Cuvinte călătoare (XXV). „Lalele, lalele, frumoasele mele lalele…”

Laleaua (tulipa) are un trecut „glorios“ şi, la un moment dat, a stârnit pasiuni aprinse, a provocat crize economice şi a scris istoria unei epoci.

Adorată de războinici

Adorată de războinicii de prin văile din Tianshan, lalelele decorau frontiera dintre China, Rusia şi Afganistan, cu flori roşii, mici, vesele, adaptandu-se la vremea rece şi vânturile îngheţate.

De aici, de pe „Acoperişul lumii“, aceste flori au plecat să cucerească inimile noroadelor de altădată: mai întâi de toate, printre musulmani, acolo unde laleaua „reprezintă cuminţenia, pioşenia în faţa lui Allah“ şi este considerată cea mai sfântă dintre flori.

Tulipa – turban

Tulipă („lalea”) este, la originea îndepărtată, persanul dulbänd „turban” (din care româna îl are şi pe tulpan).

Din persană, cuvântul a ajuns în turcă, unde a apărut (tülbend-)lâle, numele lalelei albe, pe care a semnalat-o pentru prima dată Bubeck, ambasadorul împăratului german Ferdinand I pe lângă Soliman Magnificul (între 1552 şi 1562), într-un raport al său.

Cuvântul turc tülbend care însemna „turban” s-a folosit pentru a denumi laleaua prin comparaţia făcută între forma florii şi cea a unui turban.

Tulipa – lalea

Cuvîntul turcesc lale se regăseşte şi în numele lui Allah, şi de aici însemnătatea imensă acordată acestei flori care populează grădinile, acest spaţiu al plăcerii şi bucuriei. Se spune, în tradiţia musulmană, că cei care îngrijesc florile, grădinarii, vor ajunge direct în ceruri pentru a se ocupa pe mai departe de această sarcină plăcută lui Allah.

Soleiman Magnificul la Istanbul

Sub domnia lui Soliman Magnificul, turcii au început să cultive lalele şi mai ales să le altoiască pentru a obţine varietăţi noi.

Aşa aveau să se nască „lalele de Istanbul, mult mai delicate şi mai elegante decît precedesoarele lor“, cu petale alungite şi suple, cu vârfurile ascuţite precum acul. 

La 1630, la Istanbul existau nu mai puţin de 80 de florării şi 300 de florari profesionişti.

Spre Țările de Jos, printre baloți cu țesături scumpe și săculeți cu mirodenii

Din Imperiul Otoman, printre baloţii de ţesături scumpe, cîţiva bulbi de lalea au ajuns în Ţările de Jos, în portul Antwerpen. Se pare că negustorul, care a cerut postavul şi mohairul, n-a prea ştiut ce să facă cu bulbii de lalea, pe unii i-a mâncat, asociindu-i cu ceapa, pe alţii i-a plantat, aşa, într-o doară, în grădina de zarzavat.

Reputatul botanist Carolus Clusius

Lalelele au fost aduse în Europa din Turcia la mijlocul secolului al XVI-lea. În 1593, Carolus Clusius, unul dintre cei mai reputaţi botaniști din Europa, a înființat în Leiden (Olanda) o grădină botanică vestită, printre ale cărei atracţii se numărau şi lalele aduse de la curtea sultanului Soleiman Magnificul. Există peste 3.000 de varietăți de lalele, cele mai răspândite fiind lalelele roșii.

În Europa

Prin intermediul lui Carolus Clusius, bulbii de lalea au ajuns pretutindeni în Europa.

Unii au crezut că este vorba de ceapă şi i-au rumenit în tigaie alături de varză, alţii i-au înăbuşit alături de coastele de miel, şi chiar i-au amestecat cu zahăr pentru a fi serviţi ca desert.

Dar europenii s-au convins repede că bulbii de lalea, chiar dacă semănau cu cepele, nu erau prea delicioşi, aşa că au început să aprecieze mai mult calităţile lor estetice.

Pasiunea pentru lalele: negustori, pictori, botaniști

Pasiunea pentru aceste flori minunate avea să atingă apogeul în primele decenii ale secolului al XVII-lea.

Horticultorii, negustorii, pictorii, botaniştii s-au întrecut în a „specula“, economic şi artistic, frumuseţea acestei flori.

Călătorii care poposeau în prosperele oraşe negustoreşti ale Olandei în preajma anilor 1630 descopereau cu umire un popor cuprins de o manie ciudată: mii de oameni, de la negustori bogaţi la simpli speculanţi de origine modestă, erau mânaţi de frenezia de a cumpăra şi a vinde. Obiectul tranzacţiilor lor era unul cât se poate de nefiresc: laleaua, o floare delicată şi exotică, recent sosită din Orientul Îndepărtat.

La 1637, laleaua numită Semper Augustus se vindea cu o sumă fabuloasă: de două ori preţul unei case.

Pictorii Rembrandt şi Bruegel reţin pe pînzele lor nu numai frumuseţea acestei specii, astăzi dispărute, dar şi obsesia care i-a animat pe locuitorii Ţărilor de Jos.

Pentru cîţiva ani, bulbii de lalea au reprezentat cel mai rîvnit produs de pe piaţă. Mulţi negustori au făcut averi din comerţul cu bulbii de lalea, preţul unui singur bulb depăşind cu mult salariul anual al unui negustor.

Cultura intensă a acestei flori în Olanda a făcut ca această formă scurtă a termenului, tulipa, care apăruse prima dată în Olanda secolului al XVI-lea să se răspândească în franceză (tulipe) şi în alte limbi europene (germ. Tulipe, engl. tulip, port. tulipa).

Înapoi în Imperiul Otoman

Cînd pasiunea pentru lalele se potoleşte la Amsterdam, prin anii 1640, ea se reaprinde în Imperiul Otoman.

Nu mai este vorba de o pasiune economică, ci doar de una culturală. Epoca Lalelelor începe pe la 1718 şi durează vreo 20 de ani.

Surse:

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu,  Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013;

Marius Sala, “101 cuvinte moștenite, împrumutate și create“, Ed. Humanitas, 2010.

Marie Treps, “Le passionnant voyage des mots”, cahier thématique, Petit Larousse 2007.

http://www.istoriesicivilizatie.ro/

https://dilemaveche.ro/sectiune/ieri-vedere-azi/articol/lalele-lalele-lalele

Cuvinte și povești cu parfum de epocă (VI). Madame Neli și Monsieur Franck

Pe la 1840, de cum dădea prima zăpadă, Bucureștii și Iașii se pregăteau de baluri.

Și cum la bal nu se mergea oricum, mai întâi de toate se căutau haine adecvate.

Rochii elegante și scumpe, bijuterii prețioase și pretențioase, botine rezistente și fine, cu năsturași înveliți in mătase, dantele ca pânza de păianjen, mănuși parfumate și evantaie din pene de păun.

Dar pentru toate acestea și încă multe altele era nevoie de o vizită la Madame Neli Lenfant care ținea prăvălie pe Podul Caliței, unde vindea rochii de bal, eșarfe, șaluri de fantezie, rufărie fină, horbote și pene, toate frumoase și capabile să satisfacă gusturile celor mai năzuroase cucoane.

Bărbații puteau trece pe la Monsieur Franck, care avea magazin la Curtea Veche și care le promitea cele mai elegante și mai ieftine noutăți în materie de haine bărbătești, venite tocmai de la Paris: surtuce, fracuri, rococo, pantaloni și jiletci de diferite stofe.

Dacă balul era mascat, se urca pe Podul Mogoșoaiei, la un anume Varamberg care vindea domino de mătase, costume naționale și de fantezie, măști de fel de fel. În plus, se oferea că în douăsprezece ceasuri ” să prefacă orice costum la un preț cuviincios”.

Strălucire, lux, opulență. De cum cădeau primii fulgi de nea, cluburile, conacele și palatele se deschideau, se decorau și se luminau, se pregăteau cupele pentru șampanie, se pregăteau alămurile, pianul și viorile.

💃💃💃

Rochiile și costumele sunt gata, orchestra este pregătită, sticlele de șampanie stau la rece în calupuri de gheață, trăsura așteaptă la intrare, balul poate să înceapă!

Surse:

Constanța Vintilă-Ghitulescu, Patimă si desfătare. Despre lucrurile marunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750-1860, Editura Humanitas, București, 2015, paginile 343-346.

Cuvinte călătoare (XXIV). Spania între „Piel de Toro” și „insula iepurilor”

Poate că nu ați auzit niciodată de asta, dar spaniolii se referă uneori la țara lor ca la Piel de Toro (Piele de taur).

Acest lucru se datorează imaginației geografului grec Strabon care a comparat forma țării cu pielea unui taur întinsă la soare și este, probabil, o referință la activitățile legate de corrida.

De fapt, Spania a primit multe nume de-a lungul istoriei.

Țara râurilor

Nord-africanii care au traversat prima dată strâmtoarea Gibraltar au numit-o Iberia, „țara râurilor” după „Iber”, numele unui râu.

Țara soarelui apune

Când au ajuns grecii, aceștia au numit-o Hesperia, „țara soarelui apune”.

Țara iepurilor

Cartaginezii, care au ajuns în jurul anului 300 î.Hr., au numit-o Ispania, „țara iepurilor”; mai târziu, cuvântul a fost latinizat de romani în Hispania și apoi în España.

Mai mulți autori latini, printre care Cato cel Bătrân, Plinius cel Bătrân sau Catullus sunt de acord că Hispania înseamnă „țara iepurilor”.

Cum sa ajuns ca Hispania însemnețara iepurilor„?

Cartaginezii vorbeau una dintre limbile semitice antice, punica – limbă ce provenea din limba vorbită de fenicieni.

Denumirea « Hispania » ar putea veni din fenicianul „i-spn-ya”. Romanii au interpretat prefixul „i” ca fiind „coastă, insulă, pământ” iar „ya” a luat semnificația de „regiune”.

Lexemul „spn”, care în feniciană se putea citi „saphan”, se traduce prin „iepuri”, în realitate damani, damanul fiind un mamifer asemănător cu iepurele, care trăiește pe stânci sau în arbori.

Cu secole în urmă teritoriul care avea să devină Spania era populat de un fel iepuri ceea ce i-a făcut pe cei care au descoperit-o să o numească în mod special „insula iepurilor”.

Surse:

https://europeisnotdead.com/fr/surnoms-des-pays-europeens/

www.wikipedia.org

Cuvinte și povești cu parfum de epocă (V). Povestea unei peruci de la Sibiu

Cuvântul a ajuns la noi din franțuzescul „perruque”. Informații despre primele peruci purtate la noi nu avem, în afară de portretul cu impozanta coafură-perucă a lui Dimitrie Cantemir; portretul este un document vizual care atestă folosirea ei. Însă în 1716, când își tipărește portretul în Descrierea Moldovei, Cantemir se află in Rusia.

O scurtă istorioară de la începutul secolului al XIX-lea ne arată peripețiile acestui accesoriu dorit și de cucoanele din părțile Craiovei.

Catinca, soția vornicului Barbu Știrbei, întreține o asiduă corespondență cu un anume Constantin Hagi Popp, negustor la Sibiu, care ținea magazin de desfacere pe strada principală.

În afară de semințe de flori, rumeneală de obraz, gazete și sticle de vin, Catinca Știrbei cere și o perucă, dar nu una oarecare; ci una care să îmblânzească un păr rebel și care să fie mai frumoasă decât cele purtate de cucoanele din târg.

Nefiind meșteri peruchieri la București Catinca cere negustorului sibian să-i trimită o perucă ce nu prea mai era la modă prin alte părți ale Europei.

După succesul dobândit pe vremea regelui Ludovic al XIV-lea, când peruca se înălțase și se diversificase, după ce în secolul al XVIII-lea peruca fusese adoptată și de bărbați ca semn al unor profesii, în secolul al XIX-lea peruca va reveni la scopul său inițial: împodobirea aristocratelor bătrâne.

Catinca o fi fost una dintre ele.

Catinca are ca model peruca purtată de coana Marghiolita, vreo rivală de prin târg, dar, așa cum ne-am așteptat, își dorește o perucă mai frumoasă și mai bine aranjată.

Ca să fie sigură ca meșterul peruchier va face ceea ce trebuie, Catinca trimite o șuviță de păr, însoțită de instrucțiuni, fie vorba intre noi, cam confuze. În plus, Catinca își dorea o perucă pudrată, cu bucle artificiale, deși acest tip de perucă își trăise ultimele clipe de glorie prin saloanele pariziene și vieneze. Acum ajungea la cucoanele valahe, ajutându-le să-și sporească frumusețea.

Ce-o fi înțeles maestrul peruchier din sfaturile Catincai e greu de imaginat. De la Sibiu, cucoanei i-a fost trimisă la Craiova o grozăvie de perucă. „N-a fost după cum am scris eu… Este o batjocură prea mare… Nu o pot purta… Face capul cât o baniță…”, îi scrie Catina negustorului sibian.

E de la sine înțeles că trimite peruca înapoi, odată cu alte indicații. Până va fi primit Catinca Știrbei peruca perfectă, moda perucilor trebuie să fi apus, înlocuite de cârlionți și zulufi.

Cuvântul perucă a intrat în română din franceză (perruque), unde apare pentru prima dată în secolul al XV-lea cu sensul propriu de chevelure (păr).

Peluca din spaniola, peruca din portugheză, parrucca din italiană, pilucca din sardă, perruque din franceză, toate aceste cuvinte ne trimit la latinescul pilus (păr).

Surse:

Constanța Vintilă-Ghitulescu, Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 17501860, editura Humanitas, București, 2015, p .222-224;

https://www.littre.org/definition/perruque

Etimologii ciudate (IX). Trivial: vorbe la colțul străzii

„Trivial” înseamnă lipsit de originalitate, comun, obișnuit, banal, vulgar, care vădește lipsă de pudoare. 

Dar să săpăm puțin mai adânc în etimologie …

Originea cuvântului „trivial” se găsește în latinescul „trivium”, care înseamnă „răscruce de trei drumuri” (de la tri-, „trei” și -vium care ne vine de la via, „drum, cale”).

„Trivium” a preluat treptat semnificația unui loc de întâlnire deschis, un fel de agora miniaturală unde oamenii puteau să se odihnească, să discute și să se întâlnească. Prin urmare, trivium a dat banal, adică demn de un loc prin care trec mulți oameni, cunoscuți de toți, banali, lipsiți de importanță, neînsemnați.

Un nou venit în Roma își culegea informațiile și noutățile din aceste intersecții, fie întrebând trecătorii, fie consultând afișele de la răspântie, hârtii prinse cu pietricele ca să nu le ia vântul, de statui sau de ziduri înnegrite, spălate de ploi.

Am putea spune că latinescul „trivialis” înseamnă „informații de la colțul străzii”.

Adjectivul derivat „trivialis” a ajuns să însemne „vulgar, obișnuit, lipsit de importanță, comun, lipsit de originalitate” , ceea ce înțelegem astăzi prin trivial. 

Mai există o teorie despre originile cuvântului „trivial”. „Trivium” în limba latină desemneaza, de asemenea, cele trei materii prin care toată lumea din Antichitate trebuia să-și înceapă învățarea, și anume gramatica, dialectica și retorica. Odată ce aceste materii erau însușite, se putea trece la celelalte patru materii mult mai complicate care alcătuiau quadrivium: aritmetică, muzică, geometrie și astronomie.

Surse:

www.dexonline.ro

www.lerobert.com

Soția e ironică

S-ar zice, după lectura poveștilor mele de vacanță „Iulie in Baleare” că oamenii nu făceau parte din peisaj.

Ba da, erau acolo, deși nu mai vorbim de turismul aiuritor de masă de acum nici doi ani.


De exemplu, câteva zile la rând am auzit (la început fără voia mea, apoi am vrut să aflu continuarea, ca la un serial, pe principiul hai, încă un episod) niște conversații pe care un bărbat francofon în jurul vârstei de 50 de ani le avea la telefon cu amanta.
În acest timp soția se afla în camera hotelului, pur și simplu bărbatul se izola câteva zeci de minute și vorbea la telefon.

Ce-i spunea bărbatul amantei? Se plângea.


Că soția e supărată pe el, că e revoltată fiindcă el are o amantă, că nu vrea să iasă din camera, că vrea chiar sa plece acasă, că e ironică cu el – asta îl durea pe el tare, că e ironică.


Îi mai spunea că fiică-sa nu vorbește cu el de vreo câteva luni (aici amanta a întrebat, fals naiv: dar de ce? Iar răspunsul a fost spus ușurel: à cause de ce que je fais à sa mère). Ușor, conversația a alunecat către subiecte mai sensibile : am înțeles că cealaltă femeie îi spunea bărbatului că ar fi vrut să fie și ea în vacanță cu el iar el îi spunea cu o voce forțat seducătoare, profundă: vom avea și vacanțe împreună, puțină răbdare. Pe scurt, îi promitea femeii marea cu sarea în timp ce el era în vacanță în Baleare cu nevasta.


Bărbatul a fost de un cinism ieșit din comun când a tras concluzia: până la urmă e și o parte bună în toată povestea noastră: niciodată nu a vorbit soția mea așa de mult cu familia și cu prietenii ei ca acum. Cât de generos a putut fi, cred că se felicita in sinea lui.


Într-o altă conversație l-am auzit spunând că uite, am vorbit îndelung cu soția mea, a înțeles situația, ce fericit sunt, nu mai vrea sa plece acasă, vrea să-și termine vacanța aici, cât de inteligentă e!


Nu am mai auzit ce a răspuns amanta, dar mărturisesc că nu mă mai interesa.


Concluzia mea logică a fost că vacanța a fost rezervată și plătită înainte ca el să se lanseze într-o altă relație.


Evident că am fost curioasa să văd cum era „sa femme”: în jurul vârstei de 50 de ani, minionă, subțirică, menținută, blondă cu părul scurt, foarte bronzata, cu lectura de vacanță la ea și chiar era ironică cu soțul ei, că am auzit-o si pe ea.
Ce crudă poate fi viața 😂😂 Câtă nedreptate!😂😂


Și cu brânza în pod și cu buzele unse.
Avoir le beurre et l’argent du beurre.

O întâmplare cu mama lui Ion Creangă

Eram, cred, prin anii 85-86 la Iași, în plin comunism, deci.

Îmi aduc aminte că ne duseseră cu clasa la Bojdeuca din Țicău. Mergeam destul de des cu clasa la muzeu, la teatrul pentru copii sau, după caz, în vizite la C.F.S. (Combinatul de Fibre Sintetice, acolo ne și făcuseră pionieri, de altfel) sau la Fabrica de Mătase Victoria.

În ziua aceea ne duseseră la Bojdeucă. Cred că mi-a plăcut, nu îmi mai amintesc sentimentul, dar oricum, îmi plăcea să merg la muzeu și cred că și citisem ceva de Ion Creangă, am o amintire cu o dictare din „Povestea unui om leneș” de prin clasa a II-a, deci da, ceva-ceva tot citisem.

Probabil că la Bojdeucă am avut și un ghid care ne spusese despre „Amintiri din copilărie” și despre mama lui Nică.

Cert este că atunci când am ajuns acasă i-am spus mamei că am văzut-o și pe mama lui Ion Creangă la Bojdeucă. Cum așa? Ce făcea acolo?

Vindea bilete la intrare, am răspus, foarte sigură de răspunsul meu.

Ore incluse

Era prin anii 2004-2005, la Iași, și mergeam la un coafor undeva prin spatele agenției Tarom, nu-mi mai amintesc cum se numea, dar nici nu are importanță.

Lucra acolo o coafeză de vreo 30 de ani care, la un moment dat, își pusese silicoane și era foarte mândră, mulțumită de ea însăși, gen, asta e cheia căsniciei fericite. Da, pentru că până să-și pună silicoane, soțul ei o înșela și nu o mai iubea (ambele acțiuni in același timp) iar ea era convinsă că de asta, că nu avea sânii mari. Dar acum îi avea mari și se rezolvase.

Îmi amintesc că într-o zi era foarte fericită pentru că, zicea ea, soțul meu (și i se rotunjea gura când spunea soțul meu) a rezervat o vacanță în Turcia numai pentru noi, dar am totuși o problemă și nu vreau să-l întreb pe el, sa nu creadă că sunt proastă (ah, nu, n-are cum așa ceva, am asigurat-o eu).

Ce problemă?

Nu știu ce-o sa fac cu orele astea incluse. Că așa a rezervat soțul meu, cu ore incluse. Și sunt multe? Da, în fiecare zi și nu știu ce-o să facem cu atâtea ore incluse. Vai, nici eu nu știu, i-am spus, dar lăsați că vedeți acolo.

Am luat tramvaiul din Piata Unirii și abia prin Statia Pădurii mi-am dat seama că voia sa spună all inclusive.

Pe atunci nu se purta masca așa că lumea se uita la mine cum râdeam așa, fără motiv.

Peisaje islandeze. O întâlnire stranie in the middle of nowhere

În a sasea zi a călătoriei mele în Islanda eram la Vik i Myrdal, acolo unde, acum mii de ani, vrând să aducă la mal o corabie cu trei catarge naufragiată în Atlantic, trolii au încremenit în mijlocul oceanului la răsăritul soarelui. Se uită de atunci neputincioși spre plajele cu nisip negru.      

Ne hotărâserăm în dimineața aceea să mergem să vedem câmpurile de lavă de la Landmannalaugar. Chiar înainte să urc în mașină am auzit o voce ascuțită, limpede, de fetiță, râsete stranii de copii și un clinchet de chei. Îmi amintesc că m-am oprit brusc și niște degete subțiri de gheață m-au atins pe obraz.                                                                                            

Știam că până la Landmannalaugar erau șaptezeci de kilometri off-road și ni se spusese că pentru a ajunge acolo trebuie să traversăm câteva râuri, că drumul este pustiu, că deseori elfii aprind focuri în fumarolele de un galben selenar și dansează. Din cauza asta, se pare, oamenii aleg un alt traseu, mai circulat și mai ușor. Ni se mai spusese că numai dacă mergem pe acest drum off-road, care urcă pe lângă vulcanul Hekla, putem vedea una dintre cele mai spectaculoase regiuni din Islanda : peisaje lunare, cratere roșii, munți roz de riolită, văi și câmpuri de cenușă care se întâlnesc cu lacuri de un albastru cobalt.

Pe măsură ce orele treceau și ne apropiam de Landamannalaugar, vedeam ca printr-un caleidoscop cum culorile peisajului variază de la negrul câmpurilor nesfârșite de lavă la albul zăpezilor eterne, trecând prin albastrul translucid al ghețarilor, verdele crud al mușchiului și galbenul unei roci vulcanice aruncate de o erupție vulcanică de acum o mie de ani.

Dintr-odată, acolo, in the middle of nowhere, a apărut în fața mașinii un bărbat foarte înalt și slab, osos, cu picioare subțiri. Nici acum, după atâta timp, nu-mi dau seama de unde apăruse. Stătea nemișcat în mijlocul drumului și se uita la noi. Apucasem să văd că avea în jurul gâtului o eșarfă de culoare arămie și că purta niște pantofi negri, foarte mari.

Raph a oprit mașina și l-a întrebat dacă i s-a întâmplat ceva și dacă putem să-l ajutăm. Da, putem să îl ajutăm, ne-a răspuns aruncând priviri neliniștite în spate, am nevoie de o frânghie, am rămas cu mașina în pană, acolo, după stânca aceea, și a întins brațul stâng să ne arate. M-am uitat peste umărul lui stâng, nu se vedea nimic, se înălțau doar niște stânci și mi s-a părut că zăresc un râu sau mai degrabă cred că l-am auzit curgând și mi-am zis că un râu trebuie să fie acolo. Un vânt rece mi-a atins vârfurile degetelor și m-am uitat repede în jur: pustietate, cratere, munți de riolită și câmpuri de lavă și cenușă.                                                 

Raph i-a făcut semn barbatului să urce. Parcă atâta aștepta, a sărit neașteptat de repede în mașină, a trântit portiera și ne-a întrebat dacă putem să-l ducem undeva unde ar putea găsi o frânghie. Noi mergem la Landmannalaugar, i-a spus Raph și dacă el crede că va găsi acolo ajutor poate călători cu noi. Ne-a spus că îl cheamă Albert și că a plecat de dimineață din Reykjavik la pescuit, împreună cu unchiul lui, foarte bătrân, cine știe, a șoptit, poate că azi a fost ultima oară când am mai mers cu unchiul la pescuit, atât e de bătrân. Și unchiul a rămas în mașină ? l-am întrebat cu o voce mică. Da, l-am lăsat acolo să mă aștepte, stă singur în mașină de vreo patru ore, de când am plecat să caut o frânghie să trag mașina, poate i s-a făcut și foame între timp, nu știu, a spus pe nerăsuflate.                 

M-a cuprins un sentiment ciudat de neliniște și mă uitam când la Raph, care conducea netulburat, când la bărbatul din spate.     

Părea să aibă 50 de ani, avea o figură prietenoasă, zâmbitoare iar ochii îi străluceau când ne vorbea, vedeam bine că se bucura că am oprit să îl ajutăm. Din când în când își înnoda mai bine eșarfa, parcă voia să-și ascundă gâtul, și mi s-a părut că are ceva la mâna dreaptă, dar când am vrut să mă uit mai bine și-a ascuns mâna între genunchi cu un gest rapid. Ne-a mai spus că am făcut o alegere foarte bună să mergem la Landmannalaugar pe drumul off-road, că nu multă lume are curaj să se aventureze pe aici, deși peisajul este de vis, și că de  multe ori mașinile rămân în pană. Mi-a căutat privirea și un zâmbet subțire i s-a întins pe față ; pentru o fracțiune de secundă am citit satisfacție în ochii lui, dar imediat a întors capul și s-a prefăcut că-și aranjează eșarfa.         

Raph l-a întrebat dacă locuiește la Reykjavik, da, acolo locuiesc și lucrez, dar regiunea mea natală, ne-a răspuns, este Landmannalaugar, am copilărit aici, părinții mei aveau o mică fermă ascunsă în spatele munților de riolită, creșteau oi. Când ajung aici, pe lângă vulcanul Hekla, știu că am ajuns acasă, cunosc fiecare piatră, fiecare cascadă și fiecare fir de mușchi, a mai adăugat râzând tare, cu toată gura. Am simțit cum îmi cobora un fior pe șira spinării și l-am văzut pe Raph că se uită iute în spate, în oglinda retrovizoare.                                                          

În depărtare se vedea un munte negru, scurgerea de la lavă de la Hekla, mi-am zis, acolo trebuia să ajungem. În Islanda, l-am auzit dintr-odată pe Albert iar cuvintele lui s-au întins către mine ca niște fire, toți știu că în noaptea de Anul Nou elfii se mută, pășesc ușor, aproape plutind, pe mușchiul rece sau pe lava împietrită, merg lent unul după altul, ca niște coloane de fum, pe picioarele lungi și subțiri, ca niște filamente transparente. Nu înțelegeam de ce ne spune Albert toate astea dar aveam sentimentul straniu ca tot ce ne povestește îi era foarte familiar. În noaptea de Anul Nou, a continuat, mergeți pe cărarea săpată în lavă de la vulcanul Hekla, opriți-vă la o răscruce și stați nemișcați. De ce, am întrebat în șoaptă, prinsă în povestea lui ca într-o capcană. Și mai ales nu vorbiți, indiferent ce se întâmplă, a adăugat. Veți vedea elfii adunându-se și cu priviri subțiri de gheață se vor mișca în jurul vostru pe picioarele lor străvezii, vor apărea și vor dispărea ca un abur. Vor încerca să vă dea daruri, dar să refuzați. Apoi a tăcut și nimeni nu a mai zis nimic restul drumului, o liniște se lăsase în mașină.

A trebuit să traversăm un râu nu foarte adânc; ești un șofer foarte bun, i-a spus Albert lui Raph cu o voce brusc răgușită, ați avut noroc astăzi. Mi s-a părut că-i părea rău.     

Abia când a coborât din mașină și a închis portiera am vazut că îi lipseau două degete de la mâna dreaptă care parea foarte fragilă și aproape transparentă. I-am spus că sperăm să găsească ajutor și să ajungă la mașină înainte de căderea nopții, oricum ziua de pescuit era ratată. Mai târziu, către sfârșitul după-amiezii l-am văzut tot acolo, plimbându-se ca o umbră lungă printre cele câteva mașini și corturi răsfirate. Părea că nu găsise încă frânghia de care avea nevoie dar nu ne-am îngrijorat pentru el, oricum spusese că se simțea acasă acolo, pe câmpurile de lavă, unde în spatele fiecărei pietre trăiește un elf.

Seara, când am ajuns înapoi la Vik i Myrdal, credeam că l-am uitat pe Albert; am mers într-un mic restaurant de la ocean, am mâncat langustine și am băut bere Viking cu gust de ardei iute. Mai târziu, când ne-am ridicat de la masă, nici nu ne imaginam ce ne aștepta afară. 

Deasupra plajei de nisip negru se mișcau vălurile aurorei boreale iar acum, după tot ce s-a întâmplat, îmi amintesc foarte bine că am simțit o prezență subțire în spatele rocilor de lavă și o respirație pe care am confundat-o cu bătaia vântului. Nu am îndrăznit să-mi întorc privirile de la spectacolul aurorei și să mă uit în spate.

Cuvinte călătoare (XXIII). Cine era Șeherezada?

„Ajunsă aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi tăcu. Califul, însă, vrăjit de povestea ce-o auzise, se sculă, încuie uşa iatacului ei, îşi puse pecetea pe uşă şi plecă…”

Dar cine era Şeherezada?

O făptură care se întrupează dintr-un nor de parfum de cedru și bergamotă, cu o centură cu bănuți de aur pe șoldurile de satin.

O siluetă care se răcorește la umbra portocalilor din grădina arhitectului, înconjurată de trandafiri, de iasomii, de lalele și de crini.

O umbră colorată care alunecă pe sofalele moi din seraiul califului în lumina asfințitului și își îndulcește buzele cu smochine și curmale prefăcute în stropi de miere.

O frumusețe care ia de pe tablaua argintie trei linguri de boabe de rodie și un vârf de fistic pisat.

O himeră care de la o noapte la alta ne prinde pentru totdeauna în lumea fabuloasă a celor „O mie și una de nopți” persane.

O apariție amăgitoare care, în stilul ei crud, poetic si pătruns de erotism,  ne spune poveste după poveste, purtându-ne pe tarâmul beduinilor și vizirilor, al cavalerilor si bidiviilor, al fecioarelor si creaturilor fantastice.

O voce ademenitoare care ne povestește lumea persană a celor „O mie și una de nopți”, cu păsări uriaşe Roc cu cioc de diamant, cu duhuri cu puteri magice, castele minunate ascunse în măruntaiele pământului, peşteri pline de nestemate, munţi de aur şi de magnet.

O voce care se preface sfioasă și tace la ivirea zorilor.

O șoaptă care ne atrage în toate visele, iluziile, fanteziile și himerele care au țesut timp de un mileniu istoria infinită a celor „O mie și una de nopți” .

O fată care a învățat să ne alunge somnul toată noaptea, știe să ne amăgească și dispare în zorii zilei ca aburul amețitor și subțire în lampa unui Djin.

„Șeherezada”, vocea poveștilor persane, este un cuvant persan, pe care româna l-a primit tot prin turcă și compus din -zade.

“Zade” este participiul persan, iranian, al verbului „a naște” sau „a se naște“. „Zade” în Șeherezada însemna “născută (din)” .

Iar șahr-zade nu e altceva decât cineva născut(ă) la oraș (șahr în persană, șehir în turcă).

Șeherezada (shahr-zade) nu era, așadar, decât o “orășeancă”, o fată de la oraș, o târgoveață.

Tot așa cum beizadeaua (Bey-zade) este un fecior de bei, de om cu greutate, de baron local, un băiat de bani gata.

Surse:

https://www.erudit.org/fr/revues/tce/2001-n65-tce604/008233ar.pdf

https://fr.wikipedia.org/wiki/Sh%C3%A9h%C3%A9razade

Etimologii ciudate (VIII). Fata cu ochi de peruzea

Peruzeaua este o „piatră semipreţioasă, opacă, de culoare albastră-verzuie” și este un termen sinonim al lui turcoază.

La originea îndepărtată a cuvântului peruzea se află persanul pērōzä  care înseamnă „victorios; fericit” și care a pătruns în turcă.

Din turcă l-am luat noi şi alte limbi balcanice (neogreacă, albaneză, sârbă), dar şi rusa (birjuzá).

Cuvântul peruzea face parte din seria de nume de materii din regnul mineral împrumutate din turcă (chihlimbar, fildeş, hurmuz, mărgean, sidef, tuci). Apare prima dată într-o traducere a cărţii Istoria Americii, făcută la 1785 şi aflată în manuscris la Biblioteca Academiei Române.

Cuvântul peruzea este termen sinonim al lui turcoază, împrumutat din francezul turquoise, un derivat de la turc, fiindcă acestă piatră a fost găsită prima dată în Turcia.

Numele occidental al acestei pietre (franceză – turquoise, italiană – turchese, spaniolă – turquesa) vine din latina medievală: turchesia „piatră venită din Turcia”.

Bibliografie:

Marius Sala, „Cuvintele – mesageri ai istoriei”, Ed. Meronia, 2009 ;

Marie Treps, Le passionnant voyage des mots, caiet tematic ilustrat de Moebius (Petit Larousse 2007, 2006);

https://dexonline.ro;

www.istoriesicivilizatie.ro.

Cuvinte călătoare (XXII). Zen! Origami, ikebana, mikado, yakuza.

Fie că este vorba de lumea culinară, artă, recreere, medicină alternativă sau rituri războinice, Imperiul Soarelui Răsare a fascinat întotdeauna Occidentul, iar aceasta se vede în vocabularul nostru.

Cuvintele japoneze din limba română nu sunt împrumutate direct din japoneză, ci au ajuns la noi prin diverse limbi europene, cel mai adesea prin franceză.

Dacă vrem să vedem ce formă are cuvântul japonez, observăm că frecvent acesta este analizabil, fiind format din două, uneori din trei cuvinte.

Câteva cuvinte de origine japoneză intrate în română din franceză au fost adaptate după pronunțare.

Chimono (croială de haină femeiască, cu mâneca dintr-o singură bucată cu restul hainei, fr. kimono) este un cuvânt compus din „ki” – a se îmbrăca și „mono” – lucru. La începutul secolului XX, doamnele care tocmai renunțaseră la corset se strecoară seducător într-un chimono, această rochie ușoară, de interior, cu mâneci largi, luată de la japonezi.

În harachiri (sinucidere prin spintecarea pântecului, folosită în mod special de samurai în caz de înfrângere, fr. hara-kiri) avem cuvintele „hara” – pântece și „kiri” – a tăia.

Mikado, „Împăratul Japoniei”, are în componența lui pe „mi” – distins și pe „kado” – poartă, deci într-o traducere literală ar însemna „distinsa poartă”. Această formulă ne amintește de expresia „Înalta Poartă” folosită pentru conducerea Imperiului Otoman, care în franceză se numește „La Sublime Porte”.

Judo și karate

În secolul XX ajung din Japonia sporturi bazate pe principiul non-rezistenței la forța adversarului. Europenii încep să le practice și adoptă denumirile fără a cunoaște adevăratul sens al acestor cuvinte : judo înseamnă „calea suplă”, aikido „calea păcii”, karate „mână goală”, adică „fără arme”. Astfel, aceste cuvinte ne transmit că în spatele practicilor sportive se găsește o filosofie.

Zen este un cuvânt japonez adaptat după un cuvânt chinezesc, „chan”, care înseamnă „liniște” și care corespunde unei școli budiste originare din China. Strămoșul îndepărtat al lui „chan” este un cuvânt sanscrit, „dhyana”, care înseamnă „meditație”. „Zen „evocă deci o filosofie asiatică. Și totuși, la sfârșitul secolului XX, vom adopta cu toții acest cuvânt și vom căuta cu toții să fim zen.

Ikebana

Artă tradițională a aranjamentului floral, ikebana a fost apreciată de autorii francofoni pentru rafinamentul său și valoarea sa simbolică atașată budismului. Michel Tournier scria în 1975 în Les Météores că ikebana și grădina în miniatură „sunt modalități de deschidere în spații goale supraaglomerate locuite de construcții ușoare, spirituale și dezinteresate”. Tradus literal, cuvântul în sine are o aură poetică: provine din „ikeru” -păstrat în viață și „hana” – floare.

Origami

Prin delicatețea și precizia sa, origami, o tehnică japoneză a hârtiei pliate, este tipică artelor tradiționale asiatice. Din simple foi de hârtie se poate naște o întreagă lume tridimensională, fiecare creație în sine fiind numită origami. Cuvântul provine din „ori” – a plia și „kami” – hârtie.

Yakuza

Un yakuza apare adesea în filmele de acțiune și jocurile video cu tatuaje pe corp. Yakuza (sau yakusa) este un membru al unei organizații japoneze comparabile cu Mafia. Numele său, care s-a răspândit în franceză în anii 1980, este compus din ya, ku și sa. Ya vine de la yattsu „opt”, ku înseamnă „nouă” și sa vine de la san și înseamnă„trei”.

Interesant este că „opt, nouă, trei” este cea mai proastă combinație într-un joc de cărți japonez. Deci, un yakuza este „cea mai proastă partida”. Într-adevăr, un yakuza nu este ușă de biserică!

Ricșă provine în română din engleză. Engleza a împrumutat direct cuvântul japonez „jinrikișa”, format din trei cuvinte : „jin” – om, „riki” – putere și „șa” – căruță, cuvântul însemnând trăsurică cu două roți trasă prin puterea unui om. Acestui cuvânt i s-a simplificat forma și s-a ajuns la englezescul ricksha.

Gheișă, cântăreață și dansatoare japoneză, și soia au fost împrumutate în română din germană, cf germ Geisha / Geischa și germanul Soja, și adaptate după pronunțare.

Bibliografie:

Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create, Ed. Humanitas, 2010 ;

Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007;

www.dexonline.ro;

Dictionnaire historique de la langue française, Alain Rey, Le Robert, 2011.

Cuvinte călătoare (XXI). Evadări textile. Povestea celor o mie și una de țesături

Orientul evocă peisaje îndepărtate și misterioase, splendoare somptuoasă, parfumuri și culori. Timp de secole, a fost pentru Occident sursa cunoștințelor savante în astronomie, matematică și medicină precum și a mirodeniilor, a parfumurilor și a țesăturilor prețioase. Țesăturile de aur, catifelele orientale, purpurii, mătasea, brocartul au ridicat prestigiul proprietarilor lor bogați și puternici, nobili și ecleziastici, prin caracterul lor luxos și prețul ridicat.

Țesăturile bizantine au supraviețuit în comorile bisericilor occidentale protejând moaștele sfinților sau în veșmintele sacerdotale.

În Evul Mediu, arabii aveau monopolul negoțului cu venețienii și cu genovezii. Această practică comercială veche și lungă și-a pus amprenta pe vocabularul Occidentului. Multe țesături de bumbac și de mătase păstrează în numele lor urma originii orientale.

Orientul Mijlociu, unde se intersectau araba, persana, turca, Asia, cu Drumul Mătăsii, foarte renumitele centre de producție din Persia, India sau China, Asia Mică și Mediterana de Est scriu împreună povestea celor o mie și una de țesături.

Muselină

Pânza foarte fină de bumbac numită muselină își ia numele de la Mosul, orașul de pe Tigru din Irak. La sfârșitul secolului al XIII-lea, Marco Polo scrie în jurnalul său de călătorie despre existența unei pânze de aur și mătase realizată la Mosul, numită mosulin. Dintr-o astfel de ţesătură subţire se confecționa inclusiv giulgiul, linţoliul, „pânza albă“ a morţii.

Damascul și (h)alepul

Damasc, acum o țesătură de tapițerie cu motive florale, este originar din orașul cu același nume din Siria iar (h)alepul, o țesătură cu o urzeală de mătase și bătătură de lână ne vine din Alep.

Levantina

Madame Grandet din romanul lui Balzac purta o rochie din levantină, o țesătură veche de mătase simplă care amintește de comerțul cu Levantul.

Satinul

Din China provine satinul strălucitor, din mătase sau din bumbac (de la Tsia-tung, numele medieval al orașului chinez Fujian cunoscut astăzi sub numele de Quanzhou).

Organdi si organza

Să nu uităm Asia Centrală, Drumul Mătăsii fiind legătura comercială dintre Asia și Europa.

Organzino italian provine de la numele orașului Ūrganj, în Turkestanul rus, un oraș comercial cunoscut în Evul Mediu pentru piața sa de mătase, oraș care în Europa se numea Organzi.

Ruinele acestui oraș, Kounia-Urgench din Turkmenistan, sunt în Patrimoniul Mondial UNESCO, în timp ce orașul modern se află astăzi în Uzbekistan și se numește Urgench.

Muselina ușoară și îmbrăcată, numită organdi când este din bumbac și organza dacă este din mătase, are aceeași origine, probabil pronunția indiană a toponimului Organzi.

Cașmirul

Șalurile de cașmir, cu modele florale sunt făcute dintr-o ţesătură fină, obținută din lâna caprelor crescute în regiunea muntoasă de la graniţa dintre Pakistan şi India.

Surse:

Jean Bezon, Dictionnaire général des tissus anciens et modernes, lucrare în care sunt indicate și clasate toate tipurile de țesături cunoscute până astazi în Franta și în străinătate, în special în India și China;

Andrei Oișteanu, Despre pânzeturi, până-n pânzele albe, in România literară nr. 38-39/2020.

Dictionnaire Le Petit Robert

http://www.dexonline.ro

Etimologii ciudate (VII). Emirul-Amiral

În limba română cuvântul „amiral” a intrat din franceză.

Dar dacă vom merge mai departe, vom descoperi că « amiral” vine din arabul „amīr al-‘ālī”, termen în care îl recunoaștem pe « أمير » (ʾamīr sau emir) ce înseamnă « mare șef, mare comandant ».

Credit foto: Ovidiu-Daniel Iordache
www.ovidiudaniel.com

Istoricii latini l-au transformat pe „amīr al- ‘ālī” în « amiralis” și din latina medievală cuvântul a intrat astfel în diferitele limbi europene.

„Amir” este adesea asociat în arabă cu alte cuvinte, pentru a desemna un funcționar. De exemplu, existau „amīr- al-madina” – comandantul orașului, „amīr- ar-rahl”- comandantul flotei între Andaluzia sau Sicilia și Africa de Nord, „amīr-al-bahr” – comandantul mării.

Credit foto: Ovidiu-Daniel Iordache
www.ovidiudaniel.com

Bibiografie :

Marlies Philippa, Koffie, kaffer, katoen. Arabische leenwoorden in het Nederlands, Uitgeverij Bulaaq, Amsterdam, 2008;

Surse :

www.dexonline.ro

https://cnrtl.fr/etymologie/amiral

Credit foto:

Ovidiu-Daniel Iordache, www.ovidiudaniel.com

Belgia pentru (ne)turiști (V). Cel mai bine păstrat secret al Belgiei

Se spune că este cel mai bine păstrat secret al Belgiei : deși mai puțin popular decât Gent, Bruges sau Anvers, vechiul oraș Tournai (Doornik în neerlandeză) are un farmec aparte.

Situat pe fluviul Escaut, la 10 km de frontiera cu Franța, Tournai este unul din cele mai vechi orașe ale Belgiei, cu o istorie care datează de 2000 de ani, fiind fondat de romani în anul 50, pe drumul dinspre Cologne spre Franța. Mai târziu, în secolul al V-lea, dinastia Merovingiană a ales orașul Tournai ca reședință regală.

Orașul Tournai adăpostește două bijuterii arhitecturale medievale: Catedrala Notre-Dame și cea mai veche clopotniță din Belgia – le Beffroi, turnul cetății.

Sursă foto: www.visittournai.be

Catedrala Notre-Dame

Această biserică romano-catolică a fost inclusă pe lista patrimoniului mondial UNESCO în anul 2000, fiind unul dintre exemplele cele mai concludente al împletirii celor mai importante două stiluri arhitecturale din Europa medievală: stilul romanic și stilul gotic.

Este considerată cea mai originală construcție religioasă din Belgia. Ea a influențat ca stil și decor și alte biserici de pe valea fluviului Escaut.

Era cam în a doua jumătate a secolului al XII-lea (1141) când s-a construit o Catedrală în stil romanic datorită faptului că Tournai fusese proclamat reședință episcopală. Această clădire a fost terminată in 1171.

Sursă foto: www.visittournai.be

În preajma anului 1198, au fost adăugate bolțile, putandu-se observa deja influența stilului gotic. Deasupra bolților au fost construite cinci turnuri.

Proporțiile catedralei sunt gigantice: patru etaje, 134 m lungime si 66 m lărgime (în transept); siluetele celor cinci turnuri, fiecare în altă formă, sporesc impresia generală de grandoare iar ferestrele înalte cu vitralii imense dau impresia de ireal.

Interiorul este caracterizat printr-o mare bogăție decorativă, realizată pe parcursul mai multor secole, între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea. Găsim aici picturi murale vechi de peste 700 de ani, dominate de lucrările celebrilor pictori Rubens și Jordaens, dar și un vitraliu în formă de trandafir. Aceste minuni pălesc însă în fața trezoreriei ce adăpostește o colecție de antichități neprețuite.

Sursă foto: www.visittournai.be

Clopotnița din Tournai (le Beffroi, turnul cetății)

Cea mai veche clopotniță din Belgia dar și din Europa de Nord se află în Tournai, iar construcția ei a început în anul 1188, la ordinul regelui Philippe Auguste al Franței.

În 1188, regele Franței, Philippe Auguste, căuta un aliat în lupta sa împotriva contelui de Flandra, Philippe d’Alsace, și acordă orașului Tournai dreptul de a construi o clopotniță.

Grand-Place din Tournai și Beffroi
Sursă foto: https://visitworldheritage.com/

Înaltă de 72 de metri cu 257 de trepte, clopotnița dispune de un parapet crenelat și de o secțiune în formă de cruce. Turnul cu clopotnița servea drept turn de veghe împotriva incendiilor și atacurilor dar a avut și rol de închisoare până în 1827.

Odată cu dezvoltarea economică a orașului, clopotnița a beneficiat și ea de îmbunătățiri, prin adăugarea unui etaj superior în 1294, dar și prin consolidarea sa prin patru turnulețe. În fiecare turnuleț a fost amplasată statuia unui soldat, întreaga clădire fiind dominată de imaginea unui dragon, simbol al puterii și al vigilenței.

Singurele clopote care au rezistat incendiului și care s-au păstrat până în ziua de azi sunt așa numitul „Clopot al Focului” și „Clopotul Bancloque”, care este cel mai mare.

Sursă foto: arhiva personală
Câteva din cele 257 de trepte din clopotniță
Sursă foto: arhiva personală
Sursă foto: arhiva personală

Surse:

www.visittournai.be

https://walloniebelgiquetourisme.be/fr-be/content/cathedrale-notre-dame-de-tournai-patrimoine-de-lunesco

Sursa fotografiei de copertă:

https://fr.m.wikipedia.org/wiki/Fichier:Cath%C3%A9drale_de_Tournai_-_rosace.jpg