dec. 01

Maratonul Internațional de Lectură Italia-Spania-Belgia în Revista de Cultură FAMILIA

Maratonul Internațional de Lectură Italia-Spania-Belgia a început ca o poveste în anul școlar trecut, în pandemie, când elevii își întâlneau profesorii în timpul activităților on-line.

La inițiativa Ginei Dumitriu, profesoară de limbă, cultură și civilizație românească în Italia, cinci profesoare din Spania, Belgia și Italia au organizat în octombrie 2020 prima ediție a Maratonului de lectură. Această activitate didactică se adresa în special copiilor români înscriși la cursul de limbă, cultură și civilizație românească.

Cursul de limbă, cultură și civilizație românească (LCCR) este organizat de Institutul Limbii Române (instituție în subordinea Ministerului Educației) în școli din Italia, Spania, Belgia, Franța, Portugalia și Irlanda. Acest curs oferă copiilor români din diaspora un melanj de cunoștințe de gramatică, literatură, geografie și istorie. Profesorii care predau acest curs au experiență în predarea limbii, culturii și civilizației românești în mediu intercultural și multilingvistic; ei îmbină în mod ludic tehnicile moderne de predare cu metodele tradiționale astfel încât copiii să descopere cu plăcere literatura, cultura și civilizația românească.                      

Deși desfășurat anul trecut de un număr mic de profesoare, Maratonul a adunat în jurul lecturii copii din trei țări și a avut un impact pozitiv atât asupra copiilor cât și asupra părinților și bunicilor lor. 

Astfel, în octombrie 2021 am lansat ediția a II-a a Maratonului Internațional de Lectură Italia-Spania-Belgia “Cine citește rezistă!”, organizat de această dată de zece profesoare de limbă, cultură și civilizație românească din Italia, Belgia și Spania, coordonate de Oana Topală, profesoară de limbă, cultură și civilizație românească în Belgia. 

În acest an, Maratonul Internațional de Lectură are susținerea Institutului Limbii Române și se bucură de parteneriatul cu Muzeul Național al Literaturii Române din Iași, care va fi alături de copii, părinți și profesori în această aventură cu « Strategii istețe de Maraton ».

 Maratonul de lectură se adresează copiilor cu vârste între 7-13 ani care sunt înscriși la cursul de limbă, cultură și civilizație românească și are ca scop promovarea lecturii în limba română în rândul copiilor din diaspora. Având în vedere numărul mai mare de profesoare participante, a crescut numărul copiilor care se vor întrece la Maraton în acest an.                                                                                                                                                                               Proiectul se desfășoară pe nivel lingvistic, pe nivel școlar și cu o cadență săptămânală. Astfel, în fiecare săptămână, timp de 10 săptămâni, copiii vor primi de la profesoara lor un text de citit și vor demonstra  lectura și înțelegerea acestuia prin răspunsuri la întrebări. La sfârșitul Maratonului de lectură fiecare copil va primi o “Diplomă de participare” iar la festivitatea de premiere on-line  toți elevii participanți vor fi apreciați și premiați cu un cadou-surpriză.

Ca element de noutate, anul acesta Maratonul de lectură este conceput într-o manieră circulară, precum o călătorie: plecăm din România, însoțiți de autori români de literatură pentru copii, călătorim prin Europa descoperind autori străini de literatura pentru copii și ne întoarcem acasă, în România.                       

Activitățile didactice din cadrul proiectului pot avea loc în clasă, în cadrul orelor de limbă, cultură și civilizație românească, în biblioteci sau on-line, în funcție de condițiile de predare-învățare din școlile din diaspora unde învață copiii.

Prin intermediul strategiilor didactice creative, copiii își vor îmbunătăți competențele de comunicare în limba maternă, se vor familiariza cu literatura pentru copii și cu scriitorii de literatură pentru copii, română și universală. Lectura va fi instrumentul care le va cultiva gustul estetic și abilitățile artistice și literare. 

Carmen Tiderle (Cine-a pus piper în mare), Michael Ende (Povestea fără sfârșit), Italo Calvino (Desene nărăvașe), Eric Emmanuel Schmitt (Oscar și Tanti Roz), Shel Silverstein, Roald Dahl (Matilda), Gianni Rodari, Jean de la Fontaine (Fabule), Lucica Tudoran sunt doar câțiva dintre autorii prin ale căror pagini copiii “vor alerga” în cele zece săptămâni de Maraton.

Echipa proiectului: 

  • Gina Dumitriu – profesor LCCR Italia – inițiator proiect
  • Oana Topală – profesor LCCR Belgia – coordonator proiect
  • Anișoara Biru – profesor LCCR Belgia
  • Mariana Paliev – profesor LCCR Italia 
  • Maria Grecu – profesor LCCR Italia
  • Ioana Marcu – profesor LCCR Italia
  • Antonela Pohoață – profesor LCCR Spania
  • Dorina Apostol – profesor LCCR Spania
  • Anca Istrate – profesor LCCR Spania
  • Ligia Giurgiu – profesor LCCR Spania

dec. 01

Fragmente din „Povestea gotică” în Revista OPT Motive

Toată ziua bătuse dinspre mare un vânt rece care adunase peste burg niște nori negri, uriași, încrețise apa canalelor și alungase oamenii în case. Pe la trei după-amiază a început să ningă și de nicăieri o ceață groasă se lăsase dintr⁠-⁠odată peste Piața Mare. Un strat subțire de zăpadă era acum pe clopotniță, pe acoperișurile caselor lipite unele de altele, pe străzile înguste, pietruite, iar crengile copacilor își întindeau spre nori degetele de stalagmitele.

Pe când închideau obloanele și împingeau ușile mari de fier, mulți șopteau înfricoșați că ceața asta nu prevestește nimic bun, bătrânii spuneau cui îi asculta că în iarna aceea în care se cutremurase pământul și înghițise catedrala, tot așa o negură învelise casele ca într⁠-⁠un giulgiu, iar crenelurile și fațadele se desfăcuseră sub grindina cât oul de porumbel.

Mai mult ca să nu⁠-⁠l recunoască cineva, Thomas își trase gluga de postav gri și strecură în buzunar, pachetul pe care i⁠-⁠l dăduse lutierul aseară, învelit în piele moale de vițel. E pentru ultima dată când mai fac asta, i⁠-⁠am spus și lui. Nu m⁠-⁠a crezut, o secundă a lăsat deoparte viola, a ridicat capul și s⁠-⁠a uitat la mine dintr⁠-⁠o parte, cu o privire subțire, albastră. Încă îi aud vocea șuierătoare, Thomas, mi⁠-⁠a spus, știi că ești prins într⁠-⁠o capcană și că nu e pentru ultima dată, așa că ai face mai bine să te grăbești, că venețianul nu stă mult, du⁠-⁠te și ai mare grijă să nu te vadă cineva. E ciudat, nu știu aproape nimic despre el, mi se pare că-l cheamă Jacob, parcă așa l⁠-⁠a strigat venețianul ultima dată.

La Taverna Nebunului, cineva îi povestise într⁠-⁠o seară că acum doi ani, tot așa pe vremea asta, în fața casei lui Otto, oprise o trăsură cu un blazon roșu⁠-⁠stacojiu. Cerșetorii care fuseseră de față jurau că, învelit într⁠-⁠o pelerină neagră, vizitiul ținea hățurile cu degete lungi, subțiri precum picioarele de păianjen. Cu fața ascunsă sub o pălărie cu boruri largi, lutierul, da, el era, înalt și slab, osos, coborâse ținând în mâinile cu piele pergamentoasă o cutie din lemn. Se spunea că o umbră îi deschisese ușa și că lutierul se subțiase și dispăruse înăuntru ca un fum. În zilele următoare, oamenii începuseră să-l vadă intrând la Conservator și auziseră că-și deschisese un atelier lângă Casa Bursei. Repara acolo viole și construia niște instrumente dintr⁠-⁠un lemn lăcuit, de culoarea prunelor brumate.

E prea târziu acum, oftă aproape imperceptibil Thomas în timp ce trăgea de ușa grea a Conservatorului. Aruncă o privire pe stradă, ieși repede și o luă la stânga, trecu de casa lui Otto și se apropie de casa Grittei. Încălțase azi⁠-⁠dimineață cizmele verzi cu năsturași pe marginile răsfrânte și la fiecare pas simțea pietrele reci. Se vedeau pantalonii din atlaz turcoaz, foșnitor, pe sub haina groasă, încheiată până sus cu butoni argintii, cumpărați de la un anticar astă-vară la târgul din Delft.

Târgul din Delft, se gândi, nu e cu nimic mai prejos decât târgul de aici, din Piața Mare.

Cel mai mult îi plăcea să meargă în halele de lângă Turn, să se uite la postavurile și la pânzeturile pe care le vindeau la Bruges neguțătorii veniți de la Gent, de la Amsterdam și chiar de la Reims. Postavul strălucea ca strugurii sau ca mierea lichidă, așa i se părea lui, mai ales la apusul soarelui când razele cădeau pieziș în Piață. Atunci atingea cu vârful degetelor dantela de Bruges sau de Valenciennes, o simțea delicată ca pânza de păianjen, iar mătăsurile erau atât de moi și de fine încât lui i se părea că atinge aerul, un aer făcut să semene cu apa curgătoare.

Trecu pe lângă casa Grittei. Are ceva care mă farmecă și încă nu știu ce, își spuse, o fi pielea translucidă sau poate felul în care își trece degetele subțiri prin păr atunci când crede că nu se uită nimeni la ea. Socoti când îl chemase Gritta la ea ultima oară, cred că era la sfârșitul lui septembrie, da, septembrie era, că abia mă întorsesem de la călugării benedictini.

Oare o fi acasă, se întrebă întorcând capul, cu gândul la dantelele Grittei și la mirosul de scorțișoară și lavandă care o învăluia, și chiar atunci o umbră subțire, palidă, trecu repede prin spatele ferestrei luminate slab.

Din ziua aceea, Gritta a intrat în pământ. Nu⁠-⁠i mai dăduse niciun semn și când întreba la Taverna Nebunului dacă cineva o mai văzuse prin târg, toți ridicau din umeri, ba chiar vreo doi îl și întrebaseră cine e Gritta, uitându⁠-⁠se la el ca la un om care își pierduse mințile.

Și uite că acum era lumină la Gritta și chiar mi se pare c⁠-⁠o văd trecând prin fața ferestrei, ea era, nu am văzut⁠-⁠o foarte bine, e adevărat, dar îi recunosc silueta subțire. Mâine dimineață am să-i bat la ușă și vorbesc cu ea, apoi am să mă duc la Taverna Nebunului să le râd în nas bețivanilor ălora care pierd timpul pe acolo. Stau cu orele cu fundurile pe bănci din lemn și coatele pe mese murdare de grăsime și puțind a heringi afumați și a ceapă, duc la gură căni mari cu bere pe care le golesc dintr⁠-⁠odată, hohotesc gros și⁠-⁠mi spun că degeaba mă gândesc eu la Gritta, că ea nici măcar nu mă vede.

Orologiul din Turn bătu de patru ori și vântul rece dinspre mare alungă în spatele garguielor un stol de pescăruși cu capul negru. Ar fi bine să mă grăbesc, își zise, dacă vreau să-l mai găsesc încă pe venețian la Loja Florentină, o iau pe lângă canal, trec podul și apoi o țin tot la stânga, la ora asta nu e nimeni pe stradă.

Și dispăru pe lângă spițeria lui Jan…

(Fragmente din Povestea gotică)

Oana TOPALĂ

Specializată în pedagogia interculturală, fiind implicată în diverse proiecte de profil, Oana este prozatoare și eseistă. Publică în mod curent povestiri fantastice în periodice și ține un blog.

Oana Topală încearcă să intre în goticul de tip occidental, cu o poveste care pune accentul pe descriere și atmosferă, ceea ce poate fi un bun exercițiu prozistic. Atentă la detalii, la stil, ea reușește să creioneze un personaj pregătit pentru aventură.

https://optmotive.ro/2021/84/art8/index.html?fbclid=IwAR0HzBOHb-ZTEJfs_hM-s16Jed_6yvs5BdZqe4M5ZXkljWpcuSrrdFBxYg8

nov. 30

Cuvinte călătoare (XXVIII). Surprinzătoarea poveste a cuvântului „zestre”

Lada de zestre

Zestrea e averea cuiva, dar se referă mai ales la obiectele pe care le primește o fată când se mărită.

Iar lada de zestre este lada în care se strâng, de-a lungul anilor, rând pe rând, aceste obiecte: haine ale miresei (cămăși, fote, ilice, albituri), dar și așternuturi, ștergare, fețe de masă, preșuri și păretare.

Deseori lada de zestre avea în interior un mic sertar pentru salba de galbeni și alte podoabe, dar și pentru acte. Șiraguri de mărgeluțe, pietricele colorate, năsturași și bumbișori, fundițe mici cât fluturii de noapte, cerceluși cu boabe vișinii, pasmanterii aduse de marchitan, toate se găseau în cufărul de zestre.

Dar care este povestea cuvântului zestre?

Cuvântul zestre, însă, are o poveste interesantă.

Provine dintr-o formulă solemnă a latinilor, formulă care (con)sfinţea/”pecetluia”/”parafa” orice jurământ, angajament, acord, promisiune de credinţă, pe scurt, orice înţelegere, tratat, alianţă sau contract.

Formula începea așa: „dextrae dextras iungentes, fidem obstrinximus…”, în traducere liberă: „ne-am dat mâna (dreaptă) şi de acum ne uneşte credinţa”.

Cu timpul, se pare, nu mai rosteau toată formula, ci doar primul cuvânt, dextrae, iar zestre din românește o arată limpede.

Dextra sau dextera (de unde neologismul dexteritate) era mâna dreaptă.

Când spuneau „dextrae !” spuneau, de fapt, „ne-am înțeles, am bătut palma”.

Din acest „dextrae !” a apărut în română zestre.

De ce mâna dreaptă ?

Pentru că la romani ea era simbolul, prin excelenţă, al încrederii. Al protecţiei, al prieteniei şi al credinţei. De fapt, mâna în sine era la ei un simbol al acţiunii, al înfăptuirii şi, de aici, al împlinirii unui jurământ/cuvânt dat.

O veche credinţă romană spunea că în mâna dreaptă locuia Fides, Încrederea, zeiţa jurămintelor şi a contractelor.

Surse consultate:

1. Gh. Gutu, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, București, 1993;

2. Les symboles de l’engagement dans les rits  nuptiaux, de l’Antiquité à nos jours, Marion Jacquet, Colloque 2011 de l’ Institut Albert le Grand;

3. Dictionnaire Étymologique Latin, M. Bréal et a A. Bailly;

4. Zenaida Luca-Hac, Logodna_cuvantul_dat_si_vremea_cea_buna-34174

nov. 25

Etimologii ciudate (XIV). A dres busuiocul!

Expresia „a drege busuiocul” înseamnă „a repara o gafă”, „a căuta să ștergi o impresie rea” sau „a salva aparenţele”.

Însă cum s-a născut această sintagmă? Cum poate fi dres, reparat…busuiocul?

A dispărut un cuvânt

Expresia ini­ţială era „a drege cu busuiocul“ şi se refe­rea la vinul în curs de acrire, căruia producătorii se stră­duiau să-i redea buche­tul iniţial prin tratarea lui cu ajutorul unor plante diferite, printre care și busuiocul.

A drege

În domeniul gastronomic se găsește unul din sensurile de bază ale verbului „a drege”, respectiv „a repara, a întrema, a îndrepta ceva stricat”.

Dresuri, mirodenii, condimente

Verbul „a drege” a ajuns să fie folosit în cazuri când se impune „repararea” sau „îndreptarea” a ceva, precum dregerea mâncărurilor sau a băuturilor cu diverse mirodenii pentru un gust cât mai bun.

Adesea, diverse plante aromatice sunt utilizate pentru a da un gust și un miros plăcute preparatelor culinare și băuturilor.

În cazul vinurilor, pe vremuri, cel mai bun efect în dregerea lor îl avea busuiocul.

Fiind o tehnică la care se apela de multe ori, „a drege” a ajuns să aibă și sensul de „a falsifica, a contraface o băutură” pentru că, desigur, uneori, de la atâta dres, se pierdea esența adevărată a licorii.

În timp, de la „a drege cu busuiocul” s-a ajuns la „a drege busuiocul”, expresie desemnând „îndreptarea unei greșeli” sau „salvarea unor aparențe”.

Cine ar mai spune astazi „a drege cu busuiocul”? Nimeni, firește.

Surse:

www.dexonline.ro

nov. 22

Etimologii ciudate (XIII). Ce-i mai place să se dea în stambă!

Stamba

Stamba este o pânză de bumbac relativ ieftină – revoluționară în epocă –, la care decorațiunile, ornamentele, broderiile, „florile“ („stambă înflorată“), „alesăturile“ nu sunt realizate prin brodarea cu acul și ața colorată, ci prin presarea, prin imprimarea, prin „stamparea“ pe țesătură a unor modele (tipare) decorative.

Cuvântul românesc stambă provine de la neogrecescul și italienescul stampa, cu sensul de presă, teasc (de tipografie), imprimare, tipar, ziar. În italiană avem stampare = „a tipări“ și stampiglia = „ștampilă”.

Nu, cuvântul stambă nu provine de la Stambul

Unii au crezut eronat că termenul de stambă ar proveni de la numele turcesc al Țarigradului: Stambul.

Numele țesăturii nu provine de la vreun loc geografic unde, chipurile, ea ar fi fost fabricată (în cazul nostru Stambul), ci, așa cum am arătat mai sus, de la metoda fabricării sale (stampare).

A (se) da în stambă

„A se da în stambă“ are şi înţelesul de „a se face cunoscut“ (mai ales în mod negativ), a se face de râs, a se da în spectacol.

Care este legătura între o pânză de bumbac relativ ieftină și datul în spectacol? Niciuna. Cu toate acestea, există o explicație.

Totul ţine de o literă, de un „b“ care ia locul unui „p“

Expresia iniţială este „a da pe cineva la stampă“, adică „a da pe cineva la ziar“ [= stampa]“, eventual la „rubrica de scandal“ , respectiv „a expune ridicolului public“. De altfel, înțelesul arhaic al expresiei „a se da în stambă“ este „a se tipări“.

Cum s-a întâmplat?

Iată însă cum s-a întâmplat de fapt. Stambă mai înseamnă şi “teasc de tipografie”, neologism din italianul “stampa” (există chiar şi “stampare” cu sensul de a imprima prin deformare pe metale şi “stampă/stampe” imagine imprimată după o placă gravată).

Unul dintre cele mai vechi ziare din Italia se cheamă chiar aşa: „La Stampa“. Iar când un sportiv sau un politician refuză să mai dialo­gheze cu presa, el intră în „silenzio stampa“.

Sensul iniţial al expresiei a da în stambă era de “a da la tipar, a tipări”. De la noţiunea de “a face cunoscut unui public larg” sensul  s-a mutat practic instantaneu la “a face bine cunoscut,  a face celebru”.

Cele două aspecte apar punctate în scrierile vremii. Un hrisov de la 1817 nota “s-au dat în stamba tipografiei politiceşti a oraşului Eşului”.

Anton Pann scria la jumătatea secolului al XIX-lea, referindu-se la „toată istoria“ unei „muieri rele“: “Căci era vestită şi în stambă dată / De  văduvă grasă, putredă bogată” (Povestea vorbii).

Cu timpul, limbajul uzual a selectat dintre toate felurile de faimă obţinută prin apariţiile în presă pe cea negativă, modificând şi forma expresiei din “a fost dat în stambă” în “s-a dat în stambă”, cu sensul de “a-şi arăta fără să vrea proasta creştere sau cusururile”, sens consemnat de Dicţionarul de Exprsii şi Locuţiuni ale Limbii Române din 1985.

Bibliografie:

Andrei Oișteanu, Despre pânzeturi, până-n pânzele albe in România literară nr. 38-39/2020;

Stelian Dumistrăcel, Până-n pânzele albe. Expresii româneşti: biografii, motivatii, Editura Institutul European, Iasi, 2001;

www.dexonline.ro

nov. 19

Week-end în Bavaria (IV). München. Grădina Engleză


Grădina Engleză din München este cel mai mare parc ce se găsește în interiorul unui oraș din Europa. Principalele atracții ale parcului includ două grădini de vară, o pagodă chinezească, o casă japoneză a ceaiului și un templu în stil grecesc numit Monopteros.


Denumirea se datorează stilului în care a fost amenajat parcul, acesta având un stil destul de informal şi popular în Marea Britanie în perioada dintre jumatatea secolului al 18-lea şi începutul secolului al 19-lea.

Parcul este mai mare decât parcuri celebre cum ar fi Central Park din New York și este împărțit în două secțiuni: Hirschau, partea de nord care are 3 kilometri lungime și partea de sud care măsoară 2 kilometri.

Turnul Chinezesc

Construit ca o replică a Marii Pagode din Grădinile Botanice Regale Britanice, Turnul Chinezesc este o structură înaltă de 25 de metri ce se aseamănă cu superbele pagode din grădinile împăraților chinezi. Turnul ridicat la sfârșitul secolului al 18-lea a fost bombardat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și a fost reconstruit după proiectul initial. Acest turn găzduiește a doua cea mai mare berărie din München.

Turnul Chinezesc
Se poate face surfing la intrarea în Grădina Engleză

Gradina Engleză a luat naștere la sfârșitul anilor 1700 când arhiducele si electorul Carl Theodor și-a propus sa transforme orașul. Una dintre dorințele sale a fost aceea de a înființa o așa numită „grădină militară”, proiectată cu scopul de a oferi soldaților informații despre agricultura si in același timp pentru a le oferi un loc unde să se poată recrea în aer liber. Grădina militară și-a deschis porțile în 1789.

Există aici și o casă japoneză a ceaiului construită în 1972 cu ocazia organizării de către München a Jocurilor Olimpice. Aici sunt organizate în mod regulat ceremonii ale ceaiului.

Templu grecesc Monopteros

Tot în Grădina Engleza se poate vizita și un templu grecesc numit Monopteros ce a fost construit în 1836.

Cei care vizitează Gradina Engleza nu ar trebui sa fie surprinși daca văd nudisti, zona dintre templul grecesc si gradina japoneza a ceaiului fiind printre locurile favorite de plaja ale nudistilor încă din anii 1960. 

Noi nu i-am văzut, ma gândesc ca era totuși destul de frig, adică fără mănuși și fular nu te puteai plimba.

Templul în stil grecesc Monopteros
Unii agață lacăte pentru a-și sigila iubirea,
ceea ce amintește de lăcățelele prinse de podurile peste Sena, în Paris

München, 14.11.2021

nov. 18

Week-end în Bavaria (III). München. Mariënplatz și o legendă despre „pasul diavolului”

Mariënplatz și orașul vechi

Ca să ajungem în Mariënplatz, am traversat zona pietonală, o zonă aglomerată, cu numeroase magazine și restaurante bavareze, vechi, cu fațade amintind de Evul Mediu, clădiri decorate de Crăciun, cafenele din care ieșeau efluvii de vanilie și scorțișoară, vitrine cu soldăței, pitici, elfi și globulețe.

Am trecut pe lângă etalaje cu portocale, mandarine, mango, rodii imense, fructe de kaki și fructele pasiunii, ne-au făcut cu ochiul dughenele care vindeau castane coapte, migdale, alune de copac și alune de pământ, nuci de macadamia, semințe de bostan, toate trase în caramel.

Plutea deja un aer de vacanță, de târg de Crăciun, cu vin fiert, ștrudele cu mere, covrigi bretzel și bere bavareză. Se instalaseră deja cabanutele pentru târgul de Crăciun. Pe care l-au anulat.

În Altstadt (orașul vechi) ne-am oprit mai întâi în Marienplatz (Piața Mariei), piața centrală a orașului München. A fost piața principală a orașului începând din 1158.

În această piață, în Evul Mediu aveau loc spectacole iar neguțătorii cu nume nordice își vindeau mărfurile de tot felul.

Marienplatz a fost denumită după Mariensäule, o coloană mariană înălțată în centrul său în 1638, pentru a sărbători sfârșitul ocupației suedeze.

Primăria Veche din München

În partea de est a pieței este situată Primăria Veche (Altes Rathaus) din München. Este o clădire în stil gotic, cu o impresionantă fațada gotică din secolul al XV-lea, cu o sală de consiliu, o sală de bal și un turn, care au fost reconstruite. Astăzi în Primăria Veche se găsește un muzeu al jucariilor, cu o colecție de jucării vechi.

Primăria Nouă din München

Primăria Nouă (Neues Rathaus) este emblema orașului. Ridicată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aceasta construcție te copleșește și apoi te seduce. Imensul palat neogotic este ornat cu statui și garguie. Turnul de 85 de metri are un carillon care răsună de 3 ori pe zi (la ora 11, la ora 12 și la ora 17). În vârf tronează un călugăr mic (Münchner Kindl), simbolul orașului München. 

Curtea interioară are o terasă agreabilă iar diferitele ornamente neogotice dau impresia că te afli într-o mănăstire.

Coloana Fecioarei Maria, protectoarea orașului München

În centrul pieței, Mariensäule este împodobită cu o statuie din aur a Fecioarei Maria. La începutul secolului al XVII-lea, München era una din capitalele Contra-Reformei. Această mișcare religioasă se opunea Reformei protestante și o venera în mod special pe Fecioara Maria. Prințul elector Maximilian I a ordonat construirea acestei coloane ca să mulțumească cerului că a apărat orașul în timpul războiului de 100 de ani, atunci când era ocupat de trupele suedeze.

Figurile din bronz ce înconjoară aceasta coloană reprezintă nenorocirile cu care se confrunta orașul Munchen la acea vreme: șarpele (erezia), dragonul (foametea), leul (războiul) și busuiocul (pesta). Acest monument a inspirat numeroase alte coloane din Europa.

Frauenkirche – Biserica Sfânta Maria din Munchen

Catedrala gotica Sfânta Maria (Frauenkirche) este inima orașului. Această construcție din cărămidă roșie construită în secolul al XV-lea în stil gotic târziu este unul din simbolurile orașului. Cu turnurile sale de 100 de metri Frauenkirche domină centrul și mărturisește importanța catolicismului în Bavaria.

Turnurile bisericii Sfânta Maria din München

Domurile în formă de bulbi, în stil renascentist, au fost construite din motive economice și dau acum catedralei o siluetă originală.

Biserica Sfânta Maria din München

Pasul diavolului

La intrarea în naos se vede o urmă neagră ce seamănă cu urma unui pas, terminată cu o coadă. Este Teufelstritt (pasul diavolului).

O legendă spune că un arhitect încheiase un pact cu diavolul și în schimbul pactului trebuia să construiască această catedrală fără ferestre. La terminarea lucrărilor, diavolul a intrat în naos, s-a uitat de jur împrejur și, într-adevar, de acolo de unde stătea el nu se vedea nicio fereastră.

A considerat ca arhitectul respectase pactul și a acceptat catedrala.

Dar arhitectul ridicase catedrala în așa fel încât ferestrele nu se vedeau din locul în care se afla diavolul. Când să iasă din catedrală, diavolul și-a dat seama de înșelăciune și, nebun de furie, a bătut din picior la intrarea în naos și a lăsat o urmă de pas…care se vede și astăzi.

Peterskirche – Biserica Sfântul Petru din Munchen

Biserica Sfântul Petru. În plan secund Primăria Veche.

Biserica Sfântul Petru domină Marienplatz. Fondată în 1180, Peterskirche este cea mai veche biserică din oraș. De-a lungul secolelor, acest edificiu a fost reconstruit de mai multe ori, în stiluri arhitecturale diferite. Astfel, interiorul a fost decorat în secolele XVIIe și XVIII cu elemente baroce și rococo. Din turn se văd Alpii in depărtare.

München, 13.11.2021.

nov. 16

Week-end în Bavaria (II). München și castelul de basm al „regelui nebun” Ludovic al II-lea al Bavariei

München și comerțul cu sare

În secolele al XII-lea și al XIII-lea, comerțul cu sare era înfloritor în Bavaria, în special în regiunea unde astăzi se află orașul München, a cărui fondare a fost în mare parte determinată de negoțul cu sare. Și nu a fost o întâmplare: în 1158, ducele Henri Leul (Heinrich der Löwe) a distrus podul peste râul Isar care pe atunci era proprietatea lui Otto de Freising, prinț-episcop. Toate acestea pentru a devia drumul sării către propriul său pod din apropiere de Munchen.

Marienplatz – Primăria Nouă
München decorat de Crăciun
Castane coapte
München by night

Astfel, atunci când traversau podul, neguțătorii de sare erau obligați să îi plătească lui drepturile de vânzare și de trecere și nu episcopului Otto de Freising.

Astfel, München s-a transformat dintr-o comunitate mică într-un sat medieval relativ prosper. Munchen a obținut dreptul de a stoca și de a vinde sarea timp de câteva zile, înainte de a fi tranportată în altă parte. Atunci când, în 1332, împăratul Ludovic al Bavariei a acordat Münchenului monopolul sării pentru Sudul Germaniei, orașul a trebuit să fie mărit.

Locuitorii Münchenului nu au fost singurii care au profitat de succesul comerțului cu sare, în toată regiunea comerțul cu sare a creat noi locuri de muncă în mine, în pădurile din munți și în salinele de la Bad Reichenhall, Berchtesgaden și Marktschellenberg.

München – mic sat fondat de călugări

Numele orașului este legat de colonia unor călugări de la mănăstirea Schaftlar. Numele orașului vine de la „apud Munichen” (Mönchen în germană) – la călugări – deoarece aici a fost mai întâi o mănăstire benedictină iar călugării erau proprietari ai pământurilor.

Nu se cunoaște data exactă a fondării așezării. Prima atestare documentară datează din 1158, în latina medievală villa Munichen, în timpul Henric Leul (Heinrich der Löwe), duce de Saxonia. O jumătatate de secol mai târziu localitatea a primit statut de cetate și a fost fortificată.

În 1327 întregul oraș a fost distrus de foc, dar a fost reconstruit câțiva ani mai târziu de Ludovic al IV-lea, împărat al Sfântului Imperiu Roman în acel moment.

Începând din anul 1255, timp de peste 700 de ani, München a fost orașul de reședință al casei de Wittelsbach, ale cărei construcții reprezentative marchează imaginea orașului până în zilele noastre.

Cel mai cunoscut membru al casei regale bavareze este, fără îndoială, regele de poveste Ludwig al II-lea, care s-a născut în castelul Nymphenburg, reședința de vară din München a casei regale Wittelsbach.

Frauenkirche – inima spirituală a Münchenului, bastionul catolicismului. Construită în secolul al XV-lea în stil gotic târziu. Din cărămidă roșie și cu un turn de 100 de metri, biserica domină centrul orașului.
Frauenkirche

München – capitală a regatului Bavariei

Devenită în 1806 capitală a regatului Bavariei, München este în mod constant înfrumusețat și îmbogățit de dinastia Wittelsbach, în special de regii Ludovic I și Maximilian al II-lea.

Olympia Park
Olympia Park
Olympia Park
Vedere dinspre Viktualiemarkt (piața de alimente) spre Primăria Veche
Viktualiemarkt (piața de alimente
Primăria veche

Castelul de basm al regelui nebun, Ludovic al II-lea al Bavariei

Regele Ludovic al II-lea al Bavariei şi-a investit marea parte a averii personale în construirea unei serii de castele de basm.

Totul a început după ce a vizitat castelul medieval Pierrefonds, castelul Wartburg şi bineînţeles, bijuteria Franţei, palatul Versailles. Înainte de construirea castelelor, zona Bavariei era una sărăcăcioasă, proiectul “regelui nebun” influenţând nu numai dezvoltarea artistică, ci şi economia şi infrastructura.

Castelul Neuschwanstein

Construirea acestui castel parcă rupt dintr-un basm a avut ca scop crearea unui refugiu personal pentru rege, locul având şi o valoare sentimentală. Datorită frumuseții sale de poveste, castelul a devenit inspirație pentru desenul animat Frumoasa din Pădurea Adormită.

Castelul Neuschwanstein

Castelul a fost construit pe ruinele a altor două castele medievale, care au fost reşedinţa de vară a familiei sale, Ludovic petrecându-şi o mare parte din copilărie acolo. Nu numai arhitectura impresionantă de îmbinare a romanticului şi renascentistului, ci şi locul fac un peisaj de basm: castelul este poziţionat la poalele Alpilor, la 800 de metri altitudine.

Piatra de temelie a fost pusă în septembrie 1869, iar în 1884 regele deja se putea muta în noua locuinţă.

Se pare că regele numea clădirea un “templu al prieteniei”, castelul fiind ridicat în cinstea lui Richard Wagner. Acesta nu a putut să se bucure de cinstea oferită de rege, el murind în 1883. Clădirea a costat 6, 2 milioane de mărci de aur, aproape dublu faţă de estimarea iniţială. Cu toate acestea, Ludovic nu a stat în castel decât 172 de zile.

Castelul Neuschwanstein

După moartea regelui, prinţul regent Luitpold a deschis porţile Neuschwansteinului pentru public, până la Primul Război Mondial acest lucru devenind sursa principală de venit a familiei regale bavareze. Clădirea a supravieţuit celor două mari războaie mondiale.

Puțină etimologie

Numele orașului München ne vine din muniko, un vechi cuvânt german care înseamnă călugăr și are la origine latinescul popular monicus.

Pe monicus îl recunoaștem în francezul „moine” și în italianul „monaco”.

Coborâm mai departe în istoria acestui cuvânt și aflăm că provine din latinescul târziu monachus care înseamnă „pustnic religios” și vine din grecescul bisericesc monakhos. În monakhos îl recunoaștem pe monos  „singur” și are la origine o rădăcină foarte veche, proto-indo-europeană –  men – „izolat”.

Munchen, 13.11.2021

Surse:

https://www.etymonline.com/word/monk?ref=etymonline_crossreference

https://www.historia.ro/sectiune/travel/articol/castelele-de-basm-ale-regelui-nebun-ludovic-al-ii-lea-al-bavariei

nov. 16

Week-end în Bavaria (I). Despre München în era covid, cu părtinire

Am ajuns la München într-o seară colorată și rece de toamnă bavareză, cu frunze lipite de asfaltul umed și iederă roșie agățându-se tenace de zidurile caselor. Turnurile cu ceas din vechiul oraș, piețele vechi, clădirile gotice și fațadele baroce erau învăluite într-o ceață albă. O secundă am crezut că o ninsoare ușoară coborâse din Alpi.

Despre München în era covid, cu părtinire

München este capitala landului federal Bavaria, care poartă denumirea oficială de „Freistaat Bayern”, are o populație de 1,56 milioane de locuitori și este al treilea oraș ca mărime din Germania, după Berlin și Hamburg.

Orașul este cunoscut la nivel mondial pentru sărbătoarea Oktoberfest, care reprezintă cel mai mare festival din lume, și care ERA vizitat în fiecare an, într-un trecut nu foarte îndepărtat, de șase milioane de oameni.

La fel de bine, dar mai liniștit, faimoasa bere din München poate fi savurată sub castanii uneia dintre numeroasele berării în aer liber. În München, acestea au o tradiție de peste 200 de ani și sunt considerate un simbol al stilului de viață bavarez.

Orașul München se bucură de o reputație internațională în calitate de metropolă artistică, culturală și științifică și oferă o viață de noapte foarte animată. München are o excelentă rețea de transport în comun, de o punctualitate cu adevărat nemțească.

Chiar și în era covid, restaurantele cu mâncăruri tipice bavareze erau pline, berăriile semănau cu un Oktoberfest în miniatură: bănci lungi de lemn, halbe de 1 litru, bărbați în costume bavareze, o fanfară, chelnerițe cu decolteuri generoase care puteau să poarte fără probleme 4-5 halbe într-o singură mână, șiraguri de covrigi bretzel, cârnați cu varză murată, șnițele și ștrudele cu mere.

Seară la renumita berărie Hofbräuhaus

Era coadă de fiecare dată la intrarea în restaurant, cafenea sau berărie: se controla cartea de identitate și pașaportul covid – cheia modernă care îți deschide toate ușile.

În noiembrie 2021 la Munchen se poartă hainele elegante, pantofii scumpi, parfumurile la modă. Ca accesorii, pălăriile chic și obligatoriu masca FFP2, mare, cu cioc de rață, cu două filtre și patru elastice; era greu, aproape imposibil să trișezi și să o dai jos ca să iei o gură de aer dinspre Alpi.

Chiar și în era covid, locuitorii orașului München se bucură de numeroasele oaze verzi pe care le au, cum ar fi Grădina Engleză, luncile râului Isar și parcurile castelelor, precum și apropierea de Alpi și de lacurile din Bavaria Superioară.

Grădina Engleză

Turiștii, în era covid, vizitează pinacotecile, culisele teatrului și expozițiile de artă.

Vechea Pinacotecă
Casa artei

Chiar și în era covid, Grădina Engleză era plină și colorată, unii făceau surf în centrul Münchenului pe o cascadă mică, la intrarea într-un parc. Ce ciudat să îi vezi acolo, cu costumele și cu planșele lor de surf!

Surferi în centrul Münchenului

Alții beau bere la berăria de lăngă Turnul Chinezesc; mâncau cartofi prăjiți din cornete mari și se fereau de ciori. La München, ciorile te pândesc când te întorci la masă cu berea și cartofii prăjiți, plonjează și își înfig ciocul negru în câte un cartofior. Nu m-am așteptat, credeam că numai pescărușii fac asta, așa cum se întâmplă la Ostende.

Chiar și în era covid, copiii merg la teatrul de marionete, la muzeul de jucării sau mănâncă acadele colorate, migdale și alune trase în caramel cumpărate din piața de alimente, Viktualienmarkt.

Vin fiert în piața de alimente Viktualienmarkt

Chiar și în era covid, piața orașului Viktualienmarkt era animată. Unii cumpărau pește și creveți, alții cărnați de toate felurile, trufe și ciuperci de pădure, măsline cu sâmburi și cu gust de busuioc sau fără sâmburi și umplute cu bucățele de ardei iute, măsline ținute în ulei, cu oregano sau cu alte mirodenii. Unii clienți cumpărau ceaiuri și infuzii amintind de tărâmuri de la capătul lumii, alții se opreau și beau vin fiert, punch, vin de miere sau gin fierbinte. Câțiva se opreau și se uitau la ornamentele de Craciun.

Piața de alimente. Viktualienmarkt
Piața de alimente. Viktualienmarkt
Piața de alimente. Viktualienmarkt

Și în era covid, în centrul Münchenului, în Mariënplatz, în prima zi de week-end, oamenii stăteau la o coadă de două sute de persoane. Am crezut că e o coadă la intrarea în Primăria Nouă sau la covrigi bretzel. Nu. Era coadă la vaccinare.

Coadă la vaccinare în Marienplatz
Marienplatz. Primăria Nouă

Munchen, 14.11.2021

nov. 08

Cuvinte și povești cu parfum de epocă (VII). Mirodenii, gusturi și mirosuri la 1800

În secolul al XVIII-lea, mirodeniile sunt aduse în desagi şi burdufuri, trec prin munţi şi vămi, sunt plimbate prin târguri, oraşe, sate.

Ajung pe rafturile băcăniilor, sunt ascunse în borcănelele spiţeriilor, sunt amestecate în mâncăruri şi băuturi, dulceţuri şi plăcinte. Şi pentru că ele „dreg“, schimbă întrucâtva gustul, culoarea, consistenţa mirosul, capătă numele de dresuri.

Drumul mirodeniilor la 1800

La 1803, trec prin vamă mirodenii nenumărate: ienibahar, anason, cuişoare, rădăcină de piper, chimen, scorţişoară, nuci de India, cuişoare, frunze de dafin, salep, susan, muştar, şofran. Mai găsim mac şi afion, cafea, cardamon, ienupăr, seminţe de dafin. Mărfurile de la noi călătoresc în săculeți alături de mărfuri prețioase aduse deopotrivă din Orient și Occident.

Astfel, în registrele vamale de la vremea aceea sunt trecute mirodenii indiene, persane și marocane, fructe exotice, zahăr de la Veneția, ulei de măsline din Levant, cafea din Arabia, vinuri din Franța.

Acest drum al mirodeniilor nu este deloc uşor, ceea ce face ca preţul lor să crească în funcţie de vremuri şi mai puţin de cerinţe.

Papilele gustative sunt puse la încercare de gusturi stranii: acru, amar, iute, dulce, parfumat – toate amestecate într-o singură lingură.

Cum se fabricau gusturile la 1800

De prin reţete şi cărţi de bucate încercăm să ne imaginăm cum se fabricau pe atunci gusturile.

Pentru acru se folosesc zeama de lămâie, uneori şi portocalele, măcrişul, agurida, siropul de corcoduşe sau agrişe, oţetul de trandafiri, de garoafe sau de zmeură. 

Dulcele se obţine cu ajutorul zahărului sau candelului, a mierii, dar şi a dulceţii naturale conţinute în diferite fructe.

Pentru gustul iute-picant sunt buni chipăruşii, adică ardeii roşii iuţi, piperul, ceapa, usturoiul, ghimbirul, ienibaharul sau un pic de busuioc, care ameliorează iuţeala, parfumând-o. Acest gust stimulează foarte mult pofta de mîncare.

Fructele uscate

În această bucătărie se inserează adesea fructele, cu precădere uscate.

Printre carne şi slănină, prin peşte sau vânat se aruncă pumni mari de stafide, prune, vişine, nuci, fistic, migdale, mere, caise.
Şi de parcă n-ar fi de ajuns atîtea arome, mirodenii şi mirosuri, atîtea gusturi atît de diferite, peste ele se aruncă alte şi alte „ierburi“, printre care se regăsesc mărarul, pătrunjelul şi, doar din când în când, leuşteanul.

Peste toate se presară zahăr şi scorţişoară. Parfumată ca nimeni alta, aromată, dulce, fină, scorţişoara însoţeşte muşchiul de vită şi crapul şi plăcinta, dulceaţa şi şerbetul.

Petalele de trandafiri

Plăcerea supremă a gustului este dată de petalele de trandafiri. Uscate şi presărate peste bucate, ele împărtăşesc din aroma lor fină, din dulceaţa roşiatică a mirosului apetisant.

Surse:

Constanța Vintilă-Ghitulescu, Patimă si desfătare. Despre lucrurile marunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750-1860, Editura Humanitas, București, 2015, paginile 41-45.

nov. 05

Cuvinte călătoare (XXVII). Un brutar italian și o „gâsculiță”

În 1527 o trupă de muzicanți și dansatori a ajuns la curtea regelui Carol Quintul. Muzicanții au scos din buzunare niște instrumente rotunde, mici cât sa încapă în căușul palmei. Suflau în ele și scoteau sunete suave amintind de zborul condorilor deasupra munților unei Lumi Noi.

La puțin timp, trupa de dansatori si muzicanți a ajuns și la Roma unde un brutar s-a îndrăgostit de sunetul micului instrument și s-a hotărât să fabrice și el unul la fel.

Pe vremea aceea, la sfârșitul zilei, în miros de pâine, brutarii fabricau în cuptoarele lor mici obiecte din lut ars ca să nu irosească cenușa caldă.

Brutarul din Roma a creat astfel niște jucării din lut ars, rotunde ca un ou ori alungite ca un morcov, cu 11 găuri, mici fluiere în care suflau copiii care doreau să învețe muzica.

Timpul a trecut, mica jucărie – instrument muzical a căzut în uitare. Dar la mijlocul veacului al XIX-lea lucrurile s-au schimbat.

În 1860, la Budrio, nu departe de Bologna, Giuseppe Donati, un tânăr brutar (și muzician în timpul care îi rămânea liber) a transformat micile fluierele de lut ars pe care obișnuia să le facă în instrumente muzicale.

Giuseppe a numit acest instrument ocarina, cuvânt care în italiană înseamnă “gâsculiță” (un diminutiv de la oca – „gâscă”) fiindcă ar seamăna cu un cap de gâscă. Asta dacă îți folosești fantezia.

El creează astfel ocarina modernă cu 10 găuri, apoi cu 12. De atunci ocarina nu mai este considerată o jucarie pentru copii ci un adevărat instrument muzical.

Ce e interesant la acest instrument este că, păstrând principiul de construcție, cel care îl meșterește îi poate da diferite forme, de păsări sau de alte animale, ea putând fi mai alungită sau rotundă, dar sunetele pe care le scoate rămân suave și blânde, ca de flaut.

Giuseppe Donati si ocarinele sale. Sursa foto
https://fr.wikipedia.org/wiki/Ocarina
Ocarina

Sursa:

https://fr.wikipedia.org/wiki/Ocarina

oct. 31

„Mov dacă mănânci cretă mov”

Am selectat câteva răspunsuri pline de imaginație și candoare pe care le-am primit de-a lungul celor 13 ani de la copiii români de la cursul de limbă, cultură și civilizație românească (în școlile din Belgia în care am ținut/țin acest curs).

Mănușile

La o școală de lângă Bruxelles unde predau cursul de română. A. (5 ani) vine întotdeauna la curs cu un ursuleț panda de pluș, destul de mare; îl așează lângă ea, e colegul ei de bancă. În decembrie ursul purta niște mănuși roșii, de lână, minuscule (ale fetiței, de când era ea mai mică). Azi ursul de pluș nu mai avea mănușile.

Eu: Nu i-ai mai pus mănușile ?

A (foarte serioasă): Doamna, dar azi nu este așa de frig.

Viața de Săgetător

Discuție la cursul de română într-o școală din Bruxelles. Copiii sunt curioși, mă întreabă câți ani am, când e ziua mea de naștere, ce zodie sunt. Una dintre fetițe (7 ani) ne spune:

– Ziua mea de naștere este tot în decembrie. Sunt Săgetător. Trebuia sa fiu Capricorn, trebuia să mă nasc pe 24 decembrie dar am ieșit mai devreme să văd cum este viața de Săgetător.

„Mov dacă mănânci cretă mov”

Vorbim despre un băiețel care are obiceiul să mănânce cretă având o preferință pentru creta colorată (fără îndoială pentru că i se colorează limba, ceea ce e foarte amuzant pentru el). Le spun copiilor că nu e bine să mănânce cretă, că nu e foarte grav, dar mai bine să nu mănânce.

Gloria (5 ani) mă completează cu gravitate: „Am auzit că dacă mănânci cretă ți se schimbă culoarea pielii: în mov dacă mănânci cretă mov, în albastru dacă mănânci cretă albastră, în verde dacă e verde…”

Somn de frumusețe

Citim un basm cu prințese și întâlnim expresia „somn de frumusețe” (normal, fiindcă basmul e cu prințese). Întreb ca să ma asigur că toți copiii înțeleg expresia: cine ne spune ce înseamnă somn de frumusețe? Răspunde Luca (8 ani): somn de frumusețe e atunci când dormi și visezi frumos.”

Vată pe băț

Citim fabule de La Fontaine, ne uităm la o imagine a fabulistului francez și copiii văd că poartă perucă. Le spun că pe vremea aceea bărbații purtau peruci și explic pe înțelesul lor de ce. Anamaria (8 ani) își amintește și ne spune „bunica mea are părul așa de alb încât crezi că e perucă. Dar nu e o perucă. Dar ce e? întreabă copiii. Vată pe băț.”

Apolodor

Citim Cărțile cu Apolodor. Ecaterina (8 ani, din familie mixtă, pe jumătate deci româncă dar „pe jumătatea aia mare”, tatăl belgian, mama româncă) aduce la școala cele două volume din „Cărțile cu Apolodor” editate de Humanitas. Vai, Ecaterina, l-ai adus pe Apolodor! Ce frumos! Dar de ce ai adus cărțile? Răspunde cu greu în română, își caută cuvintele, traduce: așa, pentru că mi-a plăcut și am vrut să citească și ceilalți copii care nu îl cunosc pe Apolodor.

(va urma)

oct. 30

Cuvinte călătoare (XXVI). « Fiecare cuvânt este o poveste care apare dintr-odată în spatele tău, într-o seară de Halloween, ca un copil deghizat.»

În fiecare an, pe 31 octombrie, copii din numeroase țări se deghizează în personaje fantastice, merg din ușă-n ușă și cer bomboane, sculptează bostani care au ochi, dinți, zâmbete înfricoșătoare și lumânărele înăuntru.. Este Halloween!

Această sărbătoare păgână de origine celtică s-a răspândit de mult timp în țările anglo-saxone. În tradiția celtică, Halloween-ul, ca sărbătoare a focului, anunța sfârșitul anului.

În Marea Britanie, Irlanda și mai ales S.U.A., unde se celebrează în seara zilei de 31 octombrie, se crede că de Halloween duhurile morților bântuie prin fostele lor case, iar vrăjitoarele și diavolii împânzesc văzduhul.

Popularizată de filmele de groază, sărbătoarea Halloween-ului s-a răspândit prin anii 1990, însoțită de imagini mai mult sau mai puțin înspăimântătoare: schelete, fantome, vampiri, vrăjitoare…

Ne lăsăm și noi vrăjiți de magia etimologiei cuvintelor din vocabularul acestei sărbători.

Bostan (dovleac)

Cuvântul bostan (pe care dicționarul îl dă ca regionalism din Moldova și Transilvania) a intrat în limba română din limba turcă, unde însemna „livadă” .

La originea îndepărtată a cuvântului bostan se află două cuvinte persane: „bo” (parfum) si „stan” (loc), în traducere: « grădină a parfumurilor, a mirosurilor plăcute ». De altfel, în anumite regiuni din Moldova cuvântul bostan desemnează un loc unde se cultivă legume.

Cuvântul persan a a pătruns în turcă și din turcă l-am luat noi şi alte limbi balcanice (neogreacă, albaneză, sârbă, bulgară).

Sinonimul cuvântului bostan, dovleac, ne-a intrat în română tot din turcă (dovlek).

Fantomă

Cuvântul a intrat în română din limba franceză; în franceză, cuvântul a intrat în secolul al XII-lea și la început avea sensul de apariție înșelătoare, apoi a luat sensul de apariție supranaturală a unei persoane moarte.

Cuvântul fantomă provine dintr-un cuvânt din greaca veche, φάντασμα, cuvânt transcris phantasma în latină . Cuvântul grecesc phantasma  însemna « apariție, viziune» și la un moment dat forma sa ioniană *phantagma s-a alterat în *phantauma. 

Fantomă are deci aceeași origine ca fantasmă, fantezie, fenomen.

Schelet

Scheletul este din secolul al XVII-lea  personificarea morții, mai ales atunci când este reprezentat cu o coasă în mână. Scheletul, ca decor sau costumație, face parte din galeria de imagini ale sărbătorii de Halloween

Cuvântul schelet a intrat în limba română din franceză dar este de origine greacă.

Împrumutat din latinescul sceletus, cuvântul schelet provine din vechiul adjectiv grecesc skeletós ce înseamnă « corp uscat, mumie » , 

Halloween

Iar cuvântul Halloween ? Numele acestei sarbatori a intrat in vocabularul românesc la mijlocul secolului XX, cu mult timp după apariția acestuia în engleză, ce datează din 1556. Halloween înseamnă all hallow even, adică « ajunul tuturor sfinților».

« Fiecare cuvânt este o poveste care apare dintr-odată in spatele tău, ca un copil deghizat, într-o seară de Halloween”. (Jacques Ferron, scriitor canadian)

Surse:

https://dictionnaire.lerobert.com

https://www.cnrtl.fr/etymologie/squelette

https://fr.wiktionary.org

https://dexonline.ro/definitie/bostan

oct. 24

Etimologii ciudate (XI). Pergament, papirus, bibliotecă

Pergament

Cuvântul pergament este un împrumut din germană (Pergament).

Istoria cuvântului ne arată că la originea sa îndepărtată stă numele unui oraș în Asia Mică, Pergam (în greacă, Pergamon), azi Bergama în Turcia.

Aces oraș este menționat în documente la anul 400 î.Hr. , fiind capitala unui regat elenistic foarte puternic în secolele III-II î.Hr. care rivaliza cu alte două centre culturale ale epocii, Alexandria din Egipt și Antiohia din Siria antică, azi Antalya, în Turcia.

Biblioteca din Pergam, cu 400.000 de volume, își disputa autoritatea cu cea din Alexandria în ceea ce privește restabilirea textelor lui  Homer. Din cauza acestei rivalități, un rege egiptean a interzis exportul de papirus, adică de papură, pentru Pergamon.

Ca să înlocuiască papirusul egiptean, s-a inventat, în timpul regelui Eumenes al II-lea (secolul 2 î.Hr.), pergamentul, un material din piele netăbăcită de vițel, oaie sau capră preparată special, folosită pentru manuscrise.

S-a creat cuvântul grecesc pergame (pergament), care avea la bază numele orașului unde fusese inventat.

Din greacă a pătruns în latina târzie, pergamen(t)um – charta Pergamena (hârtie din Pergam) și de acolo l-au luat limbile europene (italiană – pergamena, spaniolă – pergamino, germană – Pergament, din germană l-am împrumutat noi).

Francezul parchemin (pergament) este același cuvânt latinesc care a fost influențat de „parthica pellis” (adică piele din țara parților). Există mai multe texte scrise pe pergament în partă, o limbă indo-europeană din grupul iranian. Cuvântul parthicus a devenit parche, în vechea franceză.

Bibliotecă

Este un împrumut din francezul bibliothèque care, la rândul lui, este un împrumut din latinescul biblioteca, grecescul bibliotheke.

Cuvântul grecesc bibliotheke este derivat de la biblion – carte și theke – ladă, cufăr, loc de depozit.

Și ce se află în spatele cuvântului biblion?

Cuvântul grec biblion are legătură cu Byblos, vechi oraș fenician și port la Marea Mediterană (astăzi în locul lui există localitatea Jubayl, în Liban).

A fost cel mai important centru economic și religios al Feniciei în mileniul 3 î.Hr. și prima jumătate a mileniului 2 î.Hr.

De aici se exportau mari cantități de papirus în mileniul 1 î.Hr. Tot aici s-a dezvoltat și alfabetul fenician, care stă la baza alfabetului grec.

oct. 23

Etimologii ciudate (X). Papură, papirus, papier, paper…

Papirus

Papirusul este o plantă erbacee acvatică cu tulpina formată din foițe membranoase, care crește mai ales în Delta Nilului și în Africa Centrală (Cyperus papyrus).

Papirusul este și un material sub formă de foiță, obținut de egipteni și romani din tulpina acestei plante, pe care se scria în Antichitate; un vechi manuscris pe un astfel de material tot papirus se numește. Data la care a început fabricarea papirusului este situată în jurul anului 3500 î. Hr. 

În Grecia a pătruns abia în secolul al VI-lea î. Hr., răspândindu-se apoi în toată lumea greco-romană; din secolul al IV-lea î. Hr. papirusul a început să fie înlocuit treptat cu pergamentul.

Papirusul a fost totuși folosit prin cancelarii până în secolele X-XI, ca suport pentru acte, diplome, scrisori.

În limba română cuvântul papirus a intrat din limba franceză, care l-a luat din latinescul papyrus, acesta fiind copiat după termenul botanic grecesc π α ́ π υ ρ ο ς (papuros).

Papură

Ați recunoscut în cuvântul grecesc cuvântul papură. Interesant este că româna are cuvântul papură care este unul dintre cuvintele grecești păstrate numai în aria orientală a Romaniei și care au pătruns, pe cale orală, în latina dunăreană și s-au transmis numai limbii române .

Papier (franceză), paper (engleză)…

Cuvântul francez  “papier” a apărut la sfârșitul secolului al XIII-lea din latinescul papyrus, acesta fiind copiat după termenul botanic grecesc π α ́ π υ ρ ο ς (papuros). Cuvântul englez „paper” a apărut la mijlocul secolului al XIV-lea din francezul papier (hârtie, document) direct din latinescul papyrus, după același termen grecesc.

Într-adevăr, și „papier/paper…” și „papirus” sunt niște foi subțiri, fabricate din fibre vegetale concepute pentru a scrie pe ele. Cu toate acestea, papirusul este o trestie gânditoare („un roseau pensant”) iar papier/paper o foaie savantă (un chiffon savant).

Surse:

Marius Sala – Cuvintele- mesageri ai istoriei, Editura Meronia, București, 209;

Marius Sala – 101 cuvinte moștenite, împrumutate, create, Editura Humanitas, București, 2010,

www.dexonline.com

https://www.cnrtl.fr/etymologie/papyrus