Era pe vremea unei Belle Époque, cu ieșiri la Șosea, cu după-amieze tihnite pe Corso, în compania unei ceșcuțe de cafea cu caimac, a unui sorbet ușor ca fulgul, a unui delicates din șocolată sau a unui dulceț cu limonadă la una din cofetăriile urbei…
La Belle Époque
Se întâmpla către sfârșitul secolului al XIX-lea, pe când Calea Victoriei se numea Podul Mogoşoaiei şi nu avea asfalt pe jos ci lemn, ca să nu se strice botinele cuconițelor, iar rochiile lor lungi să nu adune glodul străzii. Bărbaţii, înmănușați și jobenați, erau gentilomi și purtau baston.
Era o epocă de rafinament și farafastâcuri, de ghirlande de beteală și de cutii luxoase cu bombonuri fondante, de prăvălii înțesate cu coloniale și de buticuri bântuite de cuconițe spirituale ahtiate după cărți și câteodată după flecuștețe care să le susțină mondenitățile.
Era pe vremea unei Belle Époque, cu ieșiri la Șosea, cu după-amieze tihnite pe Corso, în compania unei ceșcuțe de cafea cu caimac, a unui sorbet ușor ca fulgul, a unui delicatesdin șocolată sau a unui dulceț cu limonadă la una din cofetăriile urbei.
Cuconițele, cu toalete splendide și umbreluțe din dantelă, cereau café-frappé în pahare înalte cu cafea rece ca gheața în care înota o bilă mare de înghețată de vanilie, încununată de frișcă. Din când în când sorbeau grațios cu paiul din sonde de cristal oranjadă și citron pressé.
Charles Brofft, un belgian înstărit din Limburg
Cam pe atunci ajunge la București Charles Brofft, un belgian înstărit din Limburg, care inaugurează aici unul dintre cele mai luxoase hoteluri ale vremii. Acest Charles Brofft aflase, probabil, că Bucureştii se înnoiesc după tiparul occidental şi s-a gândit să profite de fenomen.
Grand Hotel Brofft
Situat pe Podul Mogoșoaiei, vis-à-vis de Teatrul cel Mare, în fostele case ale boierului Ghica, Grand Hotel Brofft a fost un hotel de prestigiu, construit după moda hotelurilor pariziene și amenajat în stilul renașterii florentine. Avea 48 de camere elegante, şi mai multe magazine, între care cel al celebrului Jobin, de la care se trage numele românesc al pălăriei țilindru „joben”.
Restaurantul franțuzesc al hotelului se remarca prin preparate excentrice, dar și prin prețurile destul de mari, contestate, de altfel, adesea de clienți.
„Monsieur Brofft pretinde 30 de franci pe dejun!” exclama indignată Onor. clientelă. Dar Grand Hotel își respecta însă, fără concesii, statutul de hotel de lux.
Povestea mai spune că în jurul anului 1882 Madame Célestine Brofft, fiica sau soția lui Charles Brofft, nu se știe cu exactitate, vinde hotelul bancherilor Elias, în proprietatea cărora va rămâne până la 1884-1885. Hotelul va fi demolat, pe locul său construindu-se, după planurile arhitecților Emil Ritter von Förster şi I. I. Rosnovanu, actualul Grand Hotel Continental.
Grand Hotel Continental avea la parter magazine cu scumpeturi aduse de departe pentru clienții înstăriți. Găseai aici papetăriile și librăriile lui Iosif Szollosy și Graeve, dar şi negoțul doamnei Paul Martin, soţia fostului chapelier de la Cour, exclusivist magazin de pălării şi parfumuri.
Concurența
Dar lui Charles Brofft, belgianul din Limburg, îi făcea concurență hotelul unui alt belgian, Donat Hugues…
Bibliografie:
Constantin Bacalbaşa, „Bucureştii de altădată”, Humanitas, București, 2014;
Emanuel Bădescu, „De toate din vechiul București”, Editura Vremea, București, 2013;
Trandafir Iliescu, Ion Paraschiv, „De Hanul Șerban Vodă la Hotel Intercontinetal (pagini din istoria comerțului hotelier și de alimentație publică din București)”, Editura Sport-Turism, 1979.
Eram, cred, prin anii 85-86 la Iași, în plin comunism, deci.
Îmi aduc aminte că ne duseseră cu clasa la Bojdeuca din Țicău. Mergeam destul de des cu clasa la muzeu, la teatrul pentru copii sau, după caz, în vizite la C.F.S. (Combinatul de Fibre Sintetice, acolo ne și făcuseră pionieri, de altfel) sau la Fabrica de Mătase Victoria.
În ziua aceea ne duseseră la Bojdeucă. Cred că mi-a plăcut, nu îmi mai amintesc sentimentul, dar oricum, îmi plăcea să merg la muzeu și cred că și citisem ceva de Ion Creangă, am o amintire cu o dictare din „Povestea unui om leneș” de prin clasa a II-a, deci da, ceva-ceva tot citisem.
Probabil că la Bojdeucă am avut și un ghid care ne spusese despre „Amintiri din copilărie” și despre mama lui Nică.
Cert este că atunci când am ajuns acasă i-am spus mamei că am văzut-o și pe mama lui Ion Creangă la Bojdeucă. Cum așa? Ce făcea acolo?
Vindea bilete la intrare, am răspus, foarte sigură de răspunsul meu.
„Când am ajuns acasă, am înțeles de ce maiorul ieșise un moment cu cheseaua în vestibul — ca să-mi toarne dulceață în șoșoni.”
„Lizuca porni însă hotărât spre măsuța cu dulceața și, înfigându-și două degete în chisea, le scoase împodobite cu o bucată nestatornică de șerbet.”
Ionel, personajul lui I.L. Caragiale, goleşte chiseaua cu dulceaţă ȋn galoşii musafirului.
Eroina lui M. Sadoveanu, Lizuca, este aspru pedepsită pentru gestul de a băga degetele ȋn chiseaua cu șerbet.
Până nu demult, a fost răspândit obiceiul tratării musafirilor cu dulceaţă sau şerbet, mici bucăţele de rahat şi cafea la ibric, iar chiseaua şi setul de farfurioare pentru dulceaţă erau de nelipsit din vesela bunicii.
Chiseaua cu dulceață
Chiseaua este un vas mic de sticlă, de cristal sau de porţelan ȋn care se ţine dulceaţa. Din foile de zestre de odinioară nu lipseau cele șase filigene și zarfurile lor (care sunt recipiente necesare ritualului cafelei), „moara” de cafea, lingurița pentru dulceață cu farfuriuța și chiseaua (cuvânt pe care l-am luat din turcă kisé).
Pe tavă
Ritual ȋmprumutat din ospitalitatea turcească, gazda obişnuia să pună la dispoziţia musafirilor o tavă pe care aşeza un şervet frumos brodat, pe care punea pahare cu apă rece şi chiseaua cu dulceaţă ȋn faţa paharelor.
La marginea tăvii, ȋn dreapta, se găsea un pahar cu picior ȋn care se ţineau linguriţele curate sau o farfurioară pentru acestea, iar la stânga, al doilea pahar cu picior, pe sfert plin cu apă acidulată, sau o simplă farfurioară, unde musafirii puneau linguriţele utilizate.
Un mod mai elegant de prezentare consta ȋn aranjarea paharelor cu apă pe tavă şi servirea fiecărui oaspete cu câte o farfurioară ȋnsoţită de o linguriţă cu dulceaţă.
Rodozaharul și șerbetul
Dulceața de trandafiri, cunoscută și sub numele de rodozahar, era una din delicatesele oferite musafirilor, alături de cafea. Șerbetul (din turcă, șerbet) era la fel de apreciat, fiind preparat în casă și oferit în orice împrejurare.
Servirea dulceţii era ȋntotdeauna asociată cu ritualul cafelei, tratându-se oaspetele cu o cafea la ibric, fără zahăr. Cafeaua şi dulceaţa deschideau astfel orice discuţie, ȋntalnire, vizită sau masă.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, aflat la Iași, unui anume doctor Weinberg dulceața îi este servită pe o tavă, în drăguțe vase de cristal. Într-un grațios coșuleț de argint, scrie doctorul, stau lingurițele, cu care pătrunzi în dulcea chisea și împrejur stau pahare splendide, mai ales de Boemia, scumpe, pline cu apă rece.
Odinioară, oamenii trăiau sărbătorile Paștelui în tihna unor vremuri fericite. În satele ieșite din mohoreala iernii, cu grădini greblate, cu lumina varului acoperind pereţii caselor și tulpinile pomilor. În târgurile cu case mici și patriarhale, ascunse sub bolți vechi, toți trăiau bucuria de Paşte. Venea miros de fum, de ceară, de pământ reavăn și de urzici strivite.
Creştinii aşteptau apropierea miezului de noapte şi chemarea tainică la marea sărbătoare, vestită de dangătele clopotelor. În noaptea liniştită şi înmiresmată de zambile, flori de cais şi aburul cozonacilor abia scoşi din cuptoare, întreaga suflare mergea cu smerenie la slujbele de la bisericile luminate doar de candele şi lumânări pâlpâind sub icoane.
Peste zi, în bucătăriile năduşite de fierbinţeala cuptoarelor, ouăle roşii cu migală încondeiate zâmbeau din panere, păştile rumenite în tingirile de aramă se aliniau pe mese. Cozonacii mândri aşteptau să îndulcească şi să bucure sufletele trecute prin îndelungatul post.
De prin vechi cărți de bucate
De prin vechi cărți de bucate aflăm că praznicul împărătesc era pregătit cu aleasă grijă creștinească, îndestularea mesei de Paște lăsând adeseori locul pioșeniei. De aceea, până la miezul nopții se mânca doar de post. Jupânesele dădeau poruncă bucătarilor să aducă din cuhnii sau de pe rafturile gherghirelor tipsii cu zacuscă, fasole bătută, lăptuci, măsline și verdețuri.
Mai târziu se ivea platoul cu felurite suluri de brânzeturi, frecate cu chimion și alte mirodenii, îmbogățite cu bucățele de șuncă afumată sau amestecate cu boabe de struguri păstrate în beci, pe foi de pergament.
Pe lângă ouăle roșii, dichisite cu foi de ceapă sau fierte în zeamă de sfeclă roșie, apoi cu migală încondeiate, drobul nu putea lipsi nici el de pe masa de Paște. Se servea rece, tăiat în felii puse pe o tipsie de argint, aranjate frumos pe un pat de salată verde și decorat cu feliuțe de ridichi ochioase. Nu se făcea doar drob, ci și o tavă cu friptură de mușchiuleț de berbecuț cu sosuri brune drese cu vin roșu de împărtășanie. Venea apoi tablaua cu fileuri de pește făcute la cuptor și unse apoi cu un sos bogat de alămâie. Cozonacul se lăfăia mereu pe masă. Dintotdeauna cuceritor, cu stafide și cu mirodenii aduse de pe tărâmuri îndepărtate, praftorisit cu ape de portocale și zahăr de trestie, cozonacul era aromit cu păstăi de vanilie, din care jupânițele și boieroaicele din vremuri de demult se nărăveau și se răsfățau.
Puțină etimologie
COZONACUL
«Cozonac» este un cuvânt înregistrat abia în Dicționarul francez-român al lui Ponbriant, deci la sfârșitul secolului al XIX-lea. Etimologia sa nu este clară, probabil că are la bază grecescul kosonachi, derivat de la kosona („păpușă”) datorită formei date uneori acestei prăjituri.
DROBUL
Amintire milenară a Paștelui Ortodox, numit pe alocuri plăcintă de cighir, drobul este strofa a patra, cea care se recită după incantația anafurii, clinchetul ușor al ouălor ciocnite și foșnetul feliilor de pască.
Cuvântul drob circulă în română și cu sensul de bucată (vezi drobul de sare din povestea lui Creangă) care provine de la verbul slav sdrobiti (a face fărâme). Slavul drob a pătruns și în maghiară („darab”-bucată), iar din maghiară, cu înțelesul de acolo, a fost împrumutat de graiurile românești din Transilvania – „dărab”. Cu sensul de „mâncare de miel preparată din organele interne tocate, amestecate cu verdeață și învelite în prapur”, cuvântul drob a fost împrumutat din bulgară (în bulgară „drob” înseamnă „plămân”), iar în alte limbi slave, printre care și sârba, are sensul de intestine.
USTUROIUL
Cuvântul «usturoi» provine din latinescul ustulare care însemna a arde. Tot din ustulare româna îl are și pe a ustura.
În cazul nostru, ustulare a dezvoltat un sens inedit: „a consuma ceva pregătit prin foc”. Interesant este faptul că, pornind de la ideea gastronomică a lui ustulare, româna a creat substantivul usturoi. Gustul puternic înțepător al legumei noastre a stat la originea derivării cu sufixul augmentativ -oi. Probabil că, dacă papilele gustative ar fi fost mai puțin înțepate, româna s-ar fi folosit de un sufix diminutival, creând derivatul usturel.
Dar MUJDEIUL?
În limba latină, usturoiul era allium care a devenit ai în graiurile românești din Ardeal. Cuvântul ai e pe cale de dispariție azi. Puțină lume îl mai folosește chiar la țară, dar a rămas în cuvântul mujdei care provine din combinația must + de + ai.
***
Bibliografie:
Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create, Ed. Humanitas, 2010;
Ionel Funeriu, Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019;
Dan-Liviu Boerescu, Marile familii boierești. Istorii incredibile cu parfum de război si pace, Ed. Integral, 2020;
Ion Mitican, „Iași, file de demult”, Ed. Tehnopress, 2010.
… pe masă urme de miere, de zahăr și de fructe confiate. Norișori de făină încețoșează aerul și două degete strivesc deasupra mesei o felie de lămâie. O explozie de stropi și de senzații intense ajunge până la vizitatorul curios. O mână subțire, albă închide repede ușa…
La castel
În 1636, la Montargis, nu departe de Orléans, la castelul contelui César de Plessis-Praslin, zilele se scurg într-un decor oniric.
Femeile cu peruci înalte și cu evantaie din pene de pasăre măiastră se plimbă râzând de-a lungul culoarelor și-și clătină cerceii lungi, cu diamante hipnotice. La fiecare pas cufundă în covoarele groase conduri mici de catifea, cu lucrătură sofisticată, pe care un pantofar nebun a lăsat să cadă picături de turcoaze și chihlimbar din poveștile Șeherezadei.
Din când în când ochii alunecă spre oglinzile cu margini aurii, filigranate: siluete rafinate îmbrăcate în rochii de satin roșu, împodobite cu pietre prețioase, decolteuri adânci pe care strălucesc coliere de smaralde și perle, gulere din dantelă de Valenciennes stropită cu rubine mici cât aripa de albină.
Seara ies în grădinile răcoroase sau intră în orangerii, unde umbra uleioasă a palmierilor se unește cu parfumul lâmăilor și al portocalilor.
Din bucătăriile castelului, mirosul dulce al prăjiturilor cu scorțișoară și lămâie, parfumul merelor caramelizate și aromele de fructe glasate ies pe ferestrele deschise larg și plutesc deasupra grădinilor.
Dacă întredeschizi ușa, vezi pe masă urme de miere, de zahăr și de fructe confiate. Norișori de făină încețoșează aerul și două degete strivesc deasupra mesei o felie de lămâie. O explozie de stropi și de senzații intense ajunge până la vizitatorul curios.
O mână subțire, albă închide repede ușa. Se aud îndepărtându-se niște pași ușori, ca de pisică și rămâne doar amintirea clinchetului unei lingurițe de argint într-un bol de porțelan…
Un bucătar excentric și o clipă de nebunie
Clément Jaluzot, un bucătar excentric, orchestrează la castel baletul acesta grațios și aromat.
Se spune că într-o seară târzie de vară, acest Clément Jaluzot, despre care se știa ca era puțin lunatic, a scăpat o migdală în caramel. L-a sedus culoarea de miere caldă a noii bomboane.
Nimeni nu a putut spune niciodată dacă bucătarul a avut atunci o clipă de nebunie sau de neatenție.
A gustat bomboana cu sâmburele de amandă și s-a îndrăgostit pentru totdeauna de amestecul de gusturi, nemaiîntâlnit până atunci, dintre migdala amăruie și zahărul caramelizat, cu filamente asemenea țurțurilor subțiri ca acele .
Când a gustat și bătrânul conte, acesta ar fi șoptit cu voce răgușită și în ochi cu dorințe ascunse, de nespus: «La banchetul de mâine seara, fiecare femeie să primească într-o cutie ornată cu perle câteva astfel de bomboane».
Povestea mai spune că numele de pralină, cuvânt scris la început « prasline », a fost dat astfel în amintirea bomboanelor oferite invitatelor sale de bătrânul conte francez César de Plessis-Praslin (1598-1675).
Bibliografie :
Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Ed. Meronia, 2009 ;
Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007;
Dictionnaire historique de la langue française, Alain Rey, Le Robert, 2011.
Povestea începe în 1857 la Bruxelles, atunci când Jean Neuhaus, un spițer elvețian din Neuchâtel, deschide o farmacie în Galeriile Regale Saint-Hubert.
Vinde acolo nu numai medicamente ci și tot felul de dulciuri farmaceutice : bomboane de tuse, tablete de ciocolată amară, bomboane cu miere pentru durerea de gât și lemn-dulce pentru durerea de stomac. Uneori, pentru a ascunde gustul amar al medicamentelor, Jean Neuhaus le îmbracă într-un strat subțire de ciocolată.
Cu timpul, fructele confiate, jeleurile de fructe, bomboanele de caramel sau ciocolata cu vanilie vor lua locul medicamentelor și dulciurilor farmaceutice.
Apoteca lui Jean Neuhaus devine astfel cea mai fină ciocolaterie din oraș.
Mulți ani mai târziu, în 1912, nepotul său, care poartă tot numele de Jean Neuhaus, perfecționează principiul acestor dulciuri farmaceutice, umplându-le cu ciocolată. Astfel apar pralinele belgiene.
La scurt timp, în 1915, Louise Agosti, soția lui Jean Neuhaus junior, inventează o cutie luxoasă, aurie, legată cu funde, pe care o numește ballotin și pe care o folosește pentru a prezenta pralinele într-un mod elegant. Ballotin-ul va deveni în cele din urmă o icoană a tradiției ciocolatei belgiene.
Tot în 1857, în mahalaua Oțetari din Bucureștii de altădată, un anume Procopian, negustor armean, ridică o făbricuță de ciocolată. Dimineața devreme se simțea cel mai bine în mahala parfumul oțetarilor din zăvoi, de pe lângă drumuri, din curtea bisericii și din grădini. Mirosul amar de cacao ieșea la amiază pe geamurile făbricuței, ca niște nourași.
Procopian dă un anunț în gazeta Românul în care propune onoratei clientele să aibă încredere în laboratorul său, o fabrică de ciocolată adusă de la Paris. El descrie în detaliu noul produs: „Ciocolată de sănătate cu vanilie. Ciocolate cu salep, cu tapioca, limen și cu cafea de ghindă din Spania, care sunt niște alimente prețioase pentru persoanele slabe, delicate, copii, femei, bătrâni și pentru persoanele cu puțină poftă de mâncare.”
Procopian distribuie ciocolata de la făbricuța din mahalaua Oțetari în diferite magazine din București: la Martinovici, pe strada Lipscani, la spițeria domnului Eduard Rosdorfer din mahalaua Curtea Veche, la Câciulescu și Mincu pe Podul Mogoșoaiei, la Bordea cofetarul și la marșanda de mode Tis, pe Episcopiei.
Tot cam pe atunci, farmacia curții domnești, condusă de Adolf Steege publică în Journal de Bucarest un anunț în care scrie că ciocolata este pregătită din cacao de cea mai bună calitate și este lăudată pentru proprietățile sale curative.
Constanța Vintilă, Giulia Calvi, Maria Pukucs-Willcocks, Nicoleta Roman, Michat Wasiucionek, Lux, modă și alte bagatele politicești în Europa de Sud-Est în secolele XVI-XIX. Editura Humanitas, București, 2021, p. 247-248
„A prinde pe cineva cu mâța-n sac” înseamnă a surprinde pe cineva în flagrant delict sau a(-i) dovedi cuiva vinovăția / necinstea etc.
Chiar dacă la prima vedere am crede că pur și simplu cineva a furat o pisică și a fost prins cu ea în sac, expresia se referă, de fapt, la vânzarea porcilor în târg.
Expresia îşi are originea în Anglia medievală când negustorii vindeau purceluşi în piaţă.
În trecut, în târguri, purceii se vindeau în saci legați pentru a le fi cumpărătorilor uşor să-i transporte. Oamenii nu puteau să vadă ce se află în sac, astfel că vânzătorii profitau de situație, iar în loc de purcel puneau o pisică în sac.
Cumpărătorul vedea că mişca ceva în sac dar nu vedea ce, însă uneori îi simţea ghearele prin sac. Cei care erau prinși cu această înșelăciune erau, la propriu, prinși cu mâța-n sac.
Scriitoarea Raluca Nagy reprezintă nominalizarea României la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, ediția 2022, pentru romanul „Teo de la 16 la 18”. Originară din Cluj, Raluca Nagy a studiat economia, sociologia și antropologia la București, Rabat și Bruxelles. A debutat în 2018 cu romanul „Un cal într-o mare de lebede”, nominalizat la Festivalul Primului Roman de la Chambery. Trei ani mai târziu, Raluca Nagy revine în fruntea scenei literare cu un roman extraordinar care șochează, intrigă și seduce.
“Teo de la 16 la 18” de Raluca Nagy a apărut în 2021 la Editura Nemira în colecția n’autor (coordonator Eli Bădică). Dedicaţia de pe carte – „Lui Vintilă, căruia n-am mai apucat să i-o trimit” – face trimitere la antropologul Vintilă Mihăilescu (1951 – 2020), a cărui discipolă este autoarea clujeană.
Cartea Ralucăi Nagy povestește lupta unei tinere femei cu propriul cancer, iar felul în care o face este o ultimă dovadă că literatura este salvare, în cel mai literal şi mai nemetaforic sens cu putinţă. Povestea poate fi a oricărei femei aflate într-o situație vulnerabilă. De altfel, aflăm numele eroinei abia în ultimul rând al cărții : “Ai uitat cum te cheamă, draga mea ? ” “Teo. Mă cheamă Teodora. ” (p. 176).
Cifrele din titlu
În capitolul 4, „Mi(n)isterul și poveștile”, descifrăm cu brutalitate misterul cifrelor de pe copertă « …mă urcasem pe clădirea din Regali să-l văd pe Papa.el. Aşa e viaţa, când n-ai nimic mai bun de făcut, te duci să vezi diverşi Papa”. Dar abia odată cu „PapaNicolau. Testul”, ieşit prost, şi care, „într-un final (P)apoteotic (…) se transformă în cancer”, lucrurile iau o turnură gravă: „important e să le reţinem [HPV – human papilloma virus] pe 16 şi 18, că sunt cele mai «agressive» … »
Aşadar, cifrele din titlu nu fac trimitere la vârsta unei jeune fille en fleur, cum pare la prima vedere, și nici la filmul lui Agnès Varga, „Cléo de 5 à 7” (1962), ci la un pericol de moarte.
De la 16 la 18 Teo traieste într-un interstițiu. De la 16 la 18, Teo își trăiește “viața pe credit” (vers din haiku-ul eroinei, p.92). În timpul tratamentului protagonista va exclama la un moment dat: „În zilele acelea, oamenii căuta-vor moartea şi n-o vor găsi şi îşi vor dori să moară şi moartea va fugi de ei. John se îngrijora degeaba, nu mai voiam să mor. Încercasem atâta timp să o fac, încât efortul devenise să trăiesc (…) aș prefera să trăiesc decât să mor încă o dată (p. 156)”. Viața pe credit nu se întâmplă deloc pe nesimțite (p. 80).
Relația eroinei cu locurile
Relația pe care eroina o are cu locurile este receptată plurisenzorial, stratificat. La Regali o izbește « mirosul de xerox și gunoi în loc de sare și pește » (p. 32), la Mirodeni „mirosurile alea înnebunitoare acopereau tot, inclusiv Campusul…” (p. 38), la Cartonați străbate „străduțele din orașul de carton” și din cauza ceții i se pare că vede marea (p. 54), în altă parte „stă iar să plouă cu magnolii în curți de ambasade, se înnora ușor-ușor, la primul picur…” (p. 98). Tot la Mirodeni „mandarinele de pe crengile supraîncărcate străluceau în lumina lunii, care arăta fix ca ele, dar mai mare… ”, „casa părea o seră luminată…” (p.41).
Romanul nu este o lectură facilă. Autoarea „provoacă limitele limbajului, îmblânzește granițele genurilor, ne ademenește într-un turn Babel contemporan, își re-construiește din cuvinte nu numai propriul univers ci și relația cu Dumnezeu”, scrie Eli Bădică, coordonatoarea seriei n’autor de la Editura Nemira. Des-face și re-face lumea după propria viziune. Se joacă cu expresiile, cu silabele și cu spațiile, aruncă în aer cuvintele și le prinde din nou. Le rupe și le repară.
Dumnezeu și/sau proiecția scriitoarei ?
În carte trăiește un cuvânt care nu este scris, ci (pre)simțit, în spațiile pe care autoarea le lasă goale. Undeva se ascunde un nume care trebuie intuit, descoperit și spus doar de cititor.
Romanul este scris cu nerv, cu sarcasm, cu spontaneitate și mai ales cu umor. Cititorul însoțește eroina în orașul natal, apoi merge cu ea în Regali, în Mirodeni, în Cartonați. Din Cartonați călătorește aproape încontinuu, de la SFârșiți, la Imperiali and More. Pe măsură ce experiențele se acumulează, ritmul textului devine din ce în ce mai alert și naraţiunea te ia cu vertijuri de montagnes russes.
Cu toate acestea, există în roman o constantă : Dr Simons. Dr Simons apare mai întâi ca autor al cărților care explică boala și tratamentul, apoi ca doctor care dă sentinţa, implacabilă : „Dacă nu accepţi tratamentul, e vorba de zile, maximum săptămâni. Am întrebat de cât e vorba dacă îl accept. S-a ridicat şi-a ieşit din salon”. Dr Simons însoțește eroina în timpul bolii, la spital pe marginea patului, acasă sau în oraș unde fac împreună lungi plimbări. Abia în finalul romanului cititorul află că Dr Simons este o femeie.
Este Dr Simons o formă rostită / scrisă pe care o ia numele ascuns? Sau este o proiecție a scriitoarei?
Vocea de la telefon din ultima parte a cărții este oare tot o formă pe care o ia numele ascuns în spațiile albe ?
În această expresie, cu semnificația „a nu pricepe nimic”, termenul boabă numește în mod propriu unul din componentele fructului depus în ciorchine (ca la vița de vie sau la agriș). Cuvântul boabă atrage atenția asupra cantității neglijabile.
A da în boabe / a da în bobi
Este cunoscută expresia „a da în boabe” („a da în bobi”). Astfel, verbul din „a nu pricepe o boabă” poate numi încurcătura unei ghicitoare în bobi față de o anumită boabă, al cărei mesaj nu-l poate descifra așadar… nu pricepe o boabă.
„Nu știi boabă de carte…”
Astfel putem reconstitui motivația enunțului „a nu ști boabă de carte”, pe care îl găsim la Creangă (Amintiri I): „Sărmane omule! Dacă nu știi boabă de carte, cum ai să mă înțelegi?” Cel care nu pricepe semnele scrierii nu le poate conferi un sens, tot așa cum, de exemplu, într-o combinație neobișnuită o ghicitoare în bobi nu pricepe mesajul ascuns al unei anumite boabe, iar un neinițiat nu pricepe nicio boabă.
„Nu pricep nicio boabă”
Așadar, boabele /semințe – litere sunt indescifrabile pentru neștiutorul de carte. Scrierile aparte, inscripțiile indescifrabile sau controversate ca interpretare sunt un apanaj al inițiaților, profanii nu înțeleg nicio boabă, formulare ce ne amintește (im)posibilitatea descifrării mesajului ghicitului în boabe/bobi, practică ce trebuie socotită, prin urmare, a fi reflectată și de expresia „a nu ști boabă de carte”.
Bibliografie
Stelian Dumistrăcel, Expresii românești. Biografii – motivații, Ed. Institutul European, 1997, p. 160.
Peisaje uluitoare, drumuri fabuloase și plimbare selenară pe scurgerea de lavă… Bun venit la Landmannalaugar!
În a șasea zi în Islanda am plecat spre Landmannalaugar săvedem câmpurile de lavă.
Accesul spre Landmannalaugar este posibil doar de la mijlocul lunii iunie până la mijlocul lunii septembrie și doar cu un 4×4, așa căthe Tank ne-a fost foarte util.
Landmannalaugar este o zonă geotermală pierdută în zonele muntoase de sud ale Islandei, în Rezervația Naturală Fjallabak, cu munți puternic învăluiți și tăiați de văi adânci. Această rezervație naturală a fost creată în 1979 și se întinde pe aproape 500 km².
Vulcanul Torfajökull și diferitele sale erupții sunt la originea unui peisaj fantastic. Erupțiile sunt foarte vechi, iar rocile găsite în zonă au o vechime de 8 până la 10 milioane de ani.
În drum spre Landamannalaugar
Scurgere de lavă. În drum spre Landamannalaugar
Off-road
Am plecat din orășelul Vik pe drumul F208 sud spre Landmannalaugar deși știam că accesul pe acolo este mai complicat și mai lung, că va trebui să facem 75 de kilometri off-road și că va trebui să traversăm cincisprezece vaduri adânci și destul de periculoase.
Orășelul Vik de unde am plecat spre Landmannalaugar
Traseul urma să dureze aproape 4 ore, dar ni se spusese că numai dacă mergem pe acest drum off-road, care urcă pe lângă vulcanul Torfajökull, putem vedea una dintre cele mai spectaculoase regiuni din Islanda. Un deșert de cenusă vulcanică, peisaje lunare, cratere roșii, munți roz de riolită, văi și câmpuri de cenușă care se întâlnesc cu lacuri de un albastru cobalt.
În drum spre Landamannalaugar
Lucrurile s-au complicat
După câțiva kilometri lucrurile s-au complicat: ne-a apărut primul vad care semăna cu un mic râu. Părea – și chiar era – destul de adânc! L-am traversat încet, constant în viteza întâi și aproape că a fost amuzant să trecem un râu cu mașina!
Vad în drum spre Landamannalaugar
După alți câțiva kilometri, drumul s-a oprit brusc… la marginea unui râu!! A trebuit să trecem prin râu cam 20 de metri – și nu a mai fost așa de amuzant!
Pe măsură ce orele treceau și ne apropiam de Landamannalaugar, vedeam ca printr-un caleidoscop cum culorile peisajului variază de la negrul câmpurilor nesfârșite de lavă la albul zăpezilor eterne, trecând prin albastrul translucid al ghețarilor, verdele crud al mușchiului și galbenul unei roci vulcanice aruncate de o erupție vulcanică de acum o mie de ani.
Ceea ce frapează imediat când te apropii de Landmannalaugar sunt culorile și contrastele. Inițial verde și negru, munții care se apropie de Landmannalaugar capătă apoi mai multe culori: tonuri de galben sulf, portocaliu, roz și chiar și un ton albăstrui de riolită uneori, care contrastează cu negrul scurgerilor de lavă. Am avut impresia că ne aflăm în fața unui tablou.
Scurgere de lavă în drum spre Landamannalaugar
În 4 ore am reușit să traversăm un imens câmp de lavă, să trecem pe lângă lacuri de un albastru cristalin, pe jumătate înghețate, să mergem pe lângă poalele unui vulcan și să fim înconjurați de fumarole, să traversăm cincisprezece vaduri adânci, să admirăm munții colorați de riolită și să simțim fierbințeala izvoarelor termale.
Pe drumul acela off-road l-am întâlnit pe Albert, un islandez care rămăsese cu mașina blocată într-un vad și avea nevoie de o frânghie. Ne-a spus că a plecat de dimineață din Reykjavik la pescuit, împreună cu unchiul lui, foarte bătrân. A mers cu noi până la Landmannaulaugar. Părea să aibă 50 de ani, avea o figură prietenoasă, zâmbitoare, vedeam bine că se bucura că am oprit să-l ajutăm. Ne-a mai spus că am făcut o alegere foarte bună să mergem la Landmannalaugar pe drumul off-road, că nu multă lume are curaj să se aventureze pe aici, deși peisajul este de vis, și că de multe ori mașinile rămân în pană. L-am lăsat în campingul de la Landamannalaugar. Mai târziu, către sfârșitul după-amiezii, când noi ne pregăteam să plecăm, l-am văzut tot acolo, plimbându-se printre cele câteva mașini și corturi răsfirate. Nu știu dacă găsise frânghia pentru mașină.
În drum spre Landamannalaugar
Bun venit la Landmannalaugar!
După ultimul vad mai erau douăzeci de kilometri de parcurs înainte de a ajunge în sfârșit la Landmannalaugar. Dar, deși credeam că ce a fost mai greu a trecut, sosirea în Landmannalaugar a fost de fapt cea mai complicată!
Chiar la intrare, a trebuit să trecem nu unul, ci două vaduri succesive atât de adânci și de complicate încât 3/4 dintre oameni preferă să-și lase mașina și să traverseze aceste două râuri pe un pod pietonal.
Dar nimic nu este imposibil, așa că, după ce am văzut cum traversează alte 4×4-uri și cum se scufundă în albia râului, am trecut si noi cu bietul nostru Tank. Albert ne-a ajutat și el să trecem ultimul vad.
Vedere către munții de riolită
„Baia fierbinte a localnicilor”
Landmannalaugar se traduce „baia fierbinte a localnicilor”. Este o oază în mijlocul deșertului muntos și este cunoscută pentru izvorul său termal mitic, unul dintre cele mai plăcute izvoare din țară. În primul rând pentru că râul cu apă caldă se află în apropierea campingului Landmannalaugar și în mijlocul unei panorame uluitoare a munților de riolită. Apoi, pentru că apele încălzite natural ating o temperatură ideală de 36 până la 40 de grade pe tot parcursul anului, ceea ce oferă drumeților posibilitatea de a se relaxa după câteva ore (sau câteva zile!) de mers. Tot acolo se află și un camping : turiștii își instaleaza corturile pe un câmp, într-un loc în care se amestecă straniu săbăticia deșertului muntos și contrastul culorilor : la poalele scurgerii de lavă, lângă râul cu apă caldă și în valea munților de riolită. Tot în camping se găsește o cabană unde se află toaletele și o bucătărie comună.
Plimbare pe scurgerea de lavă
Landmannalaugar
Există trei câmpuri de lavă în Landmannalaugar, care înconjoară diferiții munți de riolit și întăresc latura tulburătoare a locului cu culoarea lor neagră. Scurgerile încep la poalele vulcanului și se întind la piciorul său, blocând micile vaduri. Noi am făcut o drumeție de aproape două ore pe una dintre cele trei scurgeri de lavă. A fost straniu să pășesc pe bucăți de lavă, altădată incandescentă și ucigătoare.
Scurgere de lavă
Vedere spre scurgerea de lavă și către munții de riolită
Spre sfârșitul după-amiezii am plecat de acolo, pe același drum off-road. Contrastul culorilor era diferit la apusul soarelui.
Vedere la apus
Aurora borealis
Am ajuns înapoi la Vik pe la ora 20 și am mers să mâncăm la un mic restaurant, Bar and Bistro Strondin : langustine și bere Viking, cu chili și piper.
Când am ieșit din restaurant ne-a apărut aurora boreală : un arc verde care începea să danseze. Fiindcă era puțin înnorat nu am reușit să o vedem foarte bine, deși ne-am uitat spre cer minute în șir. Pe drumul către hotel, după ora 22, aurora boreală a apărut iar: zece minute în care cerurile colorate au început să danseze. Nu ne-am așteptat să vedem aurora boreală pentru că citisem că nu apare în perioada în care noi eram acolo. Există calendare speciale care calculează posibilitatea apariției aurorei boreale. Islanda ne-a făcut un cadou.
Aurora borealis
(va urma)
Fotografiile sunt din arhiva personală, Islanda, august -septembrie 2019
Fistic „arbore din ţările calde cu fructe conţinând sâmburi comestibili” este un cuvânt care are la origine cuvântul persan pištä pătruns în arabă (fostuq) şi în turcă (fıstık).
Din turcă a venit la noi, unde avea o variantă veche fâstâk, mai apropiată de etimonul turc.
Fistichiu
De la acest cuvânt avem derivate ca fistichiu, „verde gălbui”, care poate fi un împrumut direct din turc. fıstıki, ca şi alte nume de culori (liliachiu).
Prin extensie și referitor mai ales la vestimentația cuiva, fistichiu înseamnă și ciudat, extravagant.
Asefâstâci
Derivat sigur pe teren românesc este verbul a (se) fâstâci ce înseamnă „a (se) tulbura, a (se) zăpăci, a năuci”, probabil aluzie la paloarea care caracterizează această stare psihică – fâstâceala.
Similar, română a obținut verbul a sfecli, derivat din sfeclă „a deveni roşu ca sfecla”.
Cuvântul persan (sau, după unii, arab) a pătruns din greacă (pistakion), în latina medievală ca pistacium şi a devenit, în franceza secolelor 13 –16, pistace.
Această formă a fost înlocuită de cuvântul fr. pistache, împrumutat din nordul Italiei.
Bibliografie:
Marius Sala, “101 cuvinte moștenite, împrumutate și create“, Ed. Humanitas, 2010.
,,Franca i-a scris acum câteva zile să vină astă-seară în grădina care coboară spre lagună, cea cu zidurile cărămizi acoperite de iederă și glicină.
Ca de fiecare dată, a ajuns mai devreme și s-a așezat la măsuța din fier forjat, ascunsă în spatele platanilor și al arbuștilor de tamarix. A început să o aștepte. Îi plăcea sentimentul. Urmărea fiecare umbră care trecea prin fața portiței și totuși a fost surprins când, în sfârșit, a apărut. Nu-și dădea seama cum de-a fost posibil să intre în grădină fără ca el să o vadă. Doar o secundă și-a luat privirea de la portiță să se uite la petalele de magnolie trecută, și chiar își spunea că i-ar plăcea niște năsturași înveliți într-o mătase de culoarea aceea, roz murdar.
Când a întors capul și a văzut-o că se apropia de măsuță parcă plutind, aproape că i s-a oprit respirația. Purta o rochie de brocart stacojiu cu decolteu adânc și mâneci bufante, cu marginile din dantelă de Veneția, iar în jurul părului îi dansau fluturași minusculi, aurii. De o strălucire subtilă, la capătul unui fir din aur, aproape invizibil, o camee neagră, cu marginile filigranate, îi cobora între sâni.
Dar e la fel ca cea pe care o poartă venețianul, l-a fulgerat atunci un gând, e o camee din lavă. S-a aplecat peste măsuța din fier forjat să vadă mai bine ce scria pe camee, i s-a părut că deslușește două litere, a apucat să vadă un O și un V, două monograme săpate în lavă cu vârful acului.
– Am primit-o de la un negustor venețian, i-a șoptit Franca pe neașteptate, cu o voce stinsă, atât de stinsă încât a trebuit să se aplece și mai mult peste măsuță să o audă. Îi urmărea degetele care atingeau din când în când cameea, de parcă ar fi vrut să se asigure că e încă acolo la locul ei, urcau apoi pe firul de aur până la gât și se opreau o secundă, tresărind.
Are ceva care mă farmecă și încă nu știu ce, și-a spus, o fi pielea măslinie sau poate felul în care își trece degetele subțiri prin păr, atunci când crede că nu se uită nimeni la ea”.
Acolo, în grădină, la umbra platanilor și a arbuștilor de mirt și tamarix, peste măsuța de fier forjat, Franca îi întinse o cutie din sticlă de Murano.
– Trebuie neapărat să mănânci prăjitura asta, i-a spus Franca, se zice că au pus în ea niște mirodenii afrodisiace. Tirami sù, i-a șoptit. S-a ridicat învăluită în miros de lavandă și eucalipt și a dispărut pe scările ude ce coborau înspre lagună.”
Puțină etimologie
TIRAMISU
Tiramisu este un desert pe bază din mascarpone, ouă, zahăr, biscuiți moi care se îmbibă cu un lichior de cacao și cafea rece și se acoperă cu cacao. Dar care este originea acestei prăjituri cunoscute de multă lume și când a fost ea inventată?
Tiramisu a venit din Italia, unde se scrie tirami sù și unde înseamnă «redă-mi energia, ridică-mi moralul, ridică-mă». Legenda spune că tiramisu a fost inventat în Toscana la sfârșitul secolului al XVI-lea și că a fost creat special pentru vizita lui Cosimo III de Medicis, ducele Toscanei la Siena. Acestuia i-a plăcut atât de mult acest desert, încât l-a dus la curtea Florenței. De la Florența tiramisu a călătorit la Veneția, unde frumoasele curtezane venețiene, îmbrăcate în dantele și brocart, îl ofereau amanților.
Doar nu vom crede legenda care ne spune că tiramisu ar fi fost inventat pentru a nu irosi cafeaua rece și resturile de prăjituri!? Se mai adăuga puțin lichior ca să se înmoaie prăjitura și se acoperea totul cu cremă sau cu mascarpone. Și nu vom crede nici că tiramisu ar fi la bază o prăjitură pentru convalescenți, cu gălbenuș de ou și cu alcool și care i-ar fi ajutat să-și recapete energia în convalescență…
Bibliografie:
Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create, Ed. Humanitas, 2010
Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007
Oana Topală este licențiată a Universității „Al. I. Cuza” din Iași (cu o licență în filologie modernă și una în filosofie). Din anul 2007 locuiește în Belgia unde lucrează ca traducătoare și interpretă autorizată în Ministerul Justiției din Belgia și profesor agreat pe lângă Ministerul Federației Wallonie-Bruxelles. S-a specializat în pedagogia interculturală si predă cursuri de franceză ca limbă străină, de limbă, cultură și civilizație românească și de educație interculturala. Este prozatoare și eseistă, publică în mod curent în periodice (Revista OPT motive, Revista de Cultură Familia, Portal Revista Timpul) și scrie pe blogul personal «Literatură și delicatese» (www.oanatopala.eu) povești despre cuvinte călătoare și etimologii ciudate, povestiri fantastice și despre întâmplări cu intrări în alte dimensiuni, inspirate din călătorii.
Musafira intrat în limba română din limba turcă dar la bază musafireste un cuvânt care vine din arabă și este construit pe rădăcina – sfr– .
Pe acest –sfr – l-am mai întâlnit. Îl recunoaștem în termenul devenit acum universal, safari.
Care este legătura între safari și musafir?
Rădăcina arabă – sfr-are sensul de a se deplasa.
Să mai spunem că araba are un prefix, MU, cu ajutorul căruia construiește noțiuni de actant: cineva care face ceva.
De exemplu, de la iștira – cumpărătură, avem mușteriu. De la safar – călătorie avem în arabă musafir – călătorul.
Același safar a dat în Africa termenul pentru călătoria de plăcere însoțită de vânătoare safari.
În română, musafir, sub influența fanariotă, a luat sensul de oaspete în general.
Musafirii sunt primiți în sufragerie sau, în ultimii ani, în living
În multe case, “sufrageria” era camera de oaspeți, acolo se mânca doar duminica sau când veneau musafiri și se scoteau porțelanurile.
Sufrageria este un cuvânt care a intrat în română din turcă.
La originea îndepărtată, însă, cuvântul vine din persană. Majoritatea termenilor turcești de cultură și societate întrați în română (perdea, narghilea, han, peruzea, cerdac…) sunt de fapt iranisme, venind din farsi, limba de cultură a Imperiului Otoman. Este și cazul cuvântului sufragerie.
Cuvântul sufragerie vine de la cuvântul iranian sufra/sofra.
Sufra este masa tradițională iraniană, un eveniment social important, care pune în valoare și mâncarea și participanții, o combinație de ceremonie, inițiere, banchet. “Sofra” de altfel e un nume dat metaforic, pentru că el desemnează de fapt fața de masă, somptuoasă, brodată, pe care are loc festinul.
Sufragiul
Turcii au preluat sofra / sufrade la iranieni dar au creat și termenul pentru personalul domestic care servește la o sufra: sufragiul, cu accent pe penultima silabă. Sufragiul, așadar, e cel care servește sau organizează o “sufra” sau “sofra”.
În turcă, terminația -gi indica profesiile: geamgiu, cafegiu, hangiu, herghelegiu sunt cei care se ocupă cu geamurile, cafeaua, hanul sau herghelia.
De la numele sufragiului turco-iranian, românii au făcut apoi sufrageria, camera specială în care are loc un ospăț.
Boierii fanarioți
Toți stau așezați turcește pe sofale în jurul unei mese mici și joase, pe care se află diferitele platouri cu mâncare. O astfel de masă era numită, așa cum am văzut sufra sau sofra (iar sufragiul era cel care se ocupa de servit) și era de fapt o tavă de aramă sau de cositor îndeajuns de mare ca să primească între șase și opt persoane în jurul ei.
Divanul, narghileaua, siesta, cafeaua, taifasul, tabietul fac parte din ritualul dulce al boierilor care se așază cu mișcări lascive pe sofa. Pe atunci timpul curgea altfel, timpul aparținea plăcerilor infime ale vieții, timpul aparținea ospețelor, taifasurilor dulci, cafelelor fără șir, șerbeturilor parfumate, fumului aromat al unei narghilele, gândurilor pierdute în lene, suspinelor cântate de alții.
Bibliografie :
Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Ed. Meronia, București, 2009, p. 164 ;
Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri românești, Ed. Humanitas, București, 2021, p. 356 ;
Constanța Vintină-Ghițulescu, Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750-1860, Ed. Humanitas 2015, p. 147 ;
În italiană, în spaniolă (libro), în portugheză (livro) și în franceză (livre), cuvântul provine din latinescul liber . Cuvântul inițial însemna și „ scoarță” și se putea scrie pe un astfel de material. Ulterior, prin extensie, cuvântul a luat sensul de „operă literară, text scris”.
Engleză, germană, olandeză…
În engleză (book), în olandeză (boek) sau în germană (Buch), cuvântul provine din engleza veche „bōc” care la rândul său provine din rădăcina germanică „* bōks-”.
Acest strămoș foarte îndepărtat este un derivat din „boka” ce înseamnă „fag”.
Ce legătură este între un fag și o carte ? Pe tăblițele de fag erau scrise runele, caracterele sacre ale vechiului alfabet gotic și nordic. Aceasta ne amintește că în spatele fiecărei cărți se află un copac. Și ne mai amintește și de caracterul sacru al scrierii.
Bouquin
Interesant este că întâlnim rădăcina germanică „* bōks-” și într-un cuvânt din limba franceză : bouquin. De altfel, în 1459 franceza împrumută „boekijn” (cărticică) din olandeza medie. Acest „boekijn” va deveni cuvântul francez „bouquin”.
În limbile slave
În mod similar, în limbile slave, cuvântul „буква” (bukva— „scrisoare”) este legat de „fag”. Se deduce că primele scrieri ale limbilor indo-europene ar fi putut fi sculptate pe lemn de fag.
Cuvântul grecesc biblìon
Cuvântul grecesc βιβλίον ( biblìon ) are legătură cu Byblos, vechi oraș fenician și port la Marea Mediterană (astăzi în locul lui există localitatea Jubayl, în Liban). De aici se exportau mari cantități de papirus în mileniul 1 î.Hr. Tot aici s-a dezvoltat și alfabetul fenician, care stă la baza alfabetului grec.
În română – carte
În română, cuvântul carte vine din latinescul charta „hîrtie, scrisoare” care, la rândul lui, vine din grecescul χάρτης khártês (« foaie de papirus sau de hârtie »).
Bibliografie:
Marius Sala, “101 cuvinte moștenite, împrumutate și create“, Ed. Humanitas, 2010.
Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007;
Marie Treps, “Le passionnant voyage des mots”, cahier thématique, Petit Larousse 2007.
De Paște, „cucoana Marghioala Rosetti miluia toată lumea, proteja pe toţi asupriţii, iar casa ei devenise un izvor de binefacere pentru fetele scăpătate; le aduna hrănindu-le din averea ei şi punându-le să lucreze la covoare bogate pentru sfintele biserici şi la haine pentru săraci, astfel că saloanele ei semănau ca nişte ateliere de fabrică”. (1)
În Săptămâna Luminată se slujeau Liturghia cu Utrenia, se trăgeau clopotele cele mari în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară.
Negoțul lâncezea
Toată lumea se veselea şi toate activităţile lor încetau. „În timpul acestei săptămâni, negoţul lâncezea, dughenele nu se deschideau, afară de acelea ale vânătorilor, ale măcelarilor şi ale negustorilor de alimente”. (2)
La Curtea Domnească
La vechile curţi domneşti, Praznicul Învierii Domnului era sărbătorit în vechime cu mult fast.
Domnitorii noştri au preluat toate obiceiurile, ceremoniile şi alaiurile împăraţilor bizantini de la Țarigrad.
Stau mărturie însemnările cronicarilor și cele lăsate de călătorii străini veniţi pe meleagurile noastre în acele timpuri.
Biserica Stavropoleos, București, construită în stil brâncovenesc (fotografie din arhiva personala)
Grămăticul cuviosului domnitor Constantin Brâncoveanu (Anton Maria del Chiaro, născut la Florenţa în 1669), scrie: „în dimineaţa Sâmbetei Mari, în zorii zilei, în Paraclisul Curţii, ca şi în toate celelalte biserici, se face procesiunea cu icoana Mântuitorului şi se trag toate clopotele în biserici și mănăstiri.” (3)
Florentinul del Chiaro ne povestește și despre ce se întâmpla în sala de audienţă a Palatului Domnesc.
Invitații, fețe bisericești, călători străini pe meleagurile noastre, jupânițe și boieri, sunt trataţi cu cafea.
„Domnul aşezându-se pe tron primeşte sărutul mâinii de la persoanele cu vază, în special de la străini, care nu luaseră parte jos, în curtea Palatului. Se întreţine cu ei până la ora mesei, la care iau parte 70 până la 80 de invitaţi dintre cler şi boierime.”(4)
„Principesa”
„Principesa primeşte şi ea în apartamentul ei pe prelaţi, cărora le sărută mâna, stând în picioare, şi le dăruieşte câte o năframă brodată ca şi străinilor cu vază, şezând însă.”(5)
„Boierilor, ca şi jupâneselor cari vin de sărută mâna, Doamna le dăruieşte câte un ou roşu sau încondeiat cu flori şi alte desene bizare”. (6)
În plus, Doamna trimitea profesorilor fiilor ei câte o cămaşă de noapte lungă, cusută cu flori albe de mătase, o pereche de nădragi cu un brâu frumos împodobit cu flori sau arabescuri în diferite culori, dar şi o basma de modă turcească lucrată cu flori de aur ori mătase.
Soţia domnitorului Brâncoveanu, Doamna Maria, obişnuia să pună în basma aur, mai mult ori mai puţin, în funcţie de cât de merituoasă era persoana respectivă.
În afară de darurile primite de la familia domnitoare, secretarii care mergeau pe la soţiile marilor boieri pentru a le face urări primeau şi de aici câte o basma, dar şi două ouă încondeiate cu mare măiestrie.
Al doilea banchet
Sărbătoarea Paştelui continua cu săvârşirea Vecerniei Mari sau a Învierii a Doua, care se oficia în trecut cu o solemnitate deosebită.
„După slujba religioasă avea loc al doilea banchet, la care luau parte boierii de mâna a doua şi acei ce în ziua întâi au servit în caftan. Nu se slobod tunurile, ci numai salve de puşti”, povesteşte secretarul domnului Constantin Brâncoveanu. (6)
Comentarii recente