Scriitoarea Raluca Nagy reprezintă nominalizarea României la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, ediția 2022, pentru romanul „Teo de la 16 la 18”. Originară din Cluj, Raluca Nagy a studiat economia, sociologia și antropologia la București, Rabat și Bruxelles. A debutat în 2018 cu romanul „Un cal într-o mare de lebede”, nominalizat la Festivalul Primului Roman de la Chambery. Trei ani mai târziu, Raluca Nagy revine în fruntea scenei literare cu un roman extraordinar care șochează, intrigă și seduce.
“Teo de la 16 la 18” de Raluca Nagy a apărut în 2021 la Editura Nemira în colecția n’autor (coordonator Eli Bădică). Dedicaţia de pe carte – „Lui Vintilă, căruia n-am mai apucat să i-o trimit” – face trimitere la antropologul Vintilă Mihăilescu (1951 – 2020), a cărui discipolă este autoarea clujeană.
Cartea Ralucăi Nagy povestește lupta unei tinere femei cu propriul cancer, iar felul în care o face este o ultimă dovadă că literatura este salvare, în cel mai literal şi mai nemetaforic sens cu putinţă. Povestea poate fi a oricărei femei aflate într-o situație vulnerabilă. De altfel, aflăm numele eroinei abia în ultimul rând al cărții : “Ai uitat cum te cheamă, draga mea ? ” “Teo. Mă cheamă Teodora. ” (p. 176).
Cifrele din titlu
În capitolul 4, „Mi(n)isterul și poveștile”, descifrăm cu brutalitate misterul cifrelor de pe copertă « …mă urcasem pe clădirea din Regali să-l văd pe Papa.el. Aşa e viaţa, când n-ai nimic mai bun de făcut, te duci să vezi diverşi Papa”. Dar abia odată cu „PapaNicolau. Testul”, ieşit prost, şi care, „într-un final (P)apoteotic (…) se transformă în cancer”, lucrurile iau o turnură gravă: „important e să le reţinem [HPV – human papilloma virus] pe 16 şi 18, că sunt cele mai «agressive» … »
Aşadar, cifrele din titlu nu fac trimitere la vârsta unei jeune fille en fleur, cum pare la prima vedere, și nici la filmul lui Agnès Varga, „Cléo de 5 à 7” (1962), ci la un pericol de moarte.
De la 16 la 18 Teo traieste într-un interstițiu. De la 16 la 18, Teo își trăiește “viața pe credit” (vers din haiku-ul eroinei, p.92). În timpul tratamentului protagonista va exclama la un moment dat: „În zilele acelea, oamenii căuta-vor moartea şi n-o vor găsi şi îşi vor dori să moară şi moartea va fugi de ei. John se îngrijora degeaba, nu mai voiam să mor. Încercasem atâta timp să o fac, încât efortul devenise să trăiesc (…) aș prefera să trăiesc decât să mor încă o dată (p. 156)”. Viața pe credit nu se întâmplă deloc pe nesimțite (p. 80).
Relația eroinei cu locurile
Relația pe care eroina o are cu locurile este receptată plurisenzorial, stratificat. La Regali o izbește « mirosul de xerox și gunoi în loc de sare și pește » (p. 32), la Mirodeni „mirosurile alea înnebunitoare acopereau tot, inclusiv Campusul…” (p. 38), la Cartonați străbate „străduțele din orașul de carton” și din cauza ceții i se pare că vede marea (p. 54), în altă parte „stă iar să plouă cu magnolii în curți de ambasade, se înnora ușor-ușor, la primul picur…” (p. 98). Tot la Mirodeni „mandarinele de pe crengile supraîncărcate străluceau în lumina lunii, care arăta fix ca ele, dar mai mare… ”, „casa părea o seră luminată…” (p.41).
Romanul nu este o lectură facilă. Autoarea „provoacă limitele limbajului, îmblânzește granițele genurilor, ne ademenește într-un turn Babel contemporan, își re-construiește din cuvinte nu numai propriul univers ci și relația cu Dumnezeu”, scrie Eli Bădică, coordonatoarea seriei n’autor de la Editura Nemira. Des-face și re-face lumea după propria viziune. Se joacă cu expresiile, cu silabele și cu spațiile, aruncă în aer cuvintele și le prinde din nou. Le rupe și le repară.
Dumnezeu și/sau proiecția scriitoarei ?
În carte trăiește un cuvânt care nu este scris, ci (pre)simțit, în spațiile pe care autoarea le lasă goale. Undeva se ascunde un nume care trebuie intuit, descoperit și spus doar de cititor.
Romanul este scris cu nerv, cu sarcasm, cu spontaneitate și mai ales cu umor. Cititorul însoțește eroina în orașul natal, apoi merge cu ea în Regali, în Mirodeni, în Cartonați. Din Cartonați călătorește aproape încontinuu, de la SFârșiți, la Imperiali and More. Pe măsură ce experiențele se acumulează, ritmul textului devine din ce în ce mai alert și naraţiunea te ia cu vertijuri de montagnes russes.
Cu toate acestea, există în roman o constantă : Dr Simons. Dr Simons apare mai întâi ca autor al cărților care explică boala și tratamentul, apoi ca doctor care dă sentinţa, implacabilă : „Dacă nu accepţi tratamentul, e vorba de zile, maximum săptămâni. Am întrebat de cât e vorba dacă îl accept. S-a ridicat şi-a ieşit din salon”. Dr Simons însoțește eroina în timpul bolii, la spital pe marginea patului, acasă sau în oraș unde fac împreună lungi plimbări. Abia în finalul romanului cititorul află că Dr Simons este o femeie.
Este Dr Simons o formă rostită / scrisă pe care o ia numele ascuns? Sau este o proiecție a scriitoarei?
Vocea de la telefon din ultima parte a cărții este oare tot o formă pe care o ia numele ascuns în spațiile albe ?
Comentarii recente