iun. 07

Etimologii ciudate (20). Pe plajă la Mamaia

Chelneri în vestoane albe, purtând tăvi cu băuturi răcoritoare, bere și înghețată, se strecurau cu abilitate printre sutele de trupuri bronzate, chaise-longues-uri, umbrele și saltele pneumatice. Le făceau concurență bragagiii, cărându-și marfa în butoiașe instalate pe cărucioare cu două roți, vânzătorii cu porumb fiert, puii de tătar cu năut, floricele calde, semințe, șiraguri de margele și bibelouri făcute din scoici. O lume colorată, vorbind tare franțuzește și nemțește.

Când se lăsa seara și se mai domolea caldura de peste zi, se așeza la o terasă retrasă, cu vedere la mare. Orizontul se rotea larg și cufundat în albastru. Apa și cerul erau totuna.

Scotea atunci cu gesturi lente port-țigaretul auriu, un Cartier primit de la o amică, și își aprindea o Muratti. Brățara subțire aluneca ușor pe poignet-ul fin. La fiecare mișcare, din rochia albă din organza ieșeau efluvii de Guerlain.

Își plimba cu nonșalanță privirea deasupra meselor. Puținii clienți învârteau lingurițele în boluri mici de porțelan cu înghețată de zmeură, de fistic sau de caise. Cuburile de gheață se ciocneau unul de altul în sonde înalte, cu felii de lâmâie și cristale de zahăr.

Își comanda întotdeauna un Daiquiri și chelnerul îi aducea o cupă în care fulgii de gheață se amestecau cu felii de căpșune.

Puțina etimologie

Numele „Mamaia” este consemnat pentru prima dată în 1799 de către Alexandre de Launay, un diplomat, spion și pamfletar de origine franceză. În drumul său spre Constantinopol, traversează întreaga regiune a Dobrogei și notează câteva idei în carnetul său de memorii, folosind denumirea de Mammay.

Dobrogea aparținea atunci Imperiului Otoman, iar zona era denumită „Mamakyoi”, care din limba turcă s-ar traduce Mamai Sat.

Denumirea localităţii ar proveni de la numele unui etnic tătar. Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea pământurile din acea zonă erau stăpânite de un anume Mamai. Aici exista şi o aşezare pescărească oarecare locuită de o populaţie formată dintr-un adevărat mozaic etnic, la fel cum erau multe aşezări dobrogene.

Printr-o adaptare, denumirea de „Mammay” a devenit „Mamaia”.

iun. 05

Carte poștală din Amsterdam

Ajung la Amsterdam într-o dimineața luminoasă de aprilie. Ies din Gara Centrală și-mi strâng ochii din cauza soarelui. Mă surprinde o rafală rece dinspre Amstel, îmi ridic gulerul vestei și îmi pun mănușile. Vreau să ajung pe Prinsengracht și apoi pe Herengracht, în acea parte a Canalului Lorzilor cunoscută sub numele de Curba de Aur. Inaintez printre oameni, dar de data asta nu ma uit la ei.

Îmi place cum se oglindesc în apa canalului casele înguste, cu forme stranii și creneluri în trepte, cu fațade sobre, pictate de cadrele ferestrelor. Îmi las capul pe spate. Ferestrele dau spre interioare pe care le intuiesc familiare și misterioase deopotrivă. Văd o bibliotecă întinsă pe tot peretele și lumina difuza filtrata de un abajur uriaș.

Mă uit pe malul celalalt al canalului. Casele dansează, lipite una de alta. Le văd impunătoare, bijuterii filigranate fixate în mândria Amsterdamului. Deasupra acoperișurilor terminate la stradă cu un scripete, norii au culoarea șofranului și a caisei. Vin din când în când mirosuri amestecate, de frunze ude, de zahăr ars și de iarbă.   

***           

Ajung spre seara la Rijksmuseum. Am bilete la Dichter bij Vermeer. Johannes Vermeer, Sfinxul din Delft. Pânzele fragile vin din muzee prestigioase și din colecții particulare. „Fata cu cercel de perlă” se afla deja acasă la ea, la Haga, la Mauritshuis. O expoziție fabuloasa, a anului, poate chiar a secolului.

Pe fațada muzeului construit în stil gotic și renascentist, două imagini gigantice: într-o parte, o gură feminină și o mantie albastră din interiorul căreia iese o cămașă albă, în cealaltă, un fir de lapte vărsat dintr-un ulcior.

Vermeer a avut un destin straniu. Dacă olandezii îl descopereau abia acum un secol, francezii l-au găsit datorită criticului de artă Théophile Thoré-Bürger și datorită expoziției organizate la Paris unde au fost prezentate trei opere ale lui Vermeer, dintre care una era „Vedere din Delft”.

***

Ceea ce Vermeer oprește pe pânză sunt momente îmbrăcate în lumină și liniște. Mai mult contemplativă decât narativă, pictura lui Vermeer este mereu scăldată într-o discreție tăcută care cripteaza accesul la interioritatea personajelor.

Cele mai multe tablouri sunt variante minime ale aceluiași subiect: o tânără într-un interior, împreună o servitoare sau cu un vizitator, tot tineri. Vermeer (care a avut 15 copii) nu a pictat niciodată copii, bătrâni sau animale. Nu a lăsat haosul vieții să intervină in echilibrul expoziției.

Scenele de interior

Scenele de interior ale lui Vermeer sunt imediat recognoscibile, nu numai datorită manierei pictorului, ci și datorită elementelor care se regăsesc de la un tablou la altul: oameni, obiecte tratate ca naturi moarte – rareori fructe, niciodată flori sau plante – mobilier, hărți și tablouri atârnate pe perete.

„Mi-ai spus că ai văzut câteva dintre tablourile lui Vermeer, scrie Marcel Proust. Îți dai seama că sunt fragmente ale aceleiași lumi, că este întotdeauna, indiferent de geniul cu care sunt recreate, aceeași masă, același covor, aceeași femeie, aceeași frumusețe nouă și unică, o enigmă în acest moment în care nimic nu seamănă cu ea sau nu o explică, dacă nu cauți să o relatezi prin subiecte, ci să scoți în evidență impresia particulară pe care o produce culoarea.” (1)

Spațiile reprezentate, care nu se deschid niciodată spre exterior, nici măcar atunci când sunt reprezentate ferestrele, prezintă multe asemănări.

De exemplu, motivul pavajului elegant alb-negru este același în „Concertul”, „Scrisoarea de dragoste”, Femeia cu balanță, „Femeia cu lăută”, „O doamnă în picioare cu fecioara” și „Arta picturii”.

Intensitatea luminii

Colțul camerei de pe peretele din stânga, cu ferestrele sale cu obloane reglabile, care se repetă de la un tablou la altul, poate justifica nu numai faptul că aproape toate tablourile lui Vermeer sunt iluminate de la stânga la dreapta, dar și variațiile de intensitate a luminii atunci când obloanele sunt deschise sau închise.

Intimitate

În douăzeci și trei dintre cele douăzeci și șase de pânze, Vermeer materializează separarea dintre spațiul privitorului și spațiul reprezentării, pictând un prim-plan aglomerat de obiecte – perdele, pânzeturi, mese de natură moartă, instrumente muzicale, scaune.

Clavus interpretandi

Interioarele lui Vermeer conțin optsprezece „tablouri în tablou”.

În mod tradițional, aceste picturi în imagine ofereau o „clavus interpretandi” care clarifica sensul operei.

De exemplu, prezența unui Cupidon atârnat pe perete în „Lecția de muzică” întreruptă conferă scenei o conotație romantică și sugerează natura scrisorii sau a relației dintre maestrul de muzică și tânără.

Dar legătura dintre pictură și scena interioară nu este întotdeauna explicită.

Privitorul rămâne cu sentimentul ambivalent că, pe de o parte, există un sens care trebuie descoperit, iar pe de altă parte, că acest sens rămâne incert.

(1) Marcel Proust, La Prisonnière, 1925

feb. 06

Jurnal azer (2)

Baku, 24 noiembrie 2022

Pe drum spre Marea Caspică

După-amiază merg să văd Marea Caspică. Traversez capitala. Building-uri de beton și sticlă, gigantice și cu arhitectură sofisticată, modernă, mărginesc autostrada cu cinci benzi pe direcția de mers. Ies din Baku și mă îndrept către mare. Nu înțeleg nimic din ce scrie pe indicatoare. Azera este foarte apropiată de limba turcă vorbită în Turcia, dar și de limba cumană. Aflu că în sate, în micile comunități, se vorbește persana.  

Pe drum mă opresc la un magazin de unde cumpăr rodii, fructe de kaki și lâmăi, se pare că sunt renumite lâmâile din Azerbaidjan, sunt parfumate și abia aștept să le gust. În fața magazinului, un bărbat strivește rodii cu o presă. Umple sticle cu suc de rodii și-mi lasă gura apă. Cineva mă îndeamnă să cumpăr niște prăjituri mici din aluat cu făină de migdale. Mi se spune că sunt făcute după o rețetă foarte veche și că se pot păstra chiar și două luni. Vânzătorul, un bărbat între două vârste, cu fața arsă de vânt, mă îmbie cu niște turte cu brânză sărată, făcute pe loc, într-un cuptor vertical, rotund. Îl vedem în spatele magazinului. O femeie cu șorț și cu părul prins sub un batic întinde aluatul în fața noastră, îl acoperă cu brânză și pune turtele una câte una în cuptor. Îmi amintesc de bătrânele din satul bunicilor. Aceleași gesturi.    Traversez sate în care casele aduc cu cele din România și ajung la mare. O văd. Nu sunt valuri. Doar o pânză întunecată, care strălucește imobilă sub soarele de noiembrie. Mă apropii de apa cobalt și piciorul mi se cufundă în nisip îmbibat în petrol. Mă uit în spate și văd un păienjeniș de conducte de culoarea untului. Ies din mare și se întind pe câmpuri, de-a lungul șoselelor, se strecoară în sate și dispar printre case.                                                   

Templul focului din Baku

Las marea în urmă și merg într-o suburbie a capitalei Baku, acolo unde se află templul zoroastrian Ateshgah. Soarele ajunge la crepuscul și  cerul se colorează miraculos în roz, deasupra Mării Caspice. Ateshgah, numit adesea « Templul focului din Baku », a fost un centru de pelerinaj și filozofic al zoroastrienilor care au fost implicați în comerțul cu zona Caspică, pe Drumul Mătăsii. Inscripțiile persane și indiene spun că templul a fost folosit ca lăcaș de cult hindus, sikh și zoroastrian. Aflu că numele se referă la faptul că templul este situat deasupra unui zăcământ de gaze naturale acum epuizat, care odată a provocat aprinderea spontana a flăcărilor, atunci când gazul ieșea din șapte orificii naturale de aerisire de suprafață. Flacăra veșnică naturală s-a stins în 1969, după aproape un secol de exploatare a petrolului și gazelor din zonă, dar acum este aprinsă de gazele din orașul din apropiere.                          Complexul pentagonal, care are o curte înconjurată de chilii pentru călugări și un altar-tetrapilar în mijloc, a fost construit în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Atmosfera este mistică. Închid ochii, respir aerul cu miros de petrol și ascult mantrele.             

ian. 11

Enigma boieroaicelor

La 11 ianuarie 1795, într-un trecut îndepărtat și friguros, din porunca lui Mihai Vodă Suțu, domnul Moldovei, se dispune întocmirea unui act prin care 37 de boieroaice erau poftite să fie ospătate la Curtea Domnească.

…În cămările Doamnei, masa urma după același ighemonicon. Vinul dulce se ridicase în obrazul jupânițelor, care ciripeau vesele, leganandu-se într-o parte și alta pentru a-și vedea vecinele din față.

Vorniceasa căuta cu părere de rău spre maldărul de cofeturi risipite pe tipsii. Se găseau acolo urgie de bucate dulci, tot ce scorniseră mai de soi întru desfătarea pântecelui, nemții, venețienii, franțujii, grecii, valahii și osmanlâii.

Ochii îi alunecau fără să poată face alegerea de la tăvile cu învârtita cu zahăr și mieji de nucă, trecuți prin miere, la sarailii și cataifuri, de la mormanul cu pricomigdale și felii de sugiuc felurit colorate, la plăcinta cu busuioc și rodie, apoi la aluaturile de Padova aromate cu iris și apă de trandafiri, și nucile verzi în sos de fistic și dulcețuri cu mosc, și cozonacii moldovenești înalți cât un prunc, și poala rândunicii din migdale și frișcă, și baclavalele cu belșug de ambră.

Privirea se pironi în budinca de tăieței cu straturi de zmeură, castane, boabe de cafea și cremă de ouă peste care venea un strop fierbinte din stafide și zahăr ars.

În pocale curgeau după poftă lichioruri grecești foarte dulci, kirsch-ul din sâmburi de piersici și caise…

Un mister învăluie actul lui Vodă Șuțu

Este ciudat că acest act arată ordinea exactă în care urma sã se așeze la masa domnească distinsele jupânese, cerându-se în mod deosebit ca ele „după cum s-a hotărât fiecare să stea după rânduiala aceasta“.

Momentul rămâne de nedescifrat

Ce l-a determinat pe vodă Suțu să le poftească pe jupânese la masă la Curte, într-un friguros început de ianuarie?

Jupânesele vor fi fost nevoite, așadar, sã înfrunte gerul, viforul și zăpada atunci când a venit timpul să răspundă invitației domnești.

Ce evenimente deosebite se vor fi desfășurat la Curte în acele zile?

Să fi avut legătură poate cu Ceremoniile Bobotezei? Oricum, gerul Bobotezei, proverbial pentru iernile de altădată, nu era un obstacol de netrecut pentru ca fastul Curţii domneşti să se desfăşoare în toată splendoarea sa.

Enigma rămâne legată de ordinea în care boieroaicele au fost invitate să se așeze la masă.

De ce au fost invitate să se așeze într-o altă ordine decât cea din Condica de ceremonii de la acea vreme?

Este limpede că nu de dregătoria deținută s-a ținut cont, în exclusivitate, atunci când s-a hotărât cum să se rânduiască boieroaicele de o parte și de cealaltă a mesei.

Cine erau aceste femei?

Ce alte aspecte vor fi fost luate în considerare atunci când Vodă Șuțu a stabilit ordinea la masă a jupâneselor?

Să fi fost vârsta? Averea? Frumusețea? Legăturile de rudenie?

Să fi avut legătură cu simpatiile sau antipatiile doamnei Sevastița, soția tânără a lui Vodă Șuțu?

Nu se știe.

Asupra acestul moment venit din trecutul friguros al Moldovei plutește încă un aer de mister.

Surse:

Olivia Senciuc, O masă cu boieroaice la Vodă Șuțu, în Revista Magazin istoric, februarie 2020, p.71-74;

Sorin Iftimi, Ceremoniile Curţii domneşti la Crăciun, Anul Nou si Bobotează (secolele XVII-XIX), în „Spectacolul public între tradiție și modernitate. Sărbători, ceremonialuri, pelerinaje și suplicii”, Constanța Vintilă Ghițulescu și Maria Pakucz Willcocks (coord), Editura Institutul Cultural Român, București, 2007, p. 56-61.

dec. 31

Ultima noapte a lui Undrea

La turnul cel mare al Curții Vechi, orologiul cu un singur ac bătu rar de zece ori.

În ultima noapte a lui Undrea, în orașul deochiului și al blestemelor și al damblalelor, o lumină străvezie ca sticla vopsea cu albastru ferestrele. Era ceasul când nasc spaimele și se aud pași și voci stranii prin podurile caselor părăsite. Iar deasupra morilor de la răscruci de drumuri se căznesc sufletele de pe lumea cealaltă.

Cu un oftat subțire ca fumul de tutun suflat dintr-un ciubuc de lemn de iasomie, chipul Smaragdei se desprinse din rama geamlâcului cioplit cu iscusință în piatră.

Se întinse după miraza venețiană ce se afla la îndemână pe sofaua bătută în cioburi de malachit. Își cercetă cu luare-aminte și mulțumire pielea catifelie. În cununa grea de păr auriu, ca grâul copt, nu strălucea fir de argint, iar azi nici părere de creț nu asuprea obrazul frumos. Gura păstrase rumeneala rozelor, ochii nu-și lepădaseră privirea învăluitoare, oleacă cețoasă ca diminețile de cireșar, dar sub pleoapele sidefii ghiceai ispite satanicești.

” În prima zi a lui Gerar se fac șase luni de când Vintilescu îmi cercetează crivatul. Vreme îndestulată. Nădăjduiește degeaba sa priceapă taine hărăzite a rămâne nedeslușite fiindcă n-o să mă afle aici când acul ornicului o să ajungă la miezul nopții.”

Alături, pe un gheridon cu placă de onix, se afla un sipețel persan. Sub capacul de sticlă străluceau paianjeni de topaz, fluturi cu aripi picurate cu turcoaze, albine de chihlimbar, buburuze din rubelite, șopârle de smarald și un scarabeu din onix. Le adunase toate din prin locurile prin care rătăcise veacuri.

Afară se porniră muzicile. Ghicea veselie și gânduri otrăvite în cămările înalte, cu mese îngreunate de mâncare, în cuhniile cu bucate dibăcite și în iatacurile cu desfătări muierești.

Smaragda culese un fistic de pe tipsioara de argint și gustă din pocalul cu lichior dulce, din sâmburi de caise. Nu mai avea timp, începură să bată clopotele de prin turlele bisericilor

Înmuie pana în călimara izvodită într-o scoică de lapis-lazuli, geamănă cu nisiparnița și cu un zgâriat ca de gheară începu să culce literele, una câte una. Când ajunse la ultima slovă, puse pana alături. Timpul i se ispravise. Trebuia să plece. Cu mișcări molatice apucă sipețelul persan.

Intr-o fulgerare se ridică și ieși pe poarta care dădea în grădină cu salcâmi uscați de ger .

Ornicul din turn bătu de douăsprezece ori speriind cucuvelele care cuibăreau acolo de ani buni.

Vintilescu se apropie de casa Smaragdei și își lipi fața de geamlâcul cioplit in piatră. I se păru că o vede dreaptă și înaltă în lumina albăstruie.

Intră în salonaș, așa cum le era înțelegerea, și furnici i se urcară cu miile pe piele. Când trase ușa dupa el, o pojghiță de gheață subțire și o liniște stranie îl înveliră pentru totdeauna.

dec. 29

Un patiser genial și o prăjitură care se mănâncă „en un éclair”

Le Roi des Chefs et le Chef des Rois

Paris, 1803. Pe Rue de la Paix (fosta Rue Napoléon), la numărul 25, undeva între Place Vendôme si Opera Garnier, Antonin Carême deschide o cofetărie de o frumusețe sofisticată.

O numește Pâtisserie de la Rue de la Paix. Etalează în vitrină uluitoare pièces montées, niște construcții înalte, pline de fantezie, asemănătoare profiterolului.

Antonin Carême realizează aceste pièces montées, uneori înalte de câteva zeci de centimetri, din zahăr, marțipan și aluat. Seamănă cu templele, cu piramidele sau cu ruinele antice din cărțile de istorie a arhitecturii, pe care Carême le-a studiat la Biblioteca Națională, încurajat fiind de Bailly, primul sau angajator.

Arta culinară este pentru Carême o formă de arhitectură și desenează el însuși torturile și prăjiturile, cu mult gust și urmând cele mai bune modele, împrumutate de la Vignole sau Palladio.

După ce deschide patiseria de pe Rue de la Paix, Carême începe să lucreze in bucătăriile de la toate curțile europene și în cele ale burgheziei pariziene. Strălucește acolo și cucerește.

În saloanele exclusiviste ale aristocrației europene, în bucătăriile excentrice ale burgheziei pariziene, Carême este „regele chef-ilor sau chef-ul regilor” (Le Roi des Chefs et le Chef des Rois).

Născut pe 8 iunie 1784 (d. 1833), Antonin Carême a fost abandonat de părinții lui în 1794, în timpul Revoluției Franceze. Pentru mâncare și un acoperiș deasupra capului, se angajează în bucătăria unui restaurant parizian ieftin.

În 1798 devine ucenicul lui Sylvain Bailly, care la vremea aceea era un faimos pâtissier, patron al unei cofetării aflate lângă Palais-Royal, pe rue Vivienne.

Talentat și ambițios, Carême se desparte de maestrul său și își deschide în 1803 propria cofetărie, pe rue de la Paix (fosta rue Napoléon) la numărul 25. Magazinul, de o rară frumusețe, se numea chiar așa: Pâtisserie de la Rue de la Paix.

Eclerul

Antonin Carême, cel care a inventat, printre altele, profiterolul, a avut ideea de a moderniza si de a aduce la perfecțiune les pains à la Duchesse. Ca un deget și învelite în fulgi de migdale, prăjiturile à la Duchesse au fost formele inițiale ale eclerului . Prima „atestare documentară” în limba engleză a eclerului este consemnată în Boston Cooking School Cook Book, de Mrs. D.A. Lincoln, publicată în 1884.

Dar Carême este un patiser de geniu. Dă deoparte migdalele de pe prăjiturile à la Duchesse, adaugă crema de ciocolată, de cafea sau de marmeladă și acoperă totul cu zahăr fondant.

Astfel apare eclerul. Nu se știe sigur dacă Antonin Carême a fost fulgerat de o „inspirație subită” când a inventat eclerul (în franceză există expresii de felul comme l`éclair – „ca fulgerul; într-o clipă”, sau éclair de génie – „inspirație subită”).

Sau poate se numește astfel pentru că eclerul se mănâncă repede (într-o clipă, en un éclair)?

dec. 25

Recenzie. „Confiteor” de Jaume Cabré

„Și, cu mâna liberă, s-a lovit peste piept și a zis confiteor, Domine. Confiteor mea culpa.” (Fratele Miquel, p. 76)

Ce este „Confiteor”?

„Confiteor” este povestea unei viori excepționale.

„Confiteor” este o experiență de scris care preia și dezvoltă la infinit scrisul faulknerian.

„Confiteor” este un roman filozofic despre istoria răului și neputința culturii împotriva fanatismelor obscure care punctează Istoria.

„Confiteor” este povestea unei iubiri imposibile.

„Confiteor” este un roman care amestecă realitatea și ficțiunea cu pricepere diabolică.

„Confiteor”este o experiență de lectură solicitantă, deranjantă, fascinantă, obositoare, plină de bucurie…

„Confiteor”este povestea prieteniei.

„Confiteor” este povestea iubirilor obsesive, a pasiunilor, a colecțiilor.

„Confiteor”este istoria lumii pentru că acest roman ne vorbește despre estetică, frumusețe, căutarea perfecțiunii dar și a binelui și a răului, despre războaie, religii, groază și ură.

Adrià Ardèvol y Bosch

Intriga principală a cărții se învârte în jurul confesiunilor unui bărbat a cărui memorie este atinsă de Alzeimer, Adrià Ardèvol y Bosch. Confesiunile sale permit cititorului să-i urmăreasca istoria familiei, prinsă în istoria europeană. De la Barcelona anilor 1950 la Inchiziție, la dictatura spaniolă și Germania nazistă, de la Anvers la Vatican, viețile și destinele se întâlnesc pentru a converge spre Auschwitz-Birkenau.

Urmărim itinerariul unui băiețel solitar și strălucit, depozitar al speranțelor de familie și al secretelor grele moștenite în același timp cu anticariatul. În Barcelona anilor 1950, Adrià crește într-un apartament vast, intunecat, între un tată care dorea să-l facă un umanist poliglot și o mamă care l-a destinat unei cariere de violonist virtuoz.

Strălucit, solitar și docil, băiatul încearcă din răsputeri să satisfacă ambițiile excesive până în ziua în care întrezărește proveniența îndoielnică a averii familiei.

Cea mai rară piesă din anticariat, o vioară de excepție, un Storioni, este ghidul cititorului în labirintul acestor aproape 800 de pagini. O vioară de o valoare inestimabilă, o lucrare excepțională a lui Laurenzo Storioni, un tânăr lutier din Cremona. O vioară care de la origine va cunoaște și va provoca povești pline de sunet și furie, și, uneori, și de muzică.

O jumătate de secol mai târziu, chiar înainte ca memoria sa să-l abandoneze, Adrià încearcă să modeleze istoria familiei. O vioară excepțională, o medalie și față de masă murdară constituie emblemele tragice. De fapt, revelația progresivă recaptează istoria fatală europeană și își afundă rădăcinile în izvoarele răului.

Alzheimer

În anii care au urmat morții brutale și inexplicabile a tatălui, Adrià va descoperi treptat poveștile care au adus vioara Storioni în seiful familiei, dezvăluind o istorie tulbure.

Târziu în viață, atins de Alzheimer, Adrià va scrie toate acestea. Boala deconstruiește constant povestea, sare dintr-un loc în altul, de la un secol la altul, de la o situație la alta (ca povestea lui Benji în” Zgomotul și furia” a lui Faulkner), îmbină personajele… De la Inchiziție la Auschwitz Birkenau, de la mănăstirea San Pere de Burgal la Barcelona prin Cremona, Olanda, Tübingen… ceva continuă sau se repetă, ineluctabil.

Această poveste a răului de-a lungul secolelor, în numele idealurilor purității sau în numele muzicii, dar mai ales motivată de setea de stăpânire și dominare, este și povestea unei curse împotriva bolii, împotriva a ceea ce estompează și încurcă sensul lucrurilor, explodând adevărul într-o multitudine de fragmente de neînțeles.

Incredibil joc de povestire care găsește dublu sens: atât prin boala Alzheimer care roade și abuzează gândurile naratorului cât și, paradoxal, tocmai prin această „împletire” de povești, ne conduce (și ne „forțează”) la o reflecție asupra lumii.

Și, încetul cu încetul, cu fiecare pagină întoarsă, informațiile se potrivesc ca piesele unui puzzle, în timp ce gândurile lui Adrià, sub formă de „mărturisiri”, devin mai neclare și mai încurcate.

Construcția narativă

Confiteor sfidează legile narațiunii pentru a ordona un haos magistral și a umple cu muzică o catedrală profană. Sara, femeia iubită, este destinatarul acestei imense povești transmise de Bernat. Prezenta Sarei luminează până în momentul în care memoria este anihilata.                                                                     

Cititorul imbratiseaza itinerariul unui copil fără iubire, apoi suferința unui adult fără zeu, luptându-se cu Răul suveran care, de-a lungul secolelor, depune în fiecare posibilitatea inumanului.

Jaume Cabré scrie despre rău, moarte și vinovăție. Pentru a face acest lucru, el va folosi o tehnică ce nu este ușor de urmărit sau de înțeles : narațiunea de tip interlocking puzzle, folosită prima dată de William Faulkner. Desigur, nu este ușor de abordat acest roman în primele pagini. Cititorul trebuie să accepte că un paragraf, și chiar și o propoziție uneori, se termină la un alt moment și cu personaje diferite decât cele de la început. Acest lucru este neobișnuit, evident inconfortabil; apoi, desigur, cititorul se obișnuiește cu această structură plutitoare.

Cu siguranță este nevoie de timp pentru a te adapta la Confiteor

Complicitatea se instalează repede odată ce înțelegi cu cine ai de-a face: un narator nebun, genial sau talentat, capabil în aceeași propoziție să vorbească despre sine, Adrià, la persoana I și la persoana a III-a, totul prin suprapunerea mai multor straturi ale trecutului.

Naratorul își respectă însă cititorul, are încredere în el, îl măgulește invitându-l să-l urmeze în meandrele întortocheate ale memoriei sale astăzi aproape eșuate.

Cititorul este imediat înghițit de acest vârtej narativ. Personajele, fie ele reale sau imaginare, abundă. Poveștile se succed și se potrivesc. Obiectele au o viață, și sunt adesea figuri de tranziție în timp, cu o vioară în rol principal, prima realizată de Storioni, a cărui epopee nebună va servi drept garanție, fir comun în acest vârtej romantic.

Dar, pe măsură ce recunoaștem personajele, le însoțim, ne agățăm de ele ca de un fir al Ariadnei și mergem încet prin labirintul memoriei lui Adrià. Febrili, hipnotizați, avansăm în povestea acestui băiat devenit bărbat, inteligent, intelectual, solitar, marcat de părinți intransigenți și îndepărtați.

Întâlnirea lui Adria cu Coșeriu, profesor la Tubingen

„Eram concentrat pe ciocnirea cu Coșeriu, idolul meu, care îl demola pe Chomsky, idolul meu, fără să-l amintească, curios, pe Bloomfield:” (p. 376-378).

„A fost amuzant, căci Coșeriu vorbea în română și Ardevol îi răspundea în catalană, continuând provocarea reciprocă pe care o inițiaseră în a treia zi de curs…A fost amuzant pentru că s-au înțeles perfect vorbind fiecare în limba lui. A fost amuzant, pentru că și-au imaginat amândoi cursul ținut de un profesor ca pe un fel de cina cea de taină din Santa Maria delle Grazie… „(p. 376-378)

Jaume Cabré, Confiteor, Editura Pandora M, București, 2021, colecția Anansi. World Fiction, traducere din limba catalană și note de Jana Balacciu Matei, 863 p.

dec. 22

Meniul belgian de Crăciun: între tradiție și originalitate

Crăciunul belgian este un amestec de sărbătoare creștină și păgână: curcanul umplut cu castane, nelipsit din meniu, biscuiții condimentați, slujba de la miezul nopții și cadourile de sub brad.

Multe orașe din Belgia organizează piețe de Crăciun, fie că sunt neerlandofone, germanofone sau francofone. În piața centrală, căbănuțele de lemn instalate în luna decembrie amintesc de satele austriece sau elvețiene. Plutesc deasupra târgurilor mirosuri de patiserie, de vin fiert cu scorțișoară și cuișoare, arome de prăjituri și zahăr vanilat și efluvii de alune trase în caramel.

BOUDIN VERT (CÂRNAȚI CU VARZĂ ȘI CARNE DE PORC)

În Valonia, Crăciunul se sărbătorește cu tripe à l’jotte, numit și boudin vert (un fel de cârnați umpluți cu varză). Pentru un boudin vert cu adevărat reușit este nevoie de varză și carne de porc, de preferat bucăți mici, cu sare, piper, cuișoare și nucșoară.

Boudin vert (cârnați cu varză și carne de porc)

COUGNOU – BRIOȘA DE CRĂCIUN

În regiunea Nivelles toți copiii știu că însuși micul Isus așază la marginea patului savurosul cougnou de Crăciun, al cărui aluat se modelează până ia forma unui corp. Cougnou este o delicatesă preferată de belgieni în timpul sărbătorilor de iarnă, un fel de cozonac fără umplutură. Acesta are o formă alungită care amintește de copilul Isus înfășat și se pregătește din cocă de brioșă. În Andenne, se pregătește „trairies”, o serie de cinci cougnou-uri de dimensiuni descrescătoare, care se mănâncă în mod tradițional, în liniște și reculegere, după Liturghia de la miezul nopții.

Cougnou – brioșă de Crăciun

BOUKÈTE – CLĂTITE DIN HRIȘCĂ

La Liège bunicile încă mai fac boukète, clătite din hrișcă (făină de sarazin), decorate cu coacăze sau felii subțiri de mere, prăjite într-o tigaie cu unt și pudrate cu zahăr fin sau casonadă (zahăr brun). Clătitele boukète sunt însoțite de vin fiert și, în regiunea Herve, sunt stropite cu celebrul sirop specific regiunii, siropul de Herve.

Boukète – clătite din hrișcă (făină de sarazin)

LA BÛCHE – BUTURUGA

O delicatesă nelipsită de pe masa de Crăciun este la bûche (buturuga, în limba română). Spre sfârșitul anului apar în magazine niște prăjituri lungi cu o cremă aranjată în formă de striații, ca o coajă de arbore, și decorate cu brazi sau spiriduși.              

Este vorba despre această prăjitură, care se face din pandișpan uns cu cremă de unt și cacao sau cafea și rulat pentru a reprezenta o buturugă.

De unde această tradiție? În spațiul occidental, pentru a sărbători solstițiul de iarnă, oamenii ardeau o buturugă, ce trebuia să mențină focul cel puțin trei zile, în semn de ofrandă pentru recolta anului următor.           

Buturuga era stropită cu lapte, miere sau vin pentru a îndupleca zeii abundenței în anul ce urma să vină. Tradiția este de înțeles, mai ales că pe aceste meleaguri, zilele din preajma Crăciunului și Anului nou sunt de multe ori printre cele mai friguroase din iarnă.

La bûche –Buturuga de Crăciun

dec. 21

„Florile dalbe, flori de măr”

Refrenul des ȋntâlnit ȋn colidele româneşti, “Florile dalbe”, sugerează că uratul era cândva ȋnsoţit de atingerea gazdelor, uşilor şi caselor cu o ramură de măr ȋnflorită.

Colindătorii primeau îndeosebi mere, nuci și colaci dulci. Astfel că mărul avea o semnificație aparte în miezul iernii, când se sărbătorea Crăciunul și Nașterea Domnului. Mărul semnifica tinerețe, sănătate, bucurie și prosperitate pentru anul cel nou.

Crenguțele de măr se rupeau din pom şi se puneau într-un vas cu apă, la căldură, urmând ca la sfârşitul lunii decembrie acestea să ȋnflorească. Adesea, la căldura sobei, acestea înmugureau si chiar înfloreau până la Crăciun sau până la Anul Nou.

Unele surse susţin că acest obicei avea loc ȋn data de 21 noiembrie, când se sărbătoreşte Intrarea Maicii Domnului ȋn Biserică, iar alte izvoare descriu acest eveniment ȋn ziua Sfântului Andrei, ȋn data de 30 noiembrie.

Astăzi, deşi florile de măr au dispărut din tradiţia colindatului, refrenul “Florile dalbe” este păstrat neatins.

„DALB, -Ă, dalbi, -e, adj. 1. Alb, curat, imaculat.  Fig. Neprihănit; gingaș, grațios. 2. Luminos, limpede; strălucitor. 3.Atrăgator, minunat. – De4 + alb. ” (www.dexonline.ro)

dec. 21

Réveillon la castel

La origine, le réveillon era o cină lungă ținută în Franța de acum două veacuri și ceva în serile anterioare Crăciunului și Anului Nou.

Numele său derivă din cuvântul réveil (care înseamnă „trezire” și care la rândul lui vine din „éveiller”, moștenit din latinescul exvĭgĭlare, cl. evigilare, a se deștepta. Din același etimon latinesc româna îl are pe a veghea).

Participarea la réveillon implica altădată a rămâne treaz până la slujba de la miezul nopții și până spre ziuă chiar.

Termenul este documentat pentru prima dată în Franța secolului al XVIII-lea și a fost folosit ca denumire pentru petrecerile nocturne prelungite organizate de nobilime sau de familia regală de la Versailles.

În cele din urmă, cuvântul a început să fie folosit și de alte curți regale și, după Revoluția Franceză, el a fost adoptat ca o definiție a trecerii fastuoase în Noul An.

Meniul folosit la réveillon era unul cu totul special.

De exemplu, la entrées se regăseau homar, stridii, escargots sau foie gras, iar un fel de mâncare cosmopolit era curcanul umplut cu castane. Exotic și rar, curcanul ajunge în Franța prin secolul al XVI-lea din Insulele Spaniole. Curând înlocuiește pe mesele regilor gâsca, ce-și păstrează însă locul pe masa poporetului.

Se spune că tot atunci ar fi apărut prin saloanele de la Versailles castanele glasate. Nu se știe cu exactitate originea castanelor glasate, dar se știe că Ludovic al XVI-lea și nobilimea de la Curte se dădeau în vânt după aceste delicatese, mai ales de Crăciun.

„Coace bine castanele, decojește-le, turtește-le ușor între palme și pune-le pe o farfurie. Acoperă-le bine cu un sirop fierbinte făcut din apă, zahăr, suc de lămâie și apă de flori de portocale”, scria acum 300 de ani intr-un rețetar, Pierre de La Varenne, patiser la curtea unui marchiz de pe lângă Lyon.

Cele mai bune vinuri erau scoase din pivnițe, la final desfăcându-se sticle de Champagne, vin căruia îi ticluise gustul pe la 1668 un anume Dom Pérignon, călugăr econom la abația benedictină Hautvillers din Val-de-Marne.

Au existat dintotdeauna anumite diferențe între réveillons de Noël (Crăciun) și cele de Nouvelle Année.

Crăciunul este în mod tradițional o manifestare ritualică creștină, sărbătorită mai ales în sânul familiei, în vreme ce Réveillon de la Saint Sylvestre este dedicat întâlnirii cu prietenii și cunoștințele, în număr cât mai mare.

Adesea, lumea iese în stradă pentru a urmări focurile de artificii, pentru a ciocni o flûte cu vin spumant sau, la Madrid, în Puerta del Sol, pentru a mânca cele 12 boabe de strugure simbolizând cele 12 bătăi ale orologiilor la trecerea dintre ani. La fiecare bătaie a orologiului, oamenii isi pun câte o dorință, pentru a avea parte de 12 luni îmbelșugate și pline de sănătate.

Surse:

https://dexonline.ro/definitie/veghea

https://www.cnrtl.fr/etymologie/r%C3%A9veillon

https://plume-dhistoire.fr/celebrer-noel-a-la-cour-sous-lancien-regime/

dec. 15

Clementine, mandarine

De unde vine cuvântul clementină? Care este originea mandarinei? Care este legatura dintre o tunică, un călugăr și un orfelinat?

Cuvintele mandarină și clementină au intrat în limba română din limba franceză. Interesul pentru aceste cuvinte crește dacă mergem pe urma etimonului francez.  

« Mandarine » era un adjectiv care desemna o nuanță de portocaliu. Se presupune că era culoarea tunicilor mandarinilor, funcționari din China feudală numiți astfel de europeni la sfârșitul secolului al XVI-lea. Numele mandarinilor vine din portughezul mandarim care vine din mantari, cuvânt care înseamnă « ministru de stat » în limba popoarelor de pe insula Sumatra.

Iar acești funcționari chinezi purtau niște frumoase tunici portocalii. Occidentalii căutau un nume pentru culoarea care făcea senzație în vara anului 1798 și au căzut de acord să folosească un portocaliu destul de … mandarin.

Undeva între Asia și Europa, într-un port deasupra căruia pluteau mirosuri de pește și de fum, niște negustori așteptau vaporul cu lăzi de mandarine și portocale amare. În seara aceea se întâlneau cu niște cumpărători care plăteau regește pentru un săculeț.

De-acum aveau un nume pentru fructele acestea parfumate, cu o coajă moale, ușor de înlăturat si cu felii mici care explodau pe limbă. Erau mandarinele.

***

Suntem în 1902, în orașul Oran în Algeria, în livada de citrice a unui orfelinat iar mandarinul și portocalul amar sunt în floare. Este un octombrie cald, o pală ușoară de vânt aduce din livadă mirosuri dulci-amărui, frunzele cerate se mișcă repede la soare.

Într-o dimineața, călugărul Clément Rodier (1839-1904) vede că între acești copaci fructiferi a crescut de nicăieri un arbust care nu părea să fie nici mandarin nici portocal amar, ci un pic din fiecare. Călugărul Clément, mai spune povestea, își dorise dintotdeauna să obțină un nou fruct și iată că reușise.

Cuvâtul clementină este deci un cuvânt derivat de la numele călugărului Clément, adăugându-se sufixul -ină.

Bibliografie :

Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Ed. Meronia, 2009 ;

Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007;

Dictionnaire historique de la langue française, Alain Rey, Le Robert, 2011.

dec. 09

Cârnați și cozonaci de sărbători

Pe masa îmbelșugată și binecuvântată de armonii divine, stă cozonacul.

…Dintotdeauna cuceritor, cu stafide și cu mirodenii aduse de pe insule, răsfățat cu ape de portocale și zahăr de trestie și aromit cu păstăi de vanilie…

Pe tipsiile de argint, îmbie cârnații de casă, rumeniți, din carne tocată la satâr și usturoiată cu măsură, așișderea dichisită cu mirodenii. Alături, răsfăț boieresc, mușchiuleț de porc hrănit cu ghindă, învelit în pergament de costiță și foaie de lăptucă verde, întovărășit pe pat de cartofi copți și salată de varză albă cu morcov ras înmiresmată cu mirodenii.

COZONACUL

«Cozonac» este un cuvânt înregistrat abia în Dicționarul francez-român al lui Ponbriant, deci la sfârșitul secolului al XIX-lea. Etimologia sa nu este clară, probabil că are la bază grecescul kosonachi, un diminutiv de la kosona („păpușă”) datorită formei date uneori acestei prăjituri. Cozonac, ϰοσωνάϰι, înseamnă, așadar, la origine, „păpușică”.

CÂRNAȚII

Cuvântul „cârnat”, cu varianta populară „cârnaț” provine din latinescul carnaceus.

Carnaceus, la randul său, vine din carnis, caro (în latină, carne).

Lucrurile devin si mai surprinzatoare daca mergem pe urma acestui carnis (carne).

Carnis vine dintr-o rădăcină indo-europeană, și anume *sker ce înseamnă  «a tăia, a decupa, a împărți».

Regăsim aceeași rădăcină în cuvintele latinești scorteus, care a dat cuvântul românesc « scoarță » și cortex « înveliș, scoarță »; aceeași rădăcină *sker o întâlnim, de exemplu, în verbul « decorticare » împrumutat sub forma „a decortica”.

SURSE:

Marius Sala, 101 cuvinte mostenite, imprumutate si create, Editura Humanitas, 2010, p. 146

Rudolf Schützeichel, Althochdeutsches Wörterbuch, Max Niemeyer Verlag, Tübingen, 1989, 4e édition revue

Hugo Blanchet, Anouk Ferri, „Abécédaire illustré des mots voyageurs. Flâneries étymologiques”, Ed. Atelier Perrousseaux, France, 2021.

Dan Alexe, https://moldova.europalibera.org/a/cozonacul-migrator-metamorfozele-unei-pr%C4%83jituri/32096938.html

dec. 03

Speculoos, biscuiții condimentați

Cuvântul « speculoos » este împrumutat din olandezul « speculaas » și înseamnă « prăjiturică de Sfântul Nicolae ».    

« Speculaas » vine de la « speculatie » , un biscuit, o prăjiturică folosită ca decor de masă. Unii spun că « speculoos » ar proveni din cuvântul latinesc „species” care înseamnă „condimente”. Există aici un sâmbure de adevăr. Pentru a obține niște biscuiți irezistibili avem nevoie de multe mirodenii : piper alb, scorțișoară, ghimbir, cuișoare, cardamom și nucșoară.   

Acești biscuiți condimentați și crocanți – speculoos – există de milenii. Deja pe vremea lui Iulius Cezar, romanii făceau biscuiți condimentați reprezentând zeii Panteonului și le ofereau apoi copiilor. În secolul al XIV-lea, biscuitul a fost modelat cu efigia Sfântului Nicolae.

Trei secole mai târziu, Olanda, pe atunci cea mai mare putere navală a lumii, a adus din călătoriile în țări îndepărtate cardamom, scorțișoară, cuișoare și ghimbir. Cofetarii de atunci au creat cu toate aceste condimente un biscuit cu aromă caramelizată: speculoos.

Bibliografie:

  • P.A.F. van Veen en N. van der Sijs (1997), Etymologisch woordenboek: de herkomst van onze woorden, 2e druk, Van Dale Lexicografie, Utrecht/Antwerpen;
  • Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007;
  • www.cntrl.fr/definition/speculos
  • www.dexonline.ro

nov. 21

Charlotte, un desert regal și o femeie misterioasă

„Șarlota” copilăriei noastre

Cuvântul « șarlotă » este un împrumut din franceză (charlotte), cu același sens, atestat la 1804 în « Souvenirs sur Paris» a lui August von Kotzebue. La noi apare prima dată la începutul secolului 20 în « Enciclopedia română » (1904).

Cine este Charlotte ?

Nu se știe exact cine este femeia cu numele de Charlotte care a dat numele captivantei șarlote, se stie doar că este un desert care ne vine de la Curtea regilor Angliei.

Unii presupun că este vorba despre Charlotte Sophia de Mecklenburg Strelitz, soția regelui George III al Angliei, patroana cultivatorilor de mere. 

Alții spun că „Charlotte” vine de la numele unei prințese britanice, singurul copil al Regelui George al IV-lea, fetița purtând numele bunicii sale – Regina Charlotte.

Un desert pe mesele regale

Sarlota se face adesea din ce a mai rămas de la alte prăjituri sau din cozonac uscat, baza poate fi din pandișpan, langues de chats, biscuiți, gofre uscate tăiate pe lung ori savoiardi italienești.

Cofetarul face un tort dulce din bavaroise și pastă de fructe, cremă de vanilie, mousse de caramel, ciocolată topită, dulceață sau gem, sirop gros, cafea cu rom sau cognac, cremă de mascarpone, lichior sau jeleuri colorate.

Tortul bine însiropat se decorează în fel și chip, cu frișcă sau smântână grasă bătută bine, ciocolată rasă, fructe confiate, bobițe de afine, mure sau zmeură… Apoi se lasă câteva ceasuri bune la rece pentru ca mirodeniile și aromele să se întrepătrundă iar întregul desert să se așeze ca la mesele regale.

Charlotte Malakoff – o curtezană de la Curtea țarilor

O charlotte prețuită peste timp și care ne vine de la Curtea țarilor este cea cu pere trase în ciocolată, o alta este cea cu mere în sauce de caramel, după cum și cea purtând numele unei faimoase curtezane rusoaice din prima parte a veacului al XIX-lea – Charlotte Malakoff – cu „armătură” de limbi de pisică și umplutură de soufflé de smântână bătută și răsfățată cu zahăr brun, liqueur și fulgi de migdale, decorată apoi cu fragi sau căpșune trase în ciocolată.

Bibliografie :

Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Ed. Meronia, Bucuresti, 2009 ;

www.dexonline.ro

nov. 17

Culori călătoare. Albastrul și piatra de azur

Grecii din Antichitate nu cunoșteau culoarea albastră. În Odiseea lui Homer, oceanul este descris ca ”o mare roșie ca vinul”, iar aceasta nu era o metaforă: nu se relata o scenă de luptă. Întinderea de apă trebuie să fi avut cam aceeași culoare ca acum.

Multe civilizații ale trecutului nici nu au avut un cuvânt pentru „albastru”, ceea ce înseamnă că oamenii nu vedeau pur și simplu culoarea, care s-ar dovedi astfel a fi doar un construct cultural. Umberto Eco spunea acest lucru într-un scurt capitol al cărții sale despre traducere Dire quasi la stessa cosa (publicată în același an și în engleză: Mouse or Rat. Translation as Negotiation, 2003).

Lapis-lazuli: piatra de azur

În epoca medievală, cuvântul azur desemnează mai ales în heraldică, o tentă de albastru deschis și, prin extensie, cerul. Originea acestui cuvânt, este, totuși, terestră: este vorba de numele unei pietre semiprețioase din Persia.

Azur ne vine din latina medievală – azurium (piatră albastră, albastru), formă pe care o întâlnim și în alte limbi romanice, precum în spaniolă – azul.

Cuvântul latinesc este o alterare a termenului arab  lāžuward (piatră albastră), lapis-lazuli, din care lipsește l- inițial, interpretat aici ca un articol.

Latina medievală a împrumutat cuvântul sub forma lazulum azur de unde expresia lapis-lazuli, literar piatră de azur.

Cuvântul arab  lāžuward este împrumutat din persanul  lāžvard care desemnează aceeași piatră albastră și care provine din numele locului Lāžvard de unde, în Persia antică (astăzi în regiunea Badakchan din Afghanistan) era extras lapis-lazuli.

Piatră lapis-lazuli

Albastru

Cuvântul românesc albastru provine din latinescul albaster, care înseamnă de fapt alb. Preluarea este o inovație care ne aparține în exclusivitate și nu are echivalent în nicio altă limbă romanică.

Bleu / blau / blauw

Bleu vine din cuvântul germanic blao care provine dintr-o veche formă indo-europeană, bhle-was. Rădăcina acestui termen semnifica nu numai bleu, ci și o culoare deschisă, blond, galben.

Ilustrația de copertă: Cristiana Georgiana Ruptureanu

Surse:

Umberto Eco, Dire quasi la stessa cosa (publicată în același an și în engleză: Mouse or Rat. Translation as Negotiation, 2003).

Hugo Blanchet, Anouck Ferri, Abécédaire illustré des mots voyageurs. Flâneries étymologiques, Perrousseaux Atelier, 2021, p 22-23.

https://www.cnrtl.fr/etymologie/lapis-lazuli