Cuvântul a ajuns la noi din franțuzescul „perruque”. Informații despre primele peruci purtate la noi nu avem, în afară de portretul cu impozanta coafură-perucă a lui Dimitrie Cantemir; portretul este un document vizual care atestă folosirea ei. Însă în 1716, când își tipărește portretul în Descrierea Moldovei, Cantemir se află in Rusia.
O scurtă istorioară de la începutul secolului al XIX-lea ne arată peripețiile acestui accesoriu dorit și de cucoanele din părțile Craiovei.
Catinca, soția vornicului Barbu Știrbei, întreține o asiduă corespondență cu un anume Constantin Hagi Popp, negustor la Sibiu, care ținea magazin de desfacere pe strada principală.
În afară de semințe de flori, rumeneală de obraz, gazete și sticle de vin, Catinca Știrbei cere și o perucă, dar nu una oarecare; ci una care să îmblânzească un păr rebel și care să fie mai frumoasă decât cele purtate de cucoanele din târg.
Nefiind meșteri peruchieri la București Catinca cere negustorului sibian să-i trimită o perucă ce nu prea mai era la modă prin alte părți ale Europei.
După succesul dobândit pe vremea regelui Ludovic al XIV-lea, când peruca se înălțase și se diversificase, după ce în secolul al XVIII-lea peruca fusese adoptată și de bărbați ca semn al unor profesii, în secolul al XIX-lea peruca va reveni la scopul său inițial: împodobirea aristocratelor bătrâne.
Catinca o fi fost una dintre ele.
Catinca are ca model peruca purtată de coana Marghiolita, vreo rivală de prin târg, dar, așa cum ne-am așteptat, își dorește o perucă mai frumoasă și mai bine aranjată.
Ca să fie sigură ca meșterul peruchier va face ceea ce trebuie, Catinca trimite o șuviță de păr, însoțită de instrucțiuni, fie vorba intre noi, cam confuze. În plus, Catinca își dorea o perucă pudrată, cu bucle artificiale, deși acest tip de perucă își trăise ultimele clipe de glorie prin saloanele pariziene și vieneze. Acum ajungea la cucoanele valahe, ajutându-le să-și sporească frumusețea.
Ce-o fi înțeles maestrul peruchier din sfaturile Catincai e greu de imaginat. De la Sibiu, cucoanei i-a fost trimisă la Craiova o grozăvie de perucă. „N-a fost după cum am scris eu… Este o batjocură prea mare… Nu o pot purta… Face capul cât o baniță…”, îi scrie Catina negustorului sibian.
E de la sine înțeles că trimite peruca înapoi, odată cu alte indicații. Până va fi primit Catinca Știrbei peruca perfectă, moda perucilor trebuie să fi apus, înlocuite de cârlionți și zulufi.
Cuvântul perucă a intrat în română din franceză (perruque), unde apare pentru prima dată în secolul al XV-lea cu sensul propriu de chevelure (păr).
Peluca din spaniola, peruca din portugheză, parrucca din italiană, pilucca din sardă, perruque din franceză, toate aceste cuvinte ne trimit la latinescul pilus (păr).
Surse:
Constanța Vintilă-Ghitulescu, Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750–1860, editura Humanitas, București, 2015, p .222-224;
Comentarii recente