În a sasea zi a călătoriei mele în Islanda eram la Vik i Myrdal, acolo unde, acum mii de ani, vrând să aducă la mal o corabie cu trei catarge naufragiată în Atlantic, trolii au încremenit în mijlocul oceanului la răsăritul soarelui. Se uită de atunci neputincioși spre plajele cu nisip negru.      

Ne hotărâserăm în dimineața aceea să mergem să vedem câmpurile de lavă de la Landmannalaugar. Chiar înainte să urc în mașină am auzit o voce ascuțită, limpede, de fetiță, râsete stranii de copii și un clinchet de chei. Îmi amintesc că m-am oprit brusc și niște degete subțiri de gheață m-au atins pe obraz.                                                                                            

Știam că până la Landmannalaugar erau șaptezeci de kilometri off-road și ni se spusese că pentru a ajunge acolo trebuie să traversăm câteva râuri, că drumul este pustiu, că deseori elfii aprind focuri în fumarolele de un galben selenar și dansează. Din cauza asta, se pare, oamenii aleg un alt traseu, mai circulat și mai ușor. Ni se mai spusese că numai dacă mergem pe acest drum off-road, care urcă pe lângă vulcanul Hekla, putem vedea una dintre cele mai spectaculoase regiuni din Islanda : peisaje lunare, cratere roșii, munți roz de riolită, văi și câmpuri de cenușă care se întâlnesc cu lacuri de un albastru cobalt.

Pe măsură ce orele treceau și ne apropiam de Landamannalaugar, vedeam ca printr-un caleidoscop cum culorile peisajului variază de la negrul câmpurilor nesfârșite de lavă la albul zăpezilor eterne, trecând prin albastrul translucid al ghețarilor, verdele crud al mușchiului și galbenul unei roci vulcanice aruncate de o erupție vulcanică de acum o mie de ani.

Dintr-odată, acolo, in the middle of nowhere, a apărut în fața mașinii un bărbat foarte înalt și slab, osos, cu picioare subțiri. Nici acum, după atâta timp, nu-mi dau seama de unde apăruse. Stătea nemișcat în mijlocul drumului și se uita la noi. Apucasem să văd că avea în jurul gâtului o eșarfă de culoare arămie și că purta niște pantofi negri, foarte mari.

Raph a oprit mașina și l-a întrebat dacă i s-a întâmplat ceva și dacă putem să-l ajutăm. Da, putem să îl ajutăm, ne-a răspuns aruncând priviri neliniștite în spate, am nevoie de o frânghie, am rămas cu mașina în pană, acolo, după stânca aceea, și a întins brațul stâng să ne arate. M-am uitat peste umărul lui stâng, nu se vedea nimic, se înălțau doar niște stânci și mi s-a părut că zăresc un râu sau mai degrabă cred că l-am auzit curgând și mi-am zis că un râu trebuie să fie acolo. Un vânt rece mi-a atins vârfurile degetelor și m-am uitat repede în jur: pustietate, cratere, munți de riolită și câmpuri de lavă și cenușă.                                                 

Raph i-a făcut semn barbatului să urce. Parcă atâta aștepta, a sărit neașteptat de repede în mașină, a trântit portiera și ne-a întrebat dacă putem să-l ducem undeva unde ar putea găsi o frânghie. Noi mergem la Landmannalaugar, i-a spus Raph și dacă el crede că va găsi acolo ajutor poate călători cu noi. Ne-a spus că îl cheamă Albert și că a plecat de dimineață din Reykjavik la pescuit, împreună cu unchiul lui, foarte bătrân, cine știe, a șoptit, poate că azi a fost ultima oară când am mai mers cu unchiul la pescuit, atât e de bătrân. Și unchiul a rămas în mașină ? l-am întrebat cu o voce mică. Da, l-am lăsat acolo să mă aștepte, stă singur în mașină de vreo patru ore, de când am plecat să caut o frânghie să trag mașina, poate i s-a făcut și foame între timp, nu știu, a spus pe nerăsuflate.                 

M-a cuprins un sentiment ciudat de neliniște și mă uitam când la Raph, care conducea netulburat, când la bărbatul din spate.     

Părea să aibă 50 de ani, avea o figură prietenoasă, zâmbitoare iar ochii îi străluceau când ne vorbea, vedeam bine că se bucura că am oprit să îl ajutăm. Din când în când își înnoda mai bine eșarfa, parcă voia să-și ascundă gâtul, și mi s-a părut că are ceva la mâna dreaptă, dar când am vrut să mă uit mai bine și-a ascuns mâna între genunchi cu un gest rapid. Ne-a mai spus că am făcut o alegere foarte bună să mergem la Landmannalaugar pe drumul off-road, că nu multă lume are curaj să se aventureze pe aici, deși peisajul este de vis, și că de  multe ori mașinile rămân în pană. Mi-a căutat privirea și un zâmbet subțire i s-a întins pe față ; pentru o fracțiune de secundă am citit satisfacție în ochii lui, dar imediat a întors capul și s-a prefăcut că-și aranjează eșarfa.         

Raph l-a întrebat dacă locuiește la Reykjavik, da, acolo locuiesc și lucrez, dar regiunea mea natală, ne-a răspuns, este Landmannalaugar, am copilărit aici, părinții mei aveau o mică fermă ascunsă în spatele munților de riolită, creșteau oi. Când ajung aici, pe lângă vulcanul Hekla, știu că am ajuns acasă, cunosc fiecare piatră, fiecare cascadă și fiecare fir de mușchi, a mai adăugat râzând tare, cu toată gura. Am simțit cum îmi cobora un fior pe șira spinării și l-am văzut pe Raph că se uită iute în spate, în oglinda retrovizoare.                                                          

În depărtare se vedea un munte negru, scurgerea de la lavă de la Hekla, mi-am zis, acolo trebuia să ajungem. În Islanda, l-am auzit dintr-odată pe Albert iar cuvintele lui s-au întins către mine ca niște fire, toți știu că în noaptea de Anul Nou elfii se mută, pășesc ușor, aproape plutind, pe mușchiul rece sau pe lava împietrită, merg lent unul după altul, ca niște coloane de fum, pe picioarele lungi și subțiri, ca niște filamente transparente. Nu înțelegeam de ce ne spune Albert toate astea dar aveam sentimentul straniu ca tot ce ne povestește îi era foarte familiar. În noaptea de Anul Nou, a continuat, mergeți pe cărarea săpată în lavă de la vulcanul Hekla, opriți-vă la o răscruce și stați nemișcați. De ce, am întrebat în șoaptă, prinsă în povestea lui ca într-o capcană. Și mai ales nu vorbiți, indiferent ce se întâmplă, a adăugat. Veți vedea elfii adunându-se și cu priviri subțiri de gheață se vor mișca în jurul vostru pe picioarele lor străvezii, vor apărea și vor dispărea ca un abur. Vor încerca să vă dea daruri, dar să refuzați. Apoi a tăcut și nimeni nu a mai zis nimic restul drumului, o liniște se lăsase în mașină.

A trebuit să traversăm un râu nu foarte adânc; ești un șofer foarte bun, i-a spus Albert lui Raph cu o voce brusc răgușită, ați avut noroc astăzi. Mi s-a părut că-i părea rău.     

Abia când a coborât din mașină și a închis portiera am vazut că îi lipseau două degete de la mâna dreaptă care parea foarte fragilă și aproape transparentă. I-am spus că sperăm să găsească ajutor și să ajungă la mașină înainte de căderea nopții, oricum ziua de pescuit era ratată. Mai târziu, către sfârșitul după-amiezii l-am văzut tot acolo, plimbându-se ca o umbră lungă printre cele câteva mașini și corturi răsfirate. Părea că nu găsise încă frânghia de care avea nevoie dar nu ne-am îngrijorat pentru el, oricum spusese că se simțea acasă acolo, pe câmpurile de lavă, unde în spatele fiecărei pietre trăiește un elf.

Seara, când am ajuns înapoi la Vik i Myrdal, credeam că l-am uitat pe Albert; am mers într-un mic restaurant de la ocean, am mâncat langustine și am băut bere Viking cu gust de ardei iute. Mai târziu, când ne-am ridicat de la masă, nici nu ne imaginam ce ne aștepta afară. 

Deasupra plajei de nisip negru se mișcau vălurile aurorei boreale iar acum, după tot ce s-a întâmplat, îmi amintesc foarte bine că am simțit o prezență subțire în spatele rocilor de lavă și o respirație pe care am confundat-o cu bătaia vântului. Nu am îndrăznit să-mi întorc privirile de la spectacolul aurorei și să mă uit în spate.