sept. 02

Etimologii ciudate (VI). Carpe diem! Toamnă, automne, otoño, autumno, outono, herfst, Herbst, harvest, oogst…

Cuvântul „toamnă” (franceză – automne, spaniolă – otoño, portugheză – outono, italiană – autumno) ne vine din latinescul automnus pe care Anticii l-au apropiat de participiul unui vechi verb latinesc ce însemna „a crește” – augeo.

Automnus înseamnă, prin urmare, anotimpul care se mărește, care se îmbogățește. Anotimpul abundenței, al recoltei.

Dar există un verb latinesc care înseamnă „a culege, a recolta” – carpere – și îl avem în expresia Carpe diem! Trăiește clipa, culege ziua!

Frumusețea lingvistică ne arată că acest verb – carpere – este înrudit cu acele cuvinte din limbile germanice care înseamnă „toamnă, recoltă”: neerlandezul herfst, germanul Herbst, englezul harvest, neerlandezul oogst.

Cum a fost posibil? Cum se explică faptul că herfst, Herbst sau harvest se înrudesc cu un cuvânt precum carpere?

Explicația se găsește în *kerp – un foarte vechi cuvânt indo-european.

Acest strămoș al cuvintelor stă la originea îndepărtată a unui vechi cuvânt germanic – *harbistaz – care a dat neerlandezul herfst, germanul Herbst, englezescul harvest, neerlandezul oogst…

Același strămoș indo-european – *kerp – a stat și la originea latinescului carpere („a culege, a smulge, a recolta”) sau a grecescului καρπός (karpós, „fruct”).

Sensul inițial trebuie să fi fost „momentul în care oamenii recoltează”.

Bibliografie:

https://dexonline.ro/definitie/toamna

https://www.cnrtl.fr/etymologie/automne

https://etymologiebank.nl/trefwoord/herfst

Le Petit Robert – Dictionnaire historique de la langue française

M. Philippa, F. Debrabandere, A. Quak, T. Schoonheim en N. van der Sijs (2003-2009) Etymologisch Woordenboek van het Nederlands, Amsterdam

aug. 27

Etimologii ciudate (V). « Ce-i lipsește chelului ? Tichie de mărgăritar. » Palate de mărgean, mărgăritare și margarete.

« Colo-n palate de mărgean/ Te-oi duce veacuri multe. » (Eminescu)

Cuvântul mărgean („coral”), termen existent şi în dialectele sud-dunărene (aromână mirgeane, meglenoromână mirgean) are la originea îndepărtată cuvântul persan marvarit care însemna „perlă”.

Termenul persan a intrat în arabă, unde marğān a căpătat sensul de „coral”, care s-a transmis şi împrumutului mercan din limba turcă.

Din turcă a fost apoi împrumutat de toate limbile balcanice (română, albaneză, bulgară, sârbă, neogreacă).

Corespondentele sale din limbile romanice occidentale (fr. corail, it. corallo) continuă cuvântul latinesc corallium (corallum), împrumutat din gr. coralion.

Buchet de margarete

Margaretă (cu varianta margarită) este un cuvânt la a cărui origine îndepărtată se găseşte același termen persan – marvarit ( „perlă”).

Din persană, a pătruns în greacă în forma margarites, apoi în latină a devenit margarita, cu acelaşi sens, dar şi-a schimbat genul trecând la feminin.

Din latină l-a luat franceza, care a dezvoltat sensul de „floare”. Din franceză l-a luat germana, unde a devenit Margarete. Noi îl avem probabil din franceză, dar şi din germană, cu atestări târzii din folclor.

Ce-i lipsește chelului ? Tichie de mărgăritar. 

Avem şi mărgăritar, cu atestare veche (1550) şi cu aceleaşi sensuri, care provine din derivatul grec margarites. 

Este un cuvânt care apare şi în expresii.

„Ce-i lipsește chelului? Tichie de mărgăritar” se spune în ironie despre cel care, lipsit de lucruri de primă necesitate, aleargă după altele, mai puțin utile sau inutile.

 „A arunca mărgăritare (înaintea) porcilor” (locuţiunea arhaică franceză jeter (sau semer) des marguerites devant des pourceaux) cu sensul : lucru de valoare ajuns pe mâna unui om care nu ştie să-l preţuiască sau nu-l merită. Doar in aceste expresii cuvântul s-a pastrat sensul originar de „perlă”, frecvent în Evul Mediu,

Bibliografie :

Marius Sala, « 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create », Ed. Humanitas, București, 2010,

Marlies Philippa, Koffie, kaffer, katoen. Arabische leenwoorden in het Nederlands, Uitgeverij Bulaaq, Amsterdam, 2008;

Surse:

https://dexonline.ro/

https://www.cnrtl.fr/etymologie/marguerite

http://www.istoriesicivilizatie.ro/

aug. 27

Cuvinte și povești cu parfum de epocă (IV). Belgianul care aduce trufele în restaurantele de lux din Bucureștiul secolului al XIX-lea

Între 1856-1860, belgianul Donat Hugues, specialist culinar, introduce trufele precum și alte delicatese din Hexagon pe meniul restaurantelor de lux bucureștene și ridică Hotelul Hugues pe Podul Mogoșoaiei (din 1878, Calea Victoriei), la Piața Teatrului (denumită după Teatrul Național), între hotelurile Brofft (viitor Continental) și Pasajul Englez.

A fost ridicat pe locul grajdurilor Consulatului austriac, avea două etaje şi 40 de camere – „pentru 15 franci ai un dormitor, un salon şi o cameră pentru servitori”. Prețurile păreau prohibitive pentru mulți vizitatori ai Bucureștilor vremii. 

Sursă foto: www.historia.ro

Inovații culinare: trufe și alte delicatese din Hexagon

Dimitrie Ralet nota cu destulă surprindere ciudata inovație culinară:

„A trebuit în câtva a ne supune voinței lui Hugues, stăpânului de hotel, care arăta multă neatârnare în întreprinderea sa. În genere însă, vom observa că astăzi nu-i masă de modă, o masă fără trufe, ce seamănă cu nişte cărbuni stinși și negri, dar arzători, fără brânzeturi, care se prețuiesc de unii după gradul stricăciunei”. 

În 1870, Ulysse de  Marsillac descria distinsul restaurant de la Hugues:

„Iarna se cinează într-o sală foarte frumoasă, luminată cu gaz, şi care dă în întregime spre Piaţa Teatrului. În timpul verii, cinezi într-o grădină mică, dar foarte răcoroasă şi foarte plăcută. Poţi comanda mâncare a la carte de la 4-5 franci până la 20 de franci şi chiar mai mult. La Hotel Hugues se pregăteşte bucătărie franţuzească, nemţească, rusească, italienească şi românească, după preferinţele consumatorilor”. Alături de sala mare a resauranului se aflau mai multe separeuri, unde se retrăgeau rafinații vieții de consum ai vremii, care puteau să-și aducă și banda proprie de muzicanți.

Succesul celor de la „Hugues” a durat aproape treizeci de ani, se spune, şi în acest răstimp, după bătrânul Donat a urmat la conducerea afacerii un anume Edmond Bourgeois. 

Un inedit şi fabulos duel culinar

Mari personalităţi au trecut pragul hotelului la banchete sau pur şi simplu pentru a lua o masă ca la Paris. Aici are loc un inedit şi fabulos duel culinar. Protagoniştii au fost ambasadorul Spaniei, Don Alcadro, şi Constantin Izvoranu, unchiul lui Alexandru Marghiloman. Printre bucatele căzute în luptă s-au numărat potage à la St Hubert, filet de bœuf à la rémoulade, homard à la américaine sau ragout de perdreaux à la Lucullus. Cele două partide aprig disputate au dus la o binemeritată şi diplomatică egalitate.

Eminescu la o cafea cu rom

Pe la începutul lui 1889, povestește diplomatul N. Petrașcu, Eminescu se oprește la „Hugues” preț de o cafea cu rom. Lângă ceașca sa a rămas, după plecarea grăbită de urgențe utopice, o ultimă petală a pasiunii sale pentru eternul feminin: imaginea unei dive blonde a scenei, pe care tocmai o evocase cu patimă şi stinghereală de adolescent.

Peste câțiva ani, Hugues intră în proprietatea vestitului cofetar Georges Riegler, care ridică încă un etaj, reîncepând gloria localului, devenit cofetărie și cafenea plină de somptuozitate. Succesul este atât de uriaș încât se deschide o sucursală a localului la Sinaia, pe aleea ce ducea de la Mânăstire la Castelul Peleș.

Bibliografie:

Constantin Bacalbaşa, „Bucureştii de altădată”, Humanitas, București, 2014;

Emanuel Bădescu, „De toate din vechiul București”, Editura Vremea, București, 2013;

Trandafir Iliescu, Ion Paraschiv, „De Hanul Șerban Vodă la Hotel Intercontinetal (pagini din istoria comerțului hotelier și de alimentație publică din București)”, Editura Sport-Turism, 1979.

www.historia.ro




aug. 26

Cuvinte și povești cu parfum de epocă (III). Bucureștiul secolului al XIX-lea și hotelul unui belgian din Limburg

Charles Brofft, un belgian înstărit din Limburg

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Charles Brofft, un belgian înstărit din Limburg, inaugurează la București unul dintre cele mai luxoase hoteluri ale vremii. Acest Charles Brofft aflase, probabil, că Bucureştii se înnoiesc după tiparul occidental şi s-a gândit să profite de fenomen.

Situat pe Podul Mogoșoaiei, vis-à-vis de Teatrul cel Mare, în fosta casă a boierului Tache Ghica și a Mariei Câmpineanu, Grand Hotel Brofft, denumit astfel după numele proprietarului, a fost încă de la început o dovadă a începerii occidentalizării Bucureștilor.  

Clădirea a adăpostit un hotel de prestigiu, amenajat în stilul renașterii florentine cu 48 de camere elegante, şi mai multe magazine, între care cel al celebrului Jobin, de la care se trage numele românesc al pălăriei țilindru „joben”. 

Sursa foto: https://gastroart.ro/

Restaurantul franțuzesc al hotelului

Restaurantul franțuzesc al hotelului se remarca prin preparate excentrice, dar și prin prețurile destul de mari, contestate, de altfel, adesea de clienți: „dl Brofft pretinde 30 de franci pe dejun!”. Dar Grand Hotel își respecta însă, fără concesii, statutul de hotel de lux.

Datorită rafinamentului și bunului gust, în scurt timp de la deschidere a devenit punctul de întâlnire al aristocrației și elitei bucureștene.

Printre oaspeții de seamă ai hotelului s-a aflat și generalul otoman Osman Pașa, la sfârșitul războiului ruso-româno-turc, în iarna anului 1877.

În literatură, hotelul este amintit în romanul „Un om între oameni” de Camil Petrescu, când unul dintre admiratorii frumoasei cântărețe Frusinica Băl-Ceaurescu, preocupat că nu o găsește nicăieri, se întreabă dacă nu cumva este la Brofft, petrecând cu cineva.

Sursa foto: http://ouatib.blogspot.com/

M-me Celestinne Brofft

Istoria hotelului amintește că în jurul anului 1882, M-me Celestinne Brofft (fiica sau soția lui Charles Brofft, nu se cunoaște cu exactitate) vinde hotelul bancherilor Elias, în proprietatea cărora va rămâne până la 1884-1885, când va fi demolat, pe locul său construindu-se, după planurile arhitecților Emil Ritter von Förster şi I. I. Rosnovanu, actualul Grand Hotel Continental.

Grand Hotel Continental

Grand Hotel Continental avea la parter magazine cu scumpeturi aduse de departe pentru clienții înstăriți. Găseai aici papetăriile și librăriile lui Iosif Szollosy și Graeve, dar şi negoțul doamnei Paul Martin, soţia fostului „chapelier de la Cour”, exclusivist magazin de pălării şi parfumuri. În aceeași casă a meșteșugit atelierul de bijuterie Resch, fondat în 1837, furnizor al Casei Regale.

Dar lui Charles Brofft, belgianul din Limburg, îi făcea concurență hotelul unui alt belgian, Donat Hugues, care a fost primul din București care a adus trufele în meniul restaurantului său de lux, pe la jumătatea veacului XIX…

Bibliografie:

Constantin Bacalbaşa, „Bucureştii de altădată”, Humanitas, București, 2014;

Emanuel Bădescu, „De toate din vechiul București”, Editura Vremea, București, 2013;

Trandafir Iliescu, Ion Paraschiv, „De Hanul Șerban Vodă la Hotel Intercontinetal (pagini din istoria comerțului hotelier și de alimentație publică din București)”, Editura Sport-Turism, 1979.


aug. 25

Cuvinte și povești cu parfum de epocă (II). La Belle Epoque, o cofetărie de bonton și prăjitura Savarin

Cuconițele, cu toalete splendide și umbreluțe din dantelă, cereau café-frappé în pahare înalte cu cafea rece ca gheața în care înota o bilă mare de înghețată de vanilie, încununată de frișcă. Din când în când sorbeau grațios cu paiul din sonde de cristal oranjadă și citron pressé.

La Belle Epoque

Se întâmpla în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe când Calea Victoriei se numea Podul Mogoşoaiei şi nu avea asfalt pe jos ci lemn, ca să nu se strice botinele domniţelor, iar rochiile lor lungi să nu adune glodul străzii. Bărbaţii, înmănușați și jobenați, erau gentilomi, curtenitori și galanți, purtau pălărie şi baston. Era o epocă de rafinament și farafastâcuri, de ghirlande de beteală și de cutii luxoase cu bombonuri fondante, de prăvălii înțesate cu coloniale și de buticuri bântuite de cuconițe spirituale ahtiate după cărți și câteodată după flecuștețe care să le susțină mondenitățile.

Une Belle Epoque de ieșiri la Șosea, de după-amieze tihnite pe Corso, în compania unei ceșcuțe de cafea cu caimac, a unui sorbet ușor ca fulgul, a unui delicates din șocolată sau a unui „dulceț cu limonadă” la una din marile cofetării ale urbei. Cuconițele, cu toalete splendide și umbreluțe din dantelă, cereau café-frappé în pahare înalte cu cafea rece ca gheața în care înota o bilă mare de înghețată de vanilie, încununată de frișcă. Din când în când sorbeau grațios cu paiul din sonde de cristal oranjadă și citron pressé.

Una dintre aceste cofetării bucureștene de poveste a fost Riegler, de pe Calea Victoriei, vis-a-vis de Terasa Otetelișanu, peste drum de vechiul Teatru Național.

Cofetăria Riegler

La numărul 54, pe principalul  boulevard Podul Mogoșoaei, ființase hotelul lui Donat Hugues. Hotelul, o clădire cu faţadă de stil eclectic, a fost vândut lui Edmond Bourgeois și preluat, după moartea acestuia, de Georges Riegler.

Acest Riegler a deschis la parter faimoasa cofetărie ce-i purta numele și care a rămas, peste secole, ca un semn al bunului gust bucureștean.

Torturile, prăjiturile și toate celelalte cofeturi, precum bomboanele fondante, erau luate de la Casa Capșa și de la Cofetăria Riegler, unde marfa era atât de felurită și garnisită, potrivită pentru clienții cei mai mofturoși.

La Riegler se vindeau cele mai bune bomboane din oraș, produse în propria manufactură. Tăvile, cafetierele şi tacâmurile care se puneau în faţa clienţilor erau importate din Franţa, de la renumita firmă Christofle.

Cafeneaua Riegler servea cu larghețe, pe lângă licoarea neagră arabică, și puzderie de cofeturi, începând cu deliciile franțuzești botezate după numele faimosului și cultivatului gourmet Brillat-Savarin.

Prăjitura „Savarină”

Numele acestei prăjituri ca o coroană de prinț sau de regină, cu aur, alb și roșu, făcută dintr-un aluat pufos, crescut cât un măr mare, bine însiropat în rom dulce, tăiat parțial în două, pe lat și umplut cu frișcă apare în română abia în romanul « Adela » al lui G. Ibrăileanu.  Este o prăjitură din bucătăria franceză, din franceză a fost luat și numele (fr. savarin). Acesta atestă existența unui magistrat, gastronom și scriitor francez Jean-Anthelme Brillat-Savarin, autor al cărții « Fiziologia gustului » (1825) ; la început (1856) prăjitura a fost numită chiar brillat-savarin, de către frații Julien, celebrii patiseri francezi, care au creat și rețeta dată de scriitorul menționat.

Trei frați patiseri, Arthur, Augustus și Narcissus Julien au copt un aluat aerat și moale, și l-au însiropat cu o ”licoare secretă” creată de Augustus.

Pierre Lacam (1836-1902), în « Memorialul istoric și geografic al patiseriei », desecretizează siropul rețetei păstrate sub cheie de Augustus Julien. Acesta conținea apă, zahăr, zahăr vanilat, sâmburi, Kirsch, apă de trandafiri anisette, apă de marască, mentă, flori de portocale, pelin, ulei de migdale amare și absinth.

Bibliografie :

Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Ed. Meronia, Bucuresti, 2009 ;

www.dexonline.ro

aug. 21

Cursul de Limbă, cultură și civilizație românească (LCCR) în Belgia în 10 întrebări și 10 răspunsuri în RoEXPAT Belgia

Oana Topală este licențiată a Universității „Al. I. Cuza” din Iași – filologie modernă (română-franceză, cu o licență în lingvistică) și filosofie (cu o licență în studii europene). 

Din 2010 este profesor colaborator al Institutului Limbii Române și predă cursuri de limbă, cultură și civilizație românească și de educație interculturală în școlile din Comunitatea Francofonă din Bruxelles.

Este traducătoare și interpretă autorizată în Ministerul Justiției din Belgia și profesor agreat pe lângă Ministerul Federației Wallonie-Bruxelles–Administrația Generală de Învățământ.

  1. De cât timp există cursul LCCR în Belgia?

Din anul 2008 Institutul Limbii Române (instituție a Ministerului Educației Naționale) organizează în școlile francofone din Belgia (Federația Wallonie-Bruxelles) cursul de limbă, cultură și civilizație românească.

Cursul LCCR are susținerea Ambasadei României în Belgia și a directorilor scolilor în care se desfășoară.

Cursul LCCR este gratuit și este predat în Belgia (Bruxelles, Hainaut și Luxembourg) de către profesori români, cadre didactice cu experiență, cu formare în predarea limbii, culturii și civilizației românești în mediu intercultural și multilingvistic. Toate cadrele didactice implicate în predarea cursului LCCR sunt perfect bilingve română-franceză. Astfel, acolo unde este nevoie, profesorul poate fi o punte între familia copilului și școală.

2. Cine se poate înscrie la curs?

Cursul se desfășoară în limba română, prin urmare la curs se poate înscrie orice copil care dorește să fie/să rămână în contact cu limba și cultura română. Vin la curs copii care sunt născuți în România, în Moldova sau oriunde în diaspora, copii care sunt născuți în Belgia și care își doresc să păstreze legătura cu țara și limba părinților lor, copii din familii mixte.                      

Amintesc situația din anii 2011-2012 când s-au înscris la curs copii români care ajunseseră în Belgia din Grecia (pe fondul crizei economice din acei ani), ei fuseseră școlarizați în Grecia, învățaseră, deci, în alfabetul grecesc. Cursul de româna a fost pentru ei nu doar un curs de limba, cultură si civilizație românească ci și ocazia de a se familiariza cu alfabetul latin în care urmau să studieze. 

Spre deosebire de anii anteriori când aveam la curs copii care făcuseră câțiva ani de școală în România, observăm în ultimii ani că se înscriu la curs din ce în ce mai mulți copii de grădiniță, copii născuți în Belgia, a doua generație de migranți.

3. Copilul care vrea sa urmeze cursul LCCR trebuie sa învețe la școala unde este predat cursul sau nu este obligatoriu?

În principiu, copilul care se înscrie la cursul LCCR învață în școala în care se organizează cursul.

Pot veni la curs și copii care învață la alte școli, de obicei la școlile din apropiere. În aceste situații trebuie să avem acordul directorului școlii pentru ca acei copii sa poată intra în școală.

4. Ce demersuri trebuie sa facă părinții pe lângă școală pentru a avea acest curs ?

Dacă părinții sunt interesați de un astfel de curs pentru copiii lor în școală, aceștia trebuie să ceară directorului școlii intrarea în proiectul Ouverture aux Langues et aux Cultures (OLC). Înscrierile școlilor în proiect se fac în lunile februarie – martie iar înscrierea se face de către directorului școlii prin completarea unor formulare. 

Dacă este cazul și pentru rapiditate, părinții pot contacta pe unul dintre profesorii LCCR iar acesta poate face demersurile de înscriere pe lângă directorul școlii.

5. Cum își pot înscrie părinții copiii la cursul LCCR? 

Părinții își pot înscrie copilul la curs adresându-se direct profesorului LCCR din școala în care învață copilul.

Atunci când în școală se organizează cursul LCCR, părinții vor afla din timp de existența acestui curs. Informațiile despre curs și coordonatele profesorului LCCR vor fi transmise direct părinților prin intermediul caietului de comunicare cu părinții.

Dar, de cele mai multe ori, pentru o mai bună și mai rapidă comunicare, profesorul LCCR contactează direct părinții.

6. Cum este organizat cursul ?

Cursul LCCR este un curs extrașcolar, organizat în școală în timpul săptămânii, imediat dupa terminarea orelor și durează două ore pe săptămână.

Cursul este structurat pe grupe de vârstă : grădiniță, primar, secundar (respectiv, clasele gimnaziale și liceale din România). 

Practic, în ziua și la ora stabilită, profesorul LCCR întâlnește la școală copiii înscriși și merge cu ei către sala de clasă în care are loc cursul. Părinții vin la sfârșitul cursului pentru a lua copiii de la școală.

7. Cât timp poate urma un copil cursul LCCR?

La curs pot participa copiii cu vârste între 3 și 18 ani. Prin urmare, un copil poate urma cursul LCCR pe toată durata școlii (grădiniță, ciclul primar și ciclul secundar). Singura condiție este ca acest curs să aibă loc în școala copilului, fie că este școala fundamentală, fie că este școala secundară.

8. Ce învață copiii la cursul LCCR?

Cursul LCCR este un melanj de cunoștințe de gramatică, literatură, geografie și istorie.

Copiii învață în primul rând să citească și să scrie corect în limba română, își îmbogățesc vocabularul, descoperă scriitorii români, învață poezii și citesc povești, legende.

Ei folosesc manuale, hărți, dicționare, fișe de lucru adaptate nivelului lor de cunoaștere a limbii române.

Profesorii LCCR îmbină în mod ludic tehnicile moderne de predare (pe platforme on-line de tipul Padlet, Zoom, Teams, Classroom) cu metodele tradiționale astfel încât copiii să descopere cu plăcere cultura și civilizația românească.                      

Profesorii LCCR organizează activități prin care copiii descoperă tradițiile autentice din țara părinților lor. 

Ei participă la proiecte internaționale și activități on-line organizate de muzee sau de alte instituții din România și din diaspora.

9. Care sunt avantajele cursului LCCR ?

Copiii vor citi și vor scrie corect în limba română, vor asculta poveşti, legende, poezii ; vor descoperi scriitorii români, îşi vor consolida cultura generală; vor şti de unde vin ei şi părinţii lor, vor aprecia tradiţiile populare, autentice. Ei vor participa la proiecte internaționale și la activități organizate în cadrul comunității românești din Belgia, vor participa la activități on-line organizate în parteneriat cu muzee sau cu alte instituții din România sau din diaspora.                                                                         

În acelaşi timp, vor învăţa să-i respecte şi să-i accepte pe ceilalţi copii, să se integreze mai uşor în colectivitate şi în societatea belgiană.                                                                                 

Stăpânind limba maternă, ei vor învăța mai ușor limba franceză.                              

Copiii înscrişi la curs vor primi din partea Ministerului Educației şi a Institutului Limbii Române o diplomă de absolvire a cursului.

10. În ce școli are loc cursul LCCR în anul școlar 2021-2022 ?

Școlile înscrise anul pentru cursul LCCR sunt:

Hainaut : Ecole Internationale du SHAPE, secția belgiană – Mons ;

Luxembourg : EFA Athénée Royal Athus 1 Ecole du Centre – Aubange ;

Bruxelles-Ville : École fondamentale du Canal, École Fondamentale de l’Héliport, École Fondamentale « Emile Jacqmain » ;

Etterbeek : École Fondamentale « Colombe de la Paix », École Fondamentale « Paradis des Enfants » ;

Evere : École Communale « La Source », École Notre-Dame Immaculée ;

Molenbeek-Saint-Jean : École 7 Arc-en-Ciel, Athénée Royal « Toots Thielemans » ;

Laeken : Ecole Primaire des Magnolias, Centre pédagogique des Pagodes. Ecole primaire « Emile Bockstael », Athénée Royal Bruxelles 2 ;

Schaerbeek : Ecole Sainte Marie la Fraternité ;

Saint-Gilles : Institut des Filles de Marie ;

Forest : Ecole Saint Antoine ;

Anderlecht : Institut Marie Immaculée ;

Woluwe-Saint-Pierre : Ecole Joli-Bois ;

Woluwe Saint-Lambert : Ecole Georges Désir ;

Saint-Josse-Ten-Noode : Institut « La Sagesse Philomène ».

Site internet: www.ilr.ro

aug. 21

Etimologii ciudate (IV). Hoțul de paie ascuns în chihlimbar

Chihlimbarul  este o fosilă, dură, sfărâmicioasă, translucidă, de o culoare ce variază de la galben-deschis până la roșcat-cafeniu, din care se fac bijuterii, țigarete, mătănii.

Cuvântul „chihlimbar” are la originea îndepărtată cuvântul persan kährubā, compus din kāh „paie” şi rubā „a fura” ; un hoț de paie, cu alte cuvinte.

Ciudata denumire se referă, evident, la proprietățile electrice ale chihlimbarului, el atrage paiele ca un magnet, lucru știut încă din Antichitate.

Din persană l-a luat turca în forma kehlibar și l-a transmis limbilor balcanice (neogreacă, albaneza, sârba, româna; există şi în aromână: chihlibare).

Ajungând la noi, pentru ușurarea pronunției, kehlibarul a primit un -m- (chihlimbar).

Hoțul (rubā) de paie (kah) a dispărut astfel în negura timpurilor.

Ambra

În limbile europene occidentale, ambra, termenul care denumește această piatră, vine din arabă ‘anbar „ambră gri”. De aici a fost luat de latina medievală (ambar), apoi de germană (Anbra), engleză (amber).

Din franceză îl avem şi noi pe ambră, sinonimul lui chihlimbar. 

Bibliografie :

Marius Sala, « 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create », Ed. Humanitas, București, 2010.

Surse internet:

https://dexonline.ro/

https://www.cnrtl.fr/etymologie/ambre

www.istoriesicivilizatie.ro

aug. 16

Cuvinte și povești cu parfum de epocă (I). Charlotte (șarlotă) – un desert regal

Charlotte „șarlota” visurilor noastre, este un desert clasic (cremă făcută din lapte, ouă, frișcă, gelatină cărora li se adaugă și fructe).

Cuvântul « șarlotă » este un împrumut din franceză (charlotte), cu același sens, atestat la 1804 în « Souvenirs sur Paris » a lui August von Kotzebue. La noi apare prima dată la începutul secolului 20 în « Enciclopedia română » (1904).

Cine este Charlotte ?

Nu se știe exact cine este femeia cu numele de Charlotte care a dat numele captivantei șarlote, se stie doar că este un desert care ne vine de la Curtea regilor Angliei.

Unii presupun că este vorba despre Charlotte Sophia de Mecklenburg Strelitz, soția regelui George III al Angliei, patroana cultivatorilor de mère. 

Alții spun că „Charlotte” vine de la numele unei prințese britanice, singurul copil al Regelui George al IV-lea, fetița purtând numele bunicii sale – Regina Charlotte.

Un desert pe mesele regale

Sarlota se face adesea din ce a mai rămas de la alte prăjituri sau din cozonac uscat, baza poate fi din pandișpan, langues de chats, biscuiți, gofre uscate tăiate pe lung ori savoiardi italienești.

Cofetarul face un tort dulce din bavaroise și pastă de fructe, cremă de vanilie, mousse de caramel, ciocolată topită, dulceață sau gem, sirop gros, cafea cu rom sau cognac, cremă de mascarpone, lichior sau jeleuri colorate.

Tortul bine însiropat se decorează în fel și chip, cu frișcă sau smântână grasă bătută bine, ciocolată rasă, fructe confiate, bobițe de afine, mure sau zmeură, triunghiuri de căpșune, cireșe maraschino, fursecuri mici, nuci, alune sau fisticuri mărunțite.

Apoi se lasă câteva ceasuri bune la rece pentru ca mirodeniile și aromele să se întrepătrundă iar întregul desert să se așeze ca la mesele regale.

Charlotte Malakoff – o curtezană de la Curtea țarilor

O charlotte prețuită peste timp și care ne vine de la Curtea țarilor este cea cu pere trase în ciocolată, o alta este cea cu mere în sauce de caramel, după cum și cea purtând numele unei faimoase curtezane rusoaice din prima parte a veacului al XIX-lea – Charlotte Malakoff – cu „armătură” de limbi de pisică și umplutură de soufflé de smântână bătută și răsfățată cu zahăr brun, liqueur și fulgi de migdale, decorată apoi cu fragi sau căpșune trase în ciocolată.

Bibliografie :

Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Ed. Meronia, Bucuresti, 2009 ;

www.dexonline.ro

aug. 16

Etimologii ciudate (III). Obrazul subțire cu cheltuială se ține. De la prosop la persoană

Persoană și prosop provin, la originea îndepărtată, din același termen grecesc prósopon care înseamnă față, figură, ceea ce se află înaintea ochilor.

Deosebirea de formă și de înțeles dintre cele două cuvinte românești se explică prin faptul că ele au ajuns la noi pe căi diferite : trecând prin diverse limbi, ele au căpătat forme și sensuri diferite.

Persoană

Persoană este la noi un neologism împrumutat din franceză (personne).

Dacă mergem pe urma cuvântului francez « personne », descoperim că el a fost moștenit din latină unde « persona » însemna masca actorilor de teatru, ceea ce avem în fața ochilor, o figură deci, apoi a luat sensul de personaj și mai târziu, odată cu Cicero, de persoană.

Dacă mergem și mai departe, pe urma cuvântului latinesc « persona », aflăm că el vine din etruscă, unde intrase din greacă, din prósopon (față, figură).

Evoluția de sens de la față la persoană o găsim și în româna veche, în terminologia judecătorească și în graiul popular unde se spune « față » pentru « persoană », mai ales cu nuanța semantica de personaj înalt.

De altfel, și astăzi spunem fețe simandicoase sau fețe bisericești.

Prosop

Prosop a fost împrumutat direct din greacă, prin contactul cu grecii fanarioţi, din prósopon. Prósopon a rămas probabil dintr-un cuvânt ce desemna o cârpă cu care se şterge faţa și a ajuns să desemneze în română cârpa însăşi, prosopul, ștergarul.

Bibliografie :

Marius Sala, « 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create », Ed. Humanitas, București, 2010,

Constanța Vintilă-Ghițulescu, « Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750-1860 », Ed. Humanitas, București, 2015.

aug. 10

Etimologii ciudate (II). Zarurile au fost aruncate! De la zar la hazard

Hazardul este o împrejurare sau un concurs de împrejurări (favorabile sau nefavorabile) a căror cauză rămâne în general necunoscută.

Hazardul joacă rolul principal în … jocurile de noroc, așa că nu e deloc e întâmplător că în cuvântul „hazard” stă ascuns „zarul”.

Româna a împrumutat cuvântul „hazard” din franceză.

Dar zarul?

Cuvântul „zar” a intrat în română din turcă (zahr) pentru a desemna acel cub mic de os, de lemn sau de material plastic, pe fețele căruia sunt imprimate puncte de la unu la șase, folosit la jocurile de noroc.

Ambele cuvinte, „hazard” și „zar”, ne vin din același cuvânt arab: ”al-zahr” (zar), pronunțat „az-zaar”.

Lucrurile devin și mai interesante dacă mergem pe urma etimonului arab „al-zahr”. Unii au presupus că ar avea la bază cuvântul arab „azahr” (floare) pentru că o floare ar fi fost desenată pe una dintre fețele zarului.

Alții au spus că la origine s-ar afla verbul arab „yasara” (a juca zaruri).

Există o opinie care spune că la baza cuvântului „al-zahr” ar sta chiar „hazz”, cuvânt arab ce înseamnă „noroc, șansă”; zarurile pot aduce noroc, dacă și hazardul ne e favorabil, nu-i asa?

Bibliografie:

Marlies Philippa, Koffie, kaffer en katoen. Arabische leenwoorden in het Nederlands, Uitgeverij Bulaaq, Amsterdam, 2008;

Surse:

https://www.cnrtl.fr/etymologie/hasard;

https://dexonline.ro/

aug. 09

Etimologii ciudate (I). Sare, salariu, salată.

Sarea a reprezentat un ingredient esențial nu doar pentru viață și sănătate, ci și pentru bunul mers al civilizațiilor de-a lungul istoriei. E posibil ca sarea să fi jucat un rol mai important decât aurul, mirodeniile și chiar decât petrolul. Pe vremea Imperiului Roman, sarea era o importantă monedă de schimb fiind denumită, în mod îndreptățit, „aur alb”. Aceasta era folosită de către romani, mai ales, la conservarea cărnii.

Cuvintele sare/sal/sale/salt/Salz/zout vin din sal – o rădăcina indo-europeană foarte veche, care a ajuns în limba latină ca sal, salis.

Care este legătura dintre sare si salariu?

„Salariu” provine din latinescul „salarium“ care însemna, pe vremea romanilor, cota de sare pe care o primeau soldaţii romani. Așadar, „salarium” însemna practic „plată în sare”.

Totuși, cu timpul, soldații romani și ofițerii nu au mai primit sare, ci o sumă de bani care a purtat aceeași denumire pentru că suma de bani era destinată achiziționării de sare pentru o lună de zile.

Astfel am moștenit salariu în română, salaire în franceză, salaris în neerlandeză…

Sal – o „rădăcină” plimbată prin multe bucătării

Și tot din rădăcina sal, plimbată prin diverse limbi si bucătării, avem cuvântul salată .

Salata, cu sensul « preparat culinar făcut din legume, cu adaos de untdelemn, oțet sau zeamă de lămâie, care se servește ca aperitiv sau ca garnitură” a fost împrumutat în română din neogreacă (saláta), ulterior și din franceză (salade).

Atât forma grecească, cât și forma franceză provin din italianul „insalata” care înseamnă, de fapt, „sărată”, fiind un derivat din italianul „sale” care ne trimite la latinescul „sal” (sare).

Din franceză a intrat în neerlandeză „salade”.

Bibliografie:

Marius Sala, 101 cuvinte mostenite, împrumutate și create, Ed. Humanitas, București, 2010;

Marlies Philippa, Etymologie, Standaard Uitgeverij, Antwerpen, 1999;

Mollat Michel (Edit.), Le rôle du sel dans l’histoire, PUF, Paris.

aug. 08

Belgia pentru (ne)turiști (III). Luptătorii pe catalige din Namur (les échasseurs namurois)

Lupta pe catalige, pasională, în ritm de tobe și alternând strigăte și căderi spectaculoase este una dintre cele mai vechi tradiții folclorice din Namur, atestată în 1411 ca o practică deja bine stabilită.

Scopul este doborârea adversarului având ca singure arme cataligele, pe care luptătorii le pot lovi unele de altele, și coatele. Prin acest joc, tinerii își arătă forța, abilitatea și îndemânarea.

UNESCO

De pe 16 decembrie 2021, luptele pe catalige din Namur sunt înscrise în patrimoniul cultural imaterial al umanității (UNESCO).

Namur, luptă pe catalige.
Sursă foto: https://www.fgfw.be/

O sursă veche atestă faptul că aceste lupte aveau loc între Mélans (locuitorii orașului vechi) și Avresses (cei din orașul nou). Fiecare grup avea căpitanul și steagul lui și se distingea prin culorile cocardei. Luptătorii din Mélans lans purtau galben și negru (culorile orașului), iar cei din Avresses roșu și alb. Întreg grupul era format din 1.500 până la 1.600 de luptători împărțiți în brigăzi, purtând diferite uniforme. Înălțimea cataligelor a variat în timp iar astăzi are doi metri.

Namur, luptă pe catalige.
Sursă foto: https://www.fgfw.be/
Namur, luptă pe catalige.
Sursă foto: https://www.fgfw.be/

Coborâm în trecutul îndepărtat al orașului Namur

În Evul Mediu, locuitorii orașului Namur s-au ridicat de nenumărate ori împotriva suveranilor lor. O legendă din secolul al XIV-lea spune că, în urma unei revolte a locuitorilor, Jean de Flandre (1298-1330), conte de Flandra și de Namur, a asediat orașul și l-a subjugat prin foamete. Atunci când nobilii orașului i-au cerut iertare, contele ar fi spus: „Nenni, Nenni, fără iertare dacă veniți pe jos, călare, cu barca sau în căruță”.

Ironici, locuitorii orașului au venit la conte urcați pe catalige care, amuzat de ingeniozitatea lor, i-a iertat.

O versiune mult mai plauzibilă a acestui celebru joc este dată de istoricul Félix Rousseau.

În Evul Mediu, de fiecare dată când râurile Sambre, Meuse sau Houyoux ieșeau din matcă, străzile orașului erau sub apă. Este posibil că într-o astfel de circumstanță locuitorii din Namur să se fi obișnuit să meargă urcați pe catalige.

Astazi

Tinerii din Namur sunt astăzi ambasadorii folclorului valon și animatorii acestei tradiții pe care o perpetuează și o arată în lupte în timpul cărora prin viață istoria și sufletul orașului.

Mai multe lupte pe catalige sunt organizate pe parcursul anului în Namur și în regiune, în principal în timpul sărbătorilor populare.

Cea mai importantă are loc în a 3-a duminică din septembrie. Cu ocazia Sărbătorilor Valoniei (Fêtes de Wallonie), are loc în Place St Aubain în fața a peste 6.000 de spectatori marea luptă a „Cataligelor de Aur”.

La sfârșitul acestui punct culminant al folclorului orasului Namur, câștigătorul primește „Cataligele de Aur” și titlul neoficial de cel mai bun luptător pe catalige al anului.

Site-uri utile:

www.curieuseshistoires-belgique.be

www.fgfw.be

www.echasseurs.org

Sursa fotografie de coperta:

www.lavenir.net

aug. 05

Cuvinte călătoare (XX). Silhouette. Un ministru francez, siluete albe și corăbii romantice

Zile la mare, nisip lipit pe pielea bronzată și caldă, gust sărat pe buze, briza răcorind seara, apus și răsărit de soare pe care te chinui să le surprinzi într-o fotografie, pescăruși tăind aerul fierbinte, fotografii alb-negru cu marginile zimțate uitate într-un album de altădată, fire de nisip pe care le lași să-ți alunece printre degete ca într-un joc de-a clepsidra, siluete pe plajă, împinse de resorturi necunoscute.

Fire de nisip rămase între paginile cărții pe care ai citit-o pe plajă, ridicându-ți din când în când privirea spre mare, cochilii de scoici luate acasă în amintirea unei plimbări la apus și abandonate în oala de lut cu flori mari, pictate, în care îți ții creioanele.

Vapoare cu pânze pe care le vezi doar dacă strângi puțin din ochi, siluete albe de marinari la cârma corăbiilor romantice care se mulțumesc cu apele Levantului.

Înghețată de zmeură, de fistic sau de caise în boluri mici de porțelan, cuburi de gheață ciocnindu-se unul de altul în sonde înalte, felii de lâmâie și cristale de zahăr, măsline în pahare cu Martini, suc de portocale în pahare cu Campari, fulgi de gheață amestecată cu felii de căpșune în cocktailuri Daiquiri,  siluete elegante, așezate la mese pe terase retrase, cu vedere la mare, miros de tutun și parfum Guerlain. Notele unui pian.

Nostalgia după vremuri trecute și siluete de demult pe care le întrezărești doar dacă ai curajul să dai la o parte din fața ferestrei draperiile de catifea, grele și lungi până jos și să lași să intre în casă lumina albă a unei dimineți de vară și mirosul sărat al mării.

Siluetă

Cuvântul „siluetă” este folosit mai ales cu sensul de „talie zveltă și bine proporționată a unei persoane”. Avem de-a face cu un împrumut din franceză („silhouette”) care a intrat în limba romana în secolul al XIX-lea.

De la Etienne de Silhouette la …siluetă

Cuvântul „siluetă” are la origine un nume de persoană, un om politic francez, Etienne de Silhouette, care a ajuns în 1754 ministrul Finanțelor, grație unei celebre curtezane a lui Ludovic al XV-lea, Madame de Pompadour.

Reformele sale eficiente, aprobate la început, au fost dezavuate în momentul în care el a propus proiectele de impozite pe pământurile nobililor și de reducere a pensiilor.

La câteva luni de la numirea în postul de ministru, a căzut în dizgrație. A fost caracterizat de Voltaire astfel: „Am avut un ministru al Finanțelor (fr. controleur général) […] El părea un vultur, dar în mai puțin de patru luni, vulturul s-a schimbat într-un boboc de rață.”

Deoarece a devenit nepopular, s-a creat în bătaie de joc expresia „à la silhouette” (1759).

Ulterior, expresia a fost folosită pentru lucrurile făcute prost, incomplet: tabachere din lemn nefinisat, portret de profil făcut în creion după umbra lăsată de figura respectivă și lipit ulterior pe un fond alb, ceea ce s-a numit „portraits à la silhouette”, de unde cuvântul „silhouette”.

Adversarii săi au început să deseneze pe ziduri chipul lui în negru, făcând astfel din economie de vopsea. De aici s- a ajuns la sensul de „linie generală a unei persoane” și la sensul  „corp zvelt, suplu, bine proporțional al unei persoane”.

Bibliografie:

Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Ed. Meronia, București, 2009,

iul. 31

Iulie în Baleare (VIII). Menorca. Portul Mahon. Orașul vechi. Teatrul din Mahon. Distileria Xoriguer. Fructe de ienupăr, espadrile și vapoare de lux

Am descoperit ieri după-amiază Portul Mahon, unul dintre cele mai spectaculoase porturi din Marea Mediterană.

Pagini din trecutul istoric al insulei Menorca

Din cele mai vechi timpuri, Menorca a fost râvnită. Mulți au văzut această insulă ca un punct strategic pentru controlul politic și comercial al Mediteranei datorită poziției privilegiate și excelentei protecții oferite de fortărețele răspândite pe insulă.

Originea numelui Mahon

Fondat de cartaginezi în partea de est a insulei Minorca, orașul Mahon și-a luat numele în onoarea generalului Mago Barca, fratele legendarului Hannibal.

Mahon – orașul vechi

În orașul vechi, străzile înguste și încurcate, ca un labirint, spun povești despre trecutul spectaculos al insulei, britanic, francez sau spaniol.

Mi-au vorbit palatele incredibile și fațadele in stil Art Nouveau britanic, casele cu arhitectură rurală catalană, piețele înconjurate de palate pitorești, construite într-un stil elegant burghez, teatrul din Mahon, construit în 1829, turnul cu ceas britanic cu aparență barocă, vechea biserica a orașului, Iglesia de Santa Maria cu orga construită în secolul al XVIII-lea și compusă din peste 3000 de tuburi…

Teatrul din Mahon, construit în 1829, primul teatru de opera din Spania.
Teatrul din Mahon. Detaliu

Gastronomia insulei Menorca: sobresada, supa de homar, maioneza, brânza de Menorca și ginul Xoriguer

Piețele ne arata bogăția culinară a insulei: vitrine cu sobresada (un preparat din carne, de culoare roșie) și brânză specifică insulei Menorca, fabricată din lapte crud de vacă și cu o formă pătrată cu margini rotunjite.

Tradiția antică a pescuitului a influențat bucătăria locală și unele dintre cele mai tipice feluri de mâncare ale insulei se bazează în principal pe fructe de mare, cum ar fi „caldereta de langosta” sau supa de homar, inventată de pescari.

Povestea spune că maioneza ar fi fost inventată pentru a masca gustul pronunțat al peștelui servit ducelui de Richelieu într-un han, în timp ce se afla pe insulă în 1756. Sedus, Richelieu ar fi adus în Franța rețeta acestui sos sănătos, care a devenit „maioneză” în cinstea orașului Mahon.

În port, în distileria Xoriguer, ginul este încă făcut după o metodă tradițională, bazată pe alcool de vin, fructe de ienupăr și ierburi aromate adăugate în cel mai mare secret în spatele ușilor închise, în alambice de cupru, alimentate de un foc de lemne și răcite cu apă de mare.

Arhitectura și culorile caselor

Ascuns pe un promontoriu, orașul vechi Mahon păstrează un parfum din secolul al XVIII-lea și oferă vederi superbe asupra portului.

Uneori, poți ajunge în port coborând pe scări albe, monumentale sau strecurandu-te prin treceri înguste, secrete, mă iirginite de pini pitici.

Scări albe care urcă din Portul Mahon către orașul vechi

Când soarele apune, piatra capătă o nuanță mai îndrăzneață, ferestrele se colorează în auriu iar fațadele devin apoi roșii și ocru.


Avarcas, espadrile de vara specifice insulei Menorca
Avarcas, espadrile de vara specifice insulei Menorca

Portul Mahon

Portul Mahon este considerat cel mai lung port natural din Marea Mediterană și al doilea cel mai adânc port din lume. Este atât de larg (până la 1.200 de metri) încât găzduiește golfuri și insulițe și atât de adânc (până la 30 de metri) încât pot trece lesne gigantice vase de croazieră.

Portul Mahon ascunde si colțuri mai puțin cunoscute, aproape secrete. În micul „Cementeri dels anglesos” (Cimitirul englezilor) se odihnesc mulți soldați americani și britanici.

După traversarea Illa del Rei (Insula Regelui), vedem ruinele unui mare spital militar și ajungem la insula Lazareto, folosită la vremea respectivă ca spital de carantină pentru călătorii despre care se credea ca aduc ciuma sau boli tropicale.

.

Menorca, Es Castell, 31.07.2021

iul. 30

Iulie in Baleare (VII). Menorca. Es Castell. Trecutul britanic, fortărețe, fațade de cărămidă roșie și vase de croazieră.

Când am ales hotelul pentru săptămâna noastră în Menorca, nu ne-am imaginat că de pe balcon vom avea o vedere de vis a Mediteranei și a unui vechi oraș-fortăreață construit de englezi în secolul al XVIII-lea.

Nu ne-am imaginat că vom vedea trecând prin fața noastră vase de croazieră, iahturi, ambarcațiuni de lux, vapoare cu pânze…

Suntem în Es Castell, în cel mai estic punct al insulei Menorca și al întregului teritoriu spaniol.

Es Castell este vechiul Georgetown ridicat în cinstea lui George al III-lea al Angliei în secolul al XVIII-lea, în timpul dominației britanice a insulei.

Originea sa este legată de Castell de Sant Felip, fortificație pe care englezii au dorit să o întărească pentru a proteja gurile râvnitului Port Mahon.

În 1802, după ce spaniolii au recâștigat controlul insulei, orașul a fost redenumit Villacarlos. Abia în 1985 orașul a dobândit numele actual, Es Castell.

Astăzi, în fiecare colț al orașului, Es Castell continuă să ne amintească de dominația engleză a insulei.

Influenta britanicilor se vede încă în aspectul pătrat original al străzilor drepte, cu cazarmă engleză, în ferestrele tipice cu canat și în fațadele roșii, „roșu englezesc”, ce imită culoarea cărămizii tipice britanice.

În fața Primăriei, pictată în roșu englez caracteristic, găsim Muzeul Militar, unde se păstrează nenumărate detalii despre episoadele istoriei: planuri, informații despre fortificații, picturi ale vremii.

Es Castell privește spre mare, spre monumentalul port Mahón (Mao). Străzile sale duc la Cales Fonts, un vechi debarcader de pescari, cu un aspect pur mediteranean, unde terasele barurilor și restaurantelor tipice întâlnesc ambarcațiuni ușoare și mici grote transformate în magazine și adăposturi pentru pescari.

Menorca, Es Castell, 30.07.2021