată a acestui termen se află italianul pan di Spagna (pâine din Spania), expresie al cărei corespondent francez, Pain d’Espagne, a pătruns în turcă (pandispanya), iar din turcă în neogreacă (pandespani). De la greci, așa cum am spus, l-am luat și noi.
Bibliografie:
Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create, Ed. Humanitas, 2010.
Și acum se întreabă cum de s-a întâmplat ca dintre atâția bărbați de pe internet ea să-l agațe tocmai pe el. Că ea a facut primul pas, își amintește bine.
Mi-a dat like la câteva poze și apoi m-a întrebat pe messenger dacă pot vorbi. La început m-am simțit măgulit. Da, mi-a plăcut sentimentul, își zice, și mai ia o gură de cafea.
Dupa un timp a înțeles că e ciudată. A început să vadă că femeia nu are toate țiglele pe casă și i s-a făcut frică. Apoi nu a mai vrut să aibă de-a face cu ea dar se simțea o muscă prinsă într-o pânză de păianjen. O pânză de păianjen pe care ea o țesea având grijă ca el să nu-i scape.
Trebuia să-și asculte intuiția și să nu-i mai răspundă la mesaje, trebuia să o blocheze demult, pe Facebook mai întâi, și apoi să-i blocheze și numărul de telefon.
Și-a reproșat mult timp ca s-a lăsat antrenat în povestea cu femeia asta bizară, că a lăsat-o să aterizeze și să se instaleze câțiva ani în viața lui.
La început mergea des la ea, locuia pe o străduță de la marginea orașului, într-o casă cu etaj, cu ghivece colorate la ferestre, cu fațadă albă pe care se cățăra iedera. Nu îi plăcea, îl atrăgeau femeile blonde, cu forme, cu părul lung și cu breton, cu pielea albă și ochii albaștri. Ea era slabă, cu pielea smeada și ochi mici, de rozător. Dar îi plăcea la ea acasă, era cald, mirosea a cafea, uneori făcea sarmale și în serile reci aprindea focul în șemineu.
Când o asculta, și la început o asculta des, ea îi spunea cu mândrie, ridicând puțin bărbia, că întotdeauna a fost victima femeilor. Toate femeile cu care s-a intersectat voiau să-i fure ceva: timp, un lucru, o idee, un bărbat, un job, un proiect, un cuvânt.
Cu timpul, el a început să-și dea seama că erau de cele mai multe ori femei muncitoare, talentate. Dar toate aveau un punct comun: nu se știe cum, dar erau invidioase pe femeia la care mai mergea el din când în când.
Își amintește prima poveste pe care i-a spus-o ea. Acum foarte mulți ani, o vecină a vrut să-i ia bărbatul cu care trăia atunci.
Ce întâmplare încurcată… dar am crezut-o și am compătimit-o.
A crezut-o și la a doua poveste când a zis că o altă femeie, pe care o cunoștea și el, „se băgase peste jobul ei”. Din fericire, a spus ea, s-a prins imediat și a indepartat-o.
A treia poveste a fost despre o scriitoare care publicase recent un volum de proza scurtă. I-a spus că scriitoarea a încercat să-i fure un cuvânt sau o expresie. Atunci a început să nu o mai creadă.
Și tot atunci s-a gândit prima data ce tristețe și frustrare trebuie să fie în viața acestei femei.
Ce-a căutat ea în viața mea? Cum de-am lăsat-o să se instaleze asa de aproape mine? De ce i-am ascultat atât timp frustrările și bârfele? De ce i-am suportat complexele de inferioritate, răutățile și meschinariile?
Tot atunci a înțeles că femeia asta nu avea prieteni, de prietene nici nu putea fi vorba. Facebook-ul era viața ei, urmărea pe toată lumea, căuta mesaje și înțelesuri, interpreta statusuri, postări și fotografii. Facebook-ul era o lentila prin care ea se uita la viața celorlalți.
Odată l-a sunat la 6 dimineața.
Sau mi-a scris mesaje? nu mai știu.
Era în perioada în care ea făcuse o obsesie pentru un bărbat de pe facebook, un scriitor cu oarecare renume în online. „A pus pe facebook o fotografie cu un pian!” „Și ce-i cu asta?” a întrebat-o pe jumătate adormit. „Sigur că e un mesaj pentru mine, ma iubește, sunt sigură!!” „Fiindcă a pus o fotografie cu un pian?” „Da, e un răspuns la link-ul pe care l-am postat eu alaltăieri pe facebook, nu ai tu cum să înțelegi”….
A priceput că ea nu-l lăsa să spună ce crede despre ce se întâmpla în poveștile ei. Odată i-a spus că bărbatul pentru care făcuse ea o pasiune nu va divorța pentru ea, să nu-și facă iluzii. A făcut atunci o criză de furie. S-a încordat și i s-au văzut venele de la gât, i-au înțepenit degetele și umărul stâng i s-a mișcat spasmodic secunde în șir.
„Nu vreau să-mi amintesc ce a urlat la mine, mi se pare că a ridicat mâna să mă lovească și cu greu s-a abținut”.
Am fugit și o perioadă nu am mai avut contact cu ea. Dar a început să-mi trimită mesaje și mi-a fost milă de ea. Știu, mila e un sentiment foarte periculos.
Odată au fost împreună la un mic restaurant în orășelul în care locuia ea și au făcut câteva fotografii pe care ea voia să le publice pe Facebook și îl taggase și pe el.
Dar nu le-am publicat. Dumnezeule, cât de feroce a devenit! A țipat, a bătut din picior și mi-a cerut să public imediat pozele.
Femeia asta fără scrupule, calculatoare și manipulatoare l-a folosit așa cum folosește acum pe alții ca să-și hrănească ambițiile meschine. El era atunci doar un receptacul în care ea varsa frustrări, nemulțumiri, neîmpliniri, invidii.
Vedea la ea doar o viață foarte tristă și goală, o nemulțumire și o gelozie care-i măcina fiecare celulă, o invidie uriașă pe fericirea celuilalt.
Acum doi ani am cunoscut-o pe Daria. Eram fericit și o iubeam; îmi doream o relație cu ea. Nu știam însă că femeia aceea malefică stătea la pândă. Aflase de Daria și a început să-mi trimită mesaje. I-am răspuns din politețe dar am înțeles repede că nu-mi dădea voie sa fiu cu Daria, nu-mi dădea voie sa fiu fericit. A încercat pe toate căile să mă influențeze și să mă despart. În final am blocat-o peste tot, i-am inchis toate usile. Și abia atunci am putut respira din nou.
Cuvântul portocală este atestat în română la 1750 șieste luat din greacă.
Pentru a-i arăta originea, este necesar să luăm în discuţie termenul francez orange, care înseamnă acelaşi lucru.
🍊 Orange
Acesta apare în secolul 13, la început sub forma pume orange, devenită spre 1300 pomme d’orange (orange este înregistrat abia în secolul 16).
Pomme d’orange este un calc, o traducere a vechiului italian melarancia (astăzi arancia), care are la bază arabul naranğ.
Năramză
Arabii au adus în Europa acest cuvânt (odată cu fructul), dar la originea sa îndepărtată stă termenul persan näräng.
Din arabă termenul a fost împrumutat de spaniolă (naranja, termenul comun pentru „portocală”, este menţionat din secolul 14) şi de italiană (narancia).
Mai interesant este că româna a avut un cuvânt care avea la originea îndepărtată persanul näräng și însemna portocală.
Năramze – „portocale cu gust amar”
Năramză, cu varianta naramză, este un cuvânt vechi (apare la N. Costin).
Azi are numai circulaţie regională. În DEX este explicat prin „portocală cu gust amar”, deşi din alte dicţionare rezultă că ar fi sinonim al lui portocală.
Se pare că la noi a ajuns prin turcă (narencı), limbă din care l-au luat şi limbile balcanice (neogreaca, albaneza, bulgara, sârba; există şi în meglenoromână – nirange). După alte păreri, l-am avea din bulgară (neramza), care l-a luat din greacă (nerantzi), iar în greacă ar fi ajuns tot din arabă.
Dicţionarele franceze precizează că termenul însemna „portocală amară”.
Portogallo
Portocala cu gust dulce a fost adusă din China de portughezi, de unde numele său italian de portogallo(cf. germanul Apfelsine, literal „măr din China”).
Pomeranze
Numele vechi a trecut la noul fruct, de unde naranja, germ. Pomeranze.
Pentru apariţia lui o iniţial în fr. orange (în italiană, reamintim, era arancia) s-a propus influenţa numelui oraşului Orange din departamentul Avignon, pe unde treceau fructele ca să ajungă în nordul Franţei.
Pentru amatorii de istorie precizăm că termenul Orange există şi în denumirea ramurei olandeze a familiei Nassau, numită în franceză d’Orange-Nassau, iar amatorilor de fotbal le reamintim că reprezentativa Olandei, numită portocala mecanică, are echipamentul de culoarea portocalei.
Bibliografie:
Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create, Ed. Humanitas, 2010.
ochelăreii jos să-mi arate).
Oana Topală este licențiată a Universității „Al. I. Cuza” din Iași (cu o licență în filologie modernă și una în filosofie). Din anul 2007 locuiește în Belgia unde lucrează ca traducătoare și interpretă autorizată în Ministerul Justiției din Belgia și profesor agreat pe lângă Ministerul Federației Wallonie-Bruxelles. S-a specializat în pedagogia interculturală si predă cursuri de franceză ca limbă străină, de limbă, cultură și civilizație românească și de educație interculturala. Este prozatoare și eseistă, publică în mod curent în periodice (Revista OPT motive, Revista de Cultură Familia, Portal Revista Timpul) și scrie pe blogul personal «Literatură și delicatese» (
Comentarii recente