Ideea de a lega cu ferry-boat-ul două insule din arhipelagul Balearelor (Mallorca și Menorca) mi-a venit în lockdown-ul prelungit din lunile octombrie 2020-mai 2021 când am văzut câteva episoade din emisiunea Dwars door de Middellandse Zee: de la Gibraltar la Ierusalim pe Mediterana.
Așa că, după 5 zile în Mallorca, am lăsat în urmă Portul Alcudia și insula; de pe puntea ferry-boat-ului Balearia m-am mai uitat o dată la vapoarele de lux, la ambarcațiunile cu pânze și la catamaranele albe, ancorate în lumina aurie a dimineții de iulie.
M-au hipnotizat apele desfăcute de vapor, când turcoaz, când translucide. În urmă, un velier părea o pată de culoare albă aruncată de un pictor nebun pe o pânză albastră.
Între Mallorca și Menorca pe ferry-boat-ul Balearia Între Mallorca și Menorca pe ferry-boat-ul Balearia
Menorca este cea mai estică insulă din arhipelagul Balearelor, un loc liniștit și, din fericire, neexplorat de turismul de masă.
Găsești pe Menorca kilometri de plaje liniștite, cale (golfuri) lungi, ascunse, sălbatice, nisipoase, stânci ascuțite, sculptate de vânt, lagune, mlaștini sărate, peșteri subacvatice, orașe istorice.
Coasta de sud a insulei Menorca; vedere de pe ferry-boat-ul Balearia
Pe insulă domină natura virgină, liniștea si culorile: albastrul și turcoazul Mediteranei, verdele vegetației luxuriante, roșul carmin al florilor de leandru, albul caselor de piatră tipice și al vapoarelor, auriul aerului.
Am început periplul nostru pe coasta de sud, cu Ciutadella de Menorca, fosta capitală a insulei.
Coasta de sud a insulei este presărată cu plaje de nisipuri fine și este înconjurată de păduri de pini, de ape de culoarea turcoazului, de golfuri ascunse deasupra cărora se înalță vile albe cu piscine și grădini de palmieri, tuia, leandri și cactuși imenși.
Vile albe ascunse după leandri înfloriți și palmieri. Menorca
Ciutadella de Menorca este un oraș portuar și a fost capitala insulei Menorca până în secolul al XVIII-lea când englezii au ales orașul Mahon (Mao) drept capitală, pentru portul său.
Port Ciutadella
Ne-am lăsat seduși de modernitatea portului de agrement Port Ciutadella, cu zecile de iahturi și ambarcațiuni cu pânze ancorate, ne-au ademenit restaurantele și terasele cu tapas tipice și înghețată de fistic, am rezistat buticurilor Vintage…
Tapas specifice insulei Menorca: arici de mare gratinați cu șampanieCiutadella de Menorca. Buticuri Vintage în Port Ciutadella
Ne-am plimbat prin vechiul cartier și pe străzile medievale cu dale strălucitoare, ne-am uitat la casele cu ziduri înalte și obloanele închise, cu felinare deasupra ușilor. Ne-a fermecat acest oraș vechi, cu palate gotice sau baroce amintind de trecutul nobil al insulei.
Ne-am pierdut, pe rând, pe la palatele Salort și Vivo Olives, pe lângă Casa del Conde de Torre-saura și pe lângă mănăstirea Santa Clara, pe la intrarea în catedrala Santa Maria și printre pinii din Piața Pinilor.
Detaliu, Ciutadella de MenorcaDetaliu, Ciutadella de MenorcaStrăduțe medievale în orașul vechi, Ciutadella de MenorcaStrăduțe medievale în orașul vechi, Ciutadella de MenorcaPlaça des Pinos, Ciutadella de MenorcaCala Degollador, Ciutadella de MenorcaVedere de la balconul hotelului Artiem Carlos, Es Castell
Spectacolul ne-a părut ireal: o lumină albă a apărut de nicăieri, din adâncimile pământului, a umplut treptat spațiul și trei bărci s-au apropiat plutind încet pe apele cobalt și pe muzica lui Offenbach în grotele cu o acustică perfectă.
Pe drumul nostru de la Alcudia către Grotele Drach am traversat sate și orășele unde aleile mărginite de tuia și chiparoși urcau sub soarele implacabil spre vile de un alb murdar, cu acoperișul plat și ferestre în arcadă. Abia se vedeau gardurile înalte, de fier forjat, acoperite de pini, ficuși, leandri, rododendroni și palmieri pitici în jurul cărora se încolăceau maci și lujeri de zorele.
Înainte de a ajunge la Artà, am trecut pe lângă mori de vânt vechi, plantații de pepeni galbeni și livezi de măslini cultivați în terase.
Orașul medieval Artà de la malul mării ne-a cucerit cu străduțele pitorești cu trepte de piatră care duceau la infinit către casele tipice. Impresionantul masiv muntos și zidurile medievale ale fortăreței San Salvador îi apără de secole pe locuitorii orașului.
La prânz am ajuns din întâmplare în Porto Cristo, vechi sat de pescari ce se întinde în Golful Manacor. Am descoperit un port și o plajă uluitoare, un oraș vechi cu străzi colorate, cu o biserică în stil gotic, un orășel care și-a păstrat farmecul de altădată.
Porto Cristo se închide printr-un promontoriu unde se găsește un far construit în 1851.
Porto Cristo
Porto Cristo
Am descoperit acolo „Faro Gastrobar”, un mic restaurant situat chiar în fața portului. O amiază perfectă: un meniu specific insulei Mallorca, un cocktail cu briza Mediteranei pe obraji, panorama portului, a vapoarelor de lux și a catamaranelor.
http://farogastrobar.com
Rață confiată cu sos de portocale și felii crocante de vinete
Octopus la grătar cu ardei afumați și cartofi cu smântână
Cockailuri fără alcool: Mojito și Pina colada
Către Cala Torta
După amiaza târziu ne-am oprit la Cala Torta, o mică plajă ascunsă într-un golf la care am ajuns trecând pe sub o boltă de pini și palmieri.
Când am ajuns la Grotele Drach credeam că nu puteau fi mai impresionante decât Grota lui Neptun din Sardinia. Ne-am înșelat.
Grotele Drach ascund formațiuni calcaroase de acum 11 milioane de ani, miliarde de stalactite minuscule care înțeapă aerul, milioane de stalagmite care seamănă cu niște oase sau cu niște lumânări.
Grotele Drach ascund, mai ales, patru lacuri subterane, de o adâncime de cobalt: lacul Martel este unul dintre cele mai adânci lacuri subterane din lume.
Când ne aflam în Grota Franceză am asistat la un mini-concert de muzică clasică: Tales of Hoffmann, un cvartet – două viori, un violoncel și o pianină, plutind pe o barcă pe lacul Martel.
Spectacolul ne-a părut ireal: o lumină albă a apărut de nicăieri, din adâncimile pământului, a umplut treptat spațiul și trei bărci s-au apropiat plutind încet pe apele cobalt și pe muzica lui Offenbach în grotele cu o acustică perfectă.
Grotele Drach
Grotele Drach, stalactite reflectate in lacul subteran
Întâmplarea a făcut să ajungem la Palma de Mallorca la sfârșitul unei zile toride de vară baleară, când soarele era la apus și o pulbere de miere se așeza peste golf, peste Mediterană, peste vapoare și peste oraș. Fire de aur învăluiau zidurile, turnurile și garguiele Catedralei gotice.
În trecut, locuitorii orașului Palma de Mallorca trăiau din comerț și din desenarea de hărți maritime, foarte precise și cu o grafică foarte îngrijită. În Evul Mediu, portul din Palma de Mallorca era unul dintre cele mai mari centre de schimburi comerciale din vestul Mediteranei.
Multe dintre clădirile din Palma de Mallorca au fost ridicate pe fundațiile fostelor construcții musulmane, vestigii ale trecutului maur al insulei.
Catedrala La Seu – Catedrala Gotica
Catedrala „La Seu” – Catedrala Gotică a început să fie construită în secolul al XIII-lea, în urma unei promisiuni făcute Fecioarei Maria de către regele Jaime I când acesta a pornit să recupereze Mallorca de sub stăpânirea arabilor. Construcția a durat până în secolul al XVII-lea și este realizată din calcar aurit, în stilul gotic francez.
De aceea o vedeam acoperită cu pulbere de aur atunci când am ajuns la Palma de Mallorca..
Geniul lui Antonio Gaudi m-a însoțit și aici: coloanele cu candelabre de fier forjat și coroana de spini suspendată deasupra altarului au fost concepute de Gaudi.
În apropiere de Palma de Mallorca, pe o colină, la peste 100 de metri deasupra nivelului mării, se găsește Castelul Bellver, ridicat pe ruinele unei foste așezări musulmane, într-o pădure de pini. Castelul Bellver a fost reședința de vară a regelului Jaime al II-lea de Aragon. De sus, de la Castel, panorama orașului și a portului Palma de Mallorca ne-a tăiat răsuflarea.
Panorama Palma de Mallorca de la Castelul Bellver
Palma de Mallorca unduiește leneș sub ochii noștri, cu bulevardele ei largi și mărginite de palmieri și oleandri înfloriți, ne îmbie la promenadă prin țesătura de străduțe înguste cu dale albe din cartierul istoric, ne ademenește în piațetele fermecătoare.
Palma de Mallorca ne seduce cu vilele cu fațade maiestuoase și arcade ce amintesc de trecutul maur al insulei, înconjurate de garduri din fier forjat în spatele cărora se văd grădini luxuriante ascunse după palmieri, oleandri, ficuși uriași cu frunze cerate, agave, lămâi și portocali.
Palma de Mallorca
În apropierea Catedralei Gotice se află Palatul Regal Almudaina, reședința vizirilor musulmani și apoi proprietatea regilor din Mallorca, astăzi reședința familiei regale spaniole în timpul vizitelor sale în Baleare. Palatul Almudaina a fost construit pe locul unei așezări romane, transformată apoi în fortăreață.
În nord-vestul insulei Mallorca, la poalele munților Serra Tramuntana, se ascunde Soller, unul dintre cele mai frumoase sate de pe insulă.
În curțile caselor albe, cu obloanele închise, se întind livezi de măslini, de lămâi, de portocali, de piersici și de caiși.
Ficuși uriași, palmieri, rododendroni, pini, leandri cu flori albe și mov și agave gigantice fac o umbră uleioasă care îndeamnă la siestă.
În piața din centru, fațada impresionantă a bisericii Sant Bartolomeu, în spatele căreia se profilează munții, dă o amprentă uluitoare satului . Printre frunzele subțiri ale palmierilor de la intrarea în biserică se zăresc portocale și lămâi coapte .
Fațada bisericii Sant Bartolomeu din Soller
Fațada bisericii Sant Bartolomeu din Soller
Palmieri la intrarea în biserica Sant Bartolomeu din Soller
O linie de tramvai, vechi, din lemn străbate orașul, traversează piața toropită de soarele implacabil, trece câteva poduri, se strecoara printr-un mic tunel și leagă micul port Soller de sat.
Panorama este unică: livezi nesfârșite de măslini, lămâi si portocali, munții Serra Tramuntana, Mediterana și plaje albe.
Gara Art Nouveau din Soller
Trenul de lemn din Soller
Sătucul Soller cu trenul său ca o jucarie vintage își leagă numele de Joan Miró, artistul catalan, pe rând cubist și suprarealist.
La 63 de ani, Joan Miró se instalează la Palma de Mallorca de unde ia adesea vechiul tren din lemn și coboară la Soller, în valea cu măslini și lămâi.
În mica gară Art-Nouveau din Soller, un muzeu modern prezintă surprinzătoarele litografii ale artistului catalan si ceramica realizată de Picasso.
Piața din Soller
Străduțe albe din Soller
Lămîi în curtea unui localnic din Soller
Plaja din Sa Calobra
Atunci când am ajuns la Sa Calobra, peisajul ne-a luat răsuflarea. Un drum șerpuitor de 50 de km între Alcudia și Sa Calobra prin munții Serra Tramontana ne-a arătat Mediterana la orizont, lacuri, stânci și vegetație bogată și ne-a condus către un mic golf ascuns.
Spre Torrent de Pareis
Spre Torrent de Pareis
Acolo jos, satul Sa Calobra, construit pe malul mării, case albe, terase și restaurante deasupra apei albastre, transparente. Poți chiar să faci baie, să îți pui tuba si să te uiți după pești colorați.
Am mers pe jos câteva sute de metri, de-a lungul falezelor, am trecut printr-un pas săpat în stâncă și am ajuns pe o plajă închisă între două faleze impresionante de unde îndrăzneții plonjează în apele Mării Mediterane. Este Torrent de Pareis, loc unic în lume.
Alcudia este un oraș medieval situat în Nord-Estul insulei Mallorca, pe care l-am vizitat ieri, by night. Foarte bine păstrat și restaurat, orașul este ridicat pe ruinele unei așezări romane, cu case în stil roman și un teatru roman rămas că mărturie a trecutului.
Deși primii coloniști ai Alcudiei au fost fenicienii și grecii, în secolul al II-lea d.Hr. aici au debarcat romanii pentru a pune capăt pirateriei asupra insulei, au capturat Alcudia și au considerat-o capitala întregii insule.
După invazia maură din 1229, insula a fost cucerită de mauri, adăugându-i-se amprente arabe. Numele „Alcudia” are origini arabe (Al-Kudia, „colina”) și trimite la poziția orașului, situat pe înălțimi.
Alcudia este o bijuterie de orășel, cu străduțe înguste, pavate cu dale albe, strălucitoare, mărginite pe ici, pe colo de șiruri de chiparoși, ghivece mari cu măslini, portocali, palmieri sau cactuși.
Casele cu fațade albe, cu ferestre cu obloane colorate, verzi sau roz, par închise între zidul medieval ce înconjoară orașul precum o centură veche de sute de ani.
Ne-am plimbat pe o porțiune a zidului și ne-am lăsat cuceriți de perspectiva asupra centrului vechi: case din secolul al XIII-lea, mici grădini pe acoperișuri unde măsuțele și scaunele înconjurate de arbuști și plante ornamentale păreau recuzita unui spectacol de teatru nocturn, biserica Sf. Jaume luminată , restaurante si terase animate.
Am încheiat seara in jurul orei 1h00, când temperaturile coborâseră la 28°grade, la o terasă ascunsă în centrul vechi, cu niște tapas specifice insulei și un pahar de cava.
Este una dintre Insulele Baleare, în Mediterana, nici mare, dar nici mică, recunoscută pentru stațiunile sale balneare, pentru plajele întinse, cu nisip fin, alb, pentru calele (golfurile) cu plaje ascunse, înconjurate de maluri stâncoase, abrupte.
Este o insulă seducătoare. Munții Serra de Tramuntana, înalți, cu multă vegetație, însoțesc fidel Mediterana și apără satele cu străduțe întortocheate, palmieri și case albe, calele ascund plaje și locuri care îndeamnă la farniente, grotele ascund lacuri turcoaz iar câmpiile aride din centrul insulei ascund rânduri de chiparoși și livezi de portocali.
Este o insulă unde arhitectura maură, barocă, gotică sau renascentistă se împletește cu modernitatea unei destinații turistice efervescente. Catedrala din Palma, Palatul regal maur Almudaina, orașul vechi Alcudia – o bijuterie medievală în nordul insulei – stau față în față cu hotelurile, restaurantele și terasele luxoase.
Este o insulă care și-a păstrat pe alocuri aerul rustic și aerul clădirilor de acum câteva zeci sau sute de ani: case de piatră albă, cu ferestre și obloane colorate în verde si albastru, înconjurate de palmieri înalți și subțiri și tufe gigantice de flori roz și albe.
« Termometrul spune la umbră 33 de grade Celsius… Sub arşiţa soarelui, se opreşte o birje, în strada Pacienţei, la numărul 11 bis, către orele trei după-amiaz’. Un domn se dă jos din trăsură şi cu pas moleşit s-apropie de uşa marchizei, unde pune degeteul pe butonul soneriei. Sună o dată… nimic; de două, de trei… iar nimic; se razimă în buton cu degetul, pe care nu-l mai ridică …» (« Căldură mare », I.L.Caragiale).
Zilele de vară înseamnă soare, înghețată, băuturi răcoritoare cu multe cuburi de gheață dar mai înseamnă și caniculă.
DEX-ul dă două definiții pentru acest cuvânt:
1. Perioadă în care steaua Sirius răsare și apune o dată cu soarele (22 iulie – 23 august).
Cuvântul „caniculă” a intrat în limba română din limba franceză (canicule) unde a intrat din limba latină (canicula).
Caniculă are la bază cuvântul latinesc „canis”, care înseamnă „câine”. Și care este legătura între un câine și valul de căldură? A priori, niciuna. Cu toate acestea, dacă studiem etimologia cuvântului „caniculă”, vom descoperi ca acești doi termeni nu sunt atât de străini unul de celălalt.
Caniculă, canin, câine, canidae… Legătura lingvistică este, în cele din urmă, destul de evidentă.
După cum ne indică Trésor de la Langue française, „canicula” nu este altceva decât un diminutiv: „petite chienne”.
Și care este legătura între perioada de căldură arzătoare care durează până în august și animalul considerat cel mai bun prieten al omului?
Canicula este numele celei mai strălucitoare stele fixe, steaua principală din constelația Canis Major și care este situată la distanță de mai mult de opt ani-lumină.
Potrivit Trésor de la Langue Française, încă din Antichitate, anticii au observat că soarele răsare odată cu constelația Canis Major, între 22 iulie și 23 august. Perioada în care apare căldura dogoritoare.
Prin urmare, „canicula” desemnează în mod natural perioadele marcate de o creștere bruscă a temperaturilor.
Steaua Canicula este cunoscută și sub numele de Sirius, ce provine din grecescul Σείριος, Seírios, cuvânt care înseamnă „arzător”, „aprins”.
Ca aproape întotdeauna, numele constelațiilor si planetelor noastre, sunt legate de divin.
Astfel, Sirius este numele câinelui lui Orion, un faimos și frumos vânător din mitologia greacă.
Surse:
Ion Luca Caragiale – Momente si schite. Nuvele si povestiri, Editura Litera, 2010 ;
Te-ai gândit vreodată că ai putea înnopta într-o pădure, într-un cort în forma unei lacrimi uriașe agățate de ramurile groase ale unui copac ?
Tranendreef Sursa foto: www.visitlimburg.be
În pădurea de lângă orășelul Borgloon, un drum pitoresc duce spre Castelul Hex la care ajungi străbătând bolta imensă de ramuri grele. Colinele, pajiștile, livezile și pădurile frumoase l-au sedus în 1772 pe Monseniorul Charles de Velbrück, Prinț de Liège, care a ales acest peisaj bucolic pentru a-și crea un paradis pământesc, o „Arcadia”, conform gustului și filosofiei secolului al XVIII-lea. Charles de Velbrück a fost cucerit de ideile de libertate și toleranță și a fost un mare promotor al artelor, literaturii si educatiei.
El a construit un pavilion de vânătoare pe dealul care se întinde deasupra satului, precum și grădini franceze iar pantele ușoare ale reliefului i-au permis și amenajarea unui parc à l’anglaise.
Castelul Hex Sursa foto: www.hex.be
Ca într-o poveste, Castelul Hex este o construcție de cărămidă roșie în formă de U, cu ramele ferestrelor din calcar de Namur. Există un singur etaj cu o fațadă elegantă, cu 19 ferestre, al doilea etaj fiind mansardat. Dacă te apropii, vei vedea o clădire sobră, având ca unic decor un fronton cu Diana, zeița vânătorii. Interiorul castelului a fost conceput în stilul opulent al epocilor lui Ludovic al XV-lea și Ludovic al XVI-lea. Castelul și grădinile sale sunt renumite pentru colecția de trandafiri care cuprinde o varietate ce nu se găsește nicăieri în altă parte, Velbruck Indica Centifolia, denumită astfel după numele primului proprietar al domeniului.
Castelul Hex Sursa foto: www.facebook.com/hex.be
Pe drumul pitoresc care șerpuiește către Castelul de Hex privirea îți rămâne agățată de patru corturi arboricole, aproape invizibile, ascunse între frunzele copacilor. Costrucțiile în formă de lacrimă, la care poți ajunge cu o scară, sunt suspendate de ramurile copacilor cu ajutorul unui sistem de prindere foarte solid.
Tranendreef – Aleea lacrimilor. Sistemul de prindere Sursa foto: arhiva personalaTranendreef – Aleea lacrimilor. Interiorul cortului Sursa foto: www.mespromenades.com
Estompând linia dintre sculptură și arhitectură, structurile reprezintă opera artistului olandez Dré Wapenaar și se transformă în construcții care te invită să intri, să te ascunzi și să rămâi acolo în brațele naturii.
Corturile arboricole oferă o cazare cu un minim impact ecologic și, oricât de surprins ai fi privind imaginile, fiecare cort este atât de spațios încât poate adăposti doi adulți și eventual doi copii.
Aceste construcții – sculpturi foarte originale au fost expuse prima dată în cadrul Pit, o expoziție organizată de muzeul experimental de artă contemporană și de arhitectură Z33, din Hasselt.
Adrese:
Château de Hex, Heers, 3870
Tranendreef, drève du Château de Hex, Bommershoven (Borgloon)
Informații:
Oficiul de Turism din Borgloon (Office de Tourisme de Borgloon) 012 67 36 53 – toerisme@borgloon.be
Avram Goldfaden are astfel ideea unui teatru idiș autentic, pe baza propriilor sale scrieri, punând bazele celui dintâi teatru evreiesc profesionist din lume. Și-a prezentat inițial piesele într-o grădină de vară, unde veneau interpreți și comedianți. Trupa s-a mutat în octombrie 1876 în grădina de vară „Pomul Verde”, vizavi de actualul Teatru Național.
Pe vremuri, la Iași
Pe vremuri, pe la sfârșitul secolului al XV-lea, la Iași încep să se așeze negustorii israeliți veniți de peste granițe, care cumpără rând pe rând pământuri și case pentru a-și rostui mai apoi fel de fel de acareturi negustorești.
Cu timpul, părțile din estul târgului Ieșilor s-au umplut de dughene, ateliere, paravane și tot felul de locante.
Apare un târg pestrit, însuflețit de o poporime înveșmântată în caftane, purtând perciuni cârlionțați, pălării cu margini umbroase, un port deosebit de cel al localnicilor obișnuiti.
Evreii se îndeletniceau mai ales cu negoțul, dar practicau și alte meserii: croitorie, cușmărie, brutărie, ceaprazărie, cizmărie, dulgherie, tâmplărie, potcovărie și multe altele.
***
La sfârşitul secolului al XIX-lea, evreii erau aproximativ jumătate din populaţia oraşului. În 1930, evreii constituiau 30% din populaţia oraşului, însumând 35 465 de persoane.
O vreme la Iași au existat mai mult de 90 de sinagogi și orașul devenise cunoscut pentru viața culturală efervescentă. Aici a apărut prima publicaţie de limbă idiş din lume, Korot Haitim (Evenimentele timpului), în 1855. Aici veneau şi jucau trubaduri evrei din Rusia şi Polonia, precursorii actorilor de limbă idiş.
Avram Goldfaden și primul teatru profesionist de limba idișdin lume
Aici sosea în 1876, de la Cernăuţi, poetul şi dramaturgul Avram Goldfaden, cu gândul să întemeieze un ziar evreiesc. La sugestia soţilor Librescu, se hotărăşte să creeze un teatru al evreilor, cu sprijinul actorilor Israel Grodner şi Suher Goldstein.
„Monsieur Goldfaden, i-ar fi spus soția prietenului, la București există un ziar Haioet al cărui redactor moare de foame de șapte ori într-o zi. Ce ai de gând? Să scoți si dumneata un ziar și să muriți amândoi de foame? Mai bine ascultă ce-ți spun eu. Lasă-te de nebunia asta! Evreilor le lipsește un teatru. Apucă-te mai bine de așa ceva! Ma gândesc la un teatru evreiesc la fel ca al românilor”.
Avram Goldfaden are astfel ideea unui teatru idiș autentic, pe baza propriilor sale scrieri, punând bazele celui dintâi teatru evreiesc profesionist din lume. A încercat o sinteză între poezia populară, distracţia de cârciumă şi cerinţele publicului. Teatrul conceput de Goldfaden este unul muzical, care inserează numere de dans şi cântece.
Primul teatru idis din lume Sursa foto: www.https://evenimentulistoric.ro/
La Iași, în grădina de vară Pomul Verde
Și-a prezentat inițial piesele într-o grădină de vară, unde veneau interpreți și comedianți. Trupa s-a mutat în octombrie 1876 în grădina de vară „Pomul Verde”, vizavi de actualul Teatru Național.
Prima reprezentatie s-a jucat pe 19 august 1876, iar printre cei care au consemnat deschiderea porților s-a numărat însuși Mihai Eminescu, primul, de altfel, care a apreciat producțiile teatrale. În „Curierul de Iaşi” de vineri, 20 august 1876, la rubrica „Diverse. Notiţe teatrale“ Mihai Eminescu dă “certificatul de naştere” a teatrului idiş, cu prima cronică din istoria teatrului evreiesc :
“Într-o grădină pe uliţa mare s-a deschis un mic teatru de vară în care se joacă în limba evreească (germană stricată) […]. Despre piese avem puţin de zis – ele nu prezintă vreun mare interes dramatic, dar jocul actorilor a fost excelent […]. Directorul trupei are un glas simpatic (bariton) şi figură plăcută. Ariile sunt evreeşti, iar publicul, compus în mare parte din coreligionari ai actorilor, petrece bine. “
Mulțumit de succesul de care s-au bucurat spectacolele montate, Goldfaden și-a propus să se orienteze spre lumina rampei din București unde ajunge la un an de la deschiderea stagiunii în Iași.
Intrarea în Grădina de vară Pomul Verde Sursa foto: www. curierul-iasi.ro
« Shakespeare al evreilor »
10 ani mai târziu, când avea 47 de ani, Goldfaden, supranumit „Shakespeare al evreilor”, ajunge la New York, unde pune pe picioare o trupă de teatru. A avut un rol semnificativ în dezvoltarea music-hall-ului, gen care a devenit o marca personală a show-biz-ului new-yorkez.
Grădina de vară Pomul Verde a fost distrusă
Grădina de vara Pomul Verde a fost distrusă de un incendiu, refăcută în 1911 de directorul unei noi trupe de teatru evreiesc și închisă în anii războiului. A funcționat apoi sporadic alături de alte două teatre evreiești din oraș.
În 1956, a primit numele lui Avram Goldfaden, însă în 1971 municipalitatea a hotărât demolarea întregii zone, în vederea amenajării Parcului Teatrului Național. La 27 decembrie 1976, s-a dezvelit bustul lui Avram Goldfaden, amplasat în faţa fostei grădini Pomul Verde, pe locul unde a funţionat Teatrul evreiesc. Pe monument a fost amplasată o placă de marmură pe care se află inscripţia: „Aici a fiinţat primul teatru evreiesc din lume (Pomul Verde) întemeiat în 1876 de Avram Goldfaden”.
Sursa foto: www.teatrul-evreiesc.com.ro
Surse:
Anca Mocanu, „Avram Goldfaden și teatrul ca identitate”, Editura Fundatia Culturala Camil Petrescu, anul 2012.
Cuvântul « merci » vine din latinescul « mercedem » care înseamnă « salariu, recompensă » și are la bază rădăcina *merk- „a vinde”.
„Merci” se înrudește deci cu:
👉 mercenar „individ plătit”;
👉 comerț;
👉 și cu Mercur, zeul negustorilor.
*Merk, această rădăcină extrem de veche, este foarte probabil o extensie a rădăcinii *mer- „a câștiga, a primi” pe care o întâlnim în cuvintele latinești:
👉 « mereor » (a câștiga bani, a merita),
👉 « meritus » (meritat, cuvenit)
👉 și în grecescul μόρος „destin”, de unde numele „Moire”, divinități ale destinului!
În franceza veche, „merci” a înlocuit cuvântul latinesc „gratia ” (ce însemna „mulțumire”, așa cum apare în expresia: gratias tibi ago – „mulțumiri ție”).
Cuvântul „gratia” a fost totuși păstrat în spaniolă și italiana: gracias!, grazie!
Românescul ‘mulțumesc’ are o altă poveste.
Bibliografie:
Le Dictionnaire Historique de la langue française, coord. Alain Rey, Ed. Robert, 2019;
Gh. Guțu, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, București, 1993.
În colţul străzii ce urca Copoul şi în partea de sus a străzii Lăpuşneanu trona de la 1807 palatul lui Manolache Balş, clădire ce va aduna o istorie bogată şi o celebritate de invidiat în poveştile Iaşului vechi. Trecând prin mâinile mai multor proprietari, imobilul a rămas în memoria oraşului ca Jockey Club, după numele societății boierilor pasionaţi de echitaţie, ce a ocupat sălile palatului peste 70 de ani.
Palatul Balş de la baza Copoului a fost proiectat în 1804 de Gheorghe Asachi. Mai târziu trece în proprietatea lui Alecu Beldiman, apoi a Elenei Sturza, care îl vinde avocatului Vasile Scully. Ultimul proprietar transformă odăile de la parter în prăvălii luminoase, iar în preajma anului 1873 închiriază etajul societăţii Jockey Club.
Clădirea a fost demolată în anii 1959-1960.
Palatul „Jockey Club”
Palatul „Jockey Club” a fost reședința mai multor branduri ale vremii, printre care ,,Hotel d’Angleterre” (1867), « Maison Jockey Club – Restaurant de Paris » (1885), la parter a fost găzduită ,,Cofetăria Tuffli” ținută de cofetarul elvețian Richard Tuffli, iar mai apoi, între cele două războaie mondiale, ținută de Constantin Vlădescu, și el « furnizor al Casei Regale ». In 1937, la parter se deschide primul restaurant cu muzica jazz din Iasi, restaurantul Corso.
Jockey Club – Reclama Jockey Club si R. Tuffli Sursa foto: www.turistiniasi.blogspot.com
Locul în care s-au pus la cale primele curse de cai din România
La începutul secolulului trecut, palatul este cumpărat de boierii pasionaţi de echitaţie. Jockey Club sau Societatea de Încurajare pentru Îmbunătăţirea Rasei de Cai a fost înfiinţată în 1862 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
În Iaşi se organizau curse de cai încă din 1851, „cu mult înaintea Bucureştiului, în care au apărut în 1875” (Ion Mitican). In jurul societăţii ieşene gravitau atât membrii marilor familii boiereşti cât şi proprietarii de cai, participanţi la cursele organizate pe Hipodromul Iaşilor.
De altfel, clubul ieşean era construit după moda franţuzească şi atmosfera nu era prea diferită de cea de pe malul Senei. Prin 1885, chiar firma purta denumirea: „Maison Jockey Club – grand restaurant de Paris”.
În sălile clubului se stabileau curse anuale de cai cunoscute şi în Austro-Ungaria, Polonia sau Rusia. Din ţările vecine, soseau periodic concurenţi, negustori şi spectatori care erau întâmpinaţi cu o „mare petrecere parisiană”.
Din 1873, etajul palatului este ocupat de clubul pasionaților de echitație – Jockey Club – sub acest nume intrând în memoria orașului.
În odăile de la etaj ale clubului, cu marea sală de scrimă şi saloane pentru jocuri de cărţi– unde se ajungea prin spatele clădirii, urcând câteva trepte pe sub o boltă de trandafiri agăţători – se puneau la cale încrucişări şi schimburi de cai şi se hotărau marile curse anuale, cunoscute şi în Austro-Ungaria, Polonia sau Rusia.
De celebritate în epocă se bucura şi sala de scrimă a Jockey Club, amenajată în salonul mare de la etaj. Aici se întâlneau pentru confruntări mai mult sau mai puţin amicale ofiţeri şi membrii marilor familii boiereşti.
Pentru reconfortare şi discuţii, clubul jocheiştilor avea la parter o locantă elegantă unde se auzeau toate graiurile europene şi se discutau cele mai felurite subiecte. Acolo păşeau, la început, doar musafirii cu blazon, papion şi guler alb, purtători de mare ţinută. Pentru ceilalţi era grădina de afară, unde cântau fanfarele sau orchestra.
Jockey-Club Sursa foto: www.curier-iasi.ro
Jockey Club în literatură
„La Medeleni”, Ionel Teodoreanu
Ionel Teodoreanu descrie în romanul său „La Medeleni” sala de arme a jocheiştilor. Plafonierele erau aprinse zilnic iar pe luciul parchetului sălii de arme, înconjurată cu lungi canapele roşii, mâncate de molii şi „împodobită cu „panoplii, alternând cu oglinzi în rame aurite şi picturi sportive”, lângă portrete, plastroane şi spadele unor jocheişti renumiţi, zvîcneau floretele dueliștilor.
Aici îşi făcea antrenamentele şi Olguţa, eroina Medelenilor lui Ionel Teodoreanu, avându-l profesor pe colonelul Barbă Roşie, de la care învăţase şi arta echitaţiei. Pe la șapte jumătate, seara, „colonelul se ridica de la masa de bacara, trecea în odaia de scrima a Jokey-Clubului și, îmbrăcat în costum de arme, o aștepta pe Olguța care sosea de la tenis cu înârzieri mai mari sau mai mici”.
În sala de scrimă, singura scutită de fumul trabucelor, ţigărilor ori havanelor, Olguţa, îmbrăcată în „pantaloni de scrimă bărbăteşti, pieptar şi mască bombată”, mânuia cu dexteritate floreta, atacând în stilul italian ori francez, încât părea un cavaler războinic venit din lumea medievală, de unde şi porecla d’Artagnanette. Alături, într-un salon plin de fum, juca cărţi sau la ruletă tatăl ei, Iorgu Deleanu. Ușa dinspre odaia de bridge se deschidea lent, dezvăluind „fețe congestionate în fumul țigărilor și un răsad multicolor de cărți de joc și de mini nervoase”.
« Iubim », Octav Dessila
La anumite sărbători, marea sală pentru scrimă era ocupată de câteva zeci de luptători în zale şi armuri aurite, înviind turniruri şi scene de asalt, tabere cu lupte cavalereşti, emoţionând privitorii scufundaţi în adâncimea fotoliilor purtătoare de însemne heraldice.
Un asemenea fotoliu, respectat cu sfinţenie, aparţinea cuconului Costăchel Boian – eroul romanului « Iubim » de Octav Dessila – spadasin înverşunat în tinereţe şi care constata la bătrâneţe, înainte de ultimul război că „tinerilor de azi nu le mai place scrima, ruginind spadele şi floretele aşteptându-i”.
« Amintiri din Junimea », Iacob Negruzzi
Iacob Negruzzi își amintește că încă « de la începutul Junimii […] Maiorescu a introdus obiceiul banchetelor. […]
În 1871–1872, Junimea a benchetuit la Café de Paris şi la răposatul Hôtel d’Angleterre, astăzi Jockey-Club. […] La 1876, serbarea a fost la Launay sub Jockey-Club, una din aniversările cele mai vesele […]”.
Bibliografie :
Ion Mitican, „Strada Lăpușneanu de altădată”, Ed. Tehnopress, 2020;
Ion Teodoreanu, « La Medeleni », vol I -III, Ed. Jurnalul National, 2009 ;
Iacob Negruzzi, « Amintiri din Junimea », Ed. Humanitas, 2011.
Băcăniile … erau doldora de icre negre moi, pește afumat, pește sărat, batoguri de cegă și morun, zacuști, cârnăciori de vițel, de căpriori, foie-gras, brânzeturi cu mucegai, pastrămuri de toate genurile. Se lăfăiau mușchiuleți fierți, afumați și învârtiți în sfoară, fazani întregi fazendați și afumați după rețete vânătorești, șunculițe de Praga, slăninuțe cu șorici ținute în saramură…
Băcănia fraților Smirnov
Între cele două războaie mondiale, în Iasi se arătau lumii cu glorie băcănia lui Ermacov, cea a lui Egor Ivanov sau, foarte populară, cea a fraților Smirnov.
Acolo nu vindeau doar pentru acasă fel și fel de mezeluri, brânzeturi, condimente orientale, ceaiuri, vânaturi pentru hors d’oeuvres.
Îți surâdeau la intrarea în prăvălie și te îmbiau zicând: „Ce să mai pierdem vremea vorbind? Poftiți în prăvălie, la ora gustărilor, și vă veți convinge”, apoi te invitau zicând: „ Puteți gusta și-aici câte ceva de poftă!” Băcăniile încântau întotdeauna gurmanzii cu produse alimentare de calitate, dublate de „serviciul prompt şi preţurile moderate”.
Băcăniile erau înzestrate cu sala de aperitive în dosul prăvăliei, unde mușteriii credincioși (gazetari, scriitori, profesori, doctori, boieri, politicieni) erau întâmpinați cu apetisante mezeluri ori bucăți de jambon, salamuri fine și icre, așezate pe o felie de pâine, de lângă care nu lipsea un păhărel de la Cotnari, Valea Adâncă, Uricani și cine mai știe de prin ce podgorii cu viță de vie.
Băcăniile celor trei erau doldora de icre negre moi, pește afumat, pește sărat, batoguri de cegă și morun, zacuști, cârnăciori de vițel, de căpriori, foie-gras, brânzeturi cu mucegai, bujenițe adică pastrămuri de toate genurile. Se lăfăiau mușchiuleți fierți, afumați și învârtiți în sfoară, fazani întregi fazendați și afumați după rețete vânătorești, șunculițe de Praga, slăninuțe cu șorici ținute în saramură, pateuri de porc și de curcan, crenwurști subțiri, icre de Manciuria, icre de crap bătute cu ulei și multă lămâie.
Bacania fratilor Smirnov Sursa foto: www.bzi.ro
La Gogoașa înfuriată
Prin 1920, Neculai si Eufrosina Pintilie și-au deschis o mică afacere – „Trăsurica cu limonadă și sifon”. Aceasta era amplasată sub Palat, în zona ștrandului, acolo unde se țineau bâlciurile, alături de alte dughene ale familiei ce țineau de plăcintarie și gogoșerie.
„Trăsurica cu limonadă și sifon” Sursa foto: www. facebook.com/iasifotografiivechi
Celor doi le datorăm « Gogoașa înfuriată », brandul care este întâlnit și astăzi.
« La Gogoașa înfuriată » se vindeau plăcinte, pateuri, macedonii iar angajații mustăciosului Neculai Pintilie strigau la « plăcinte înainte, la război înapoi » și-și ademeneau clienții spunând « duduia amorezată s-a amorezat de mine/ că întind gogoașa bine ». Tot el a adus „macedonia” la Iași după ce făcuse ceva ucenicie la niște brutari macedoneni. Placintăria a existat până în jurul anului 1955, în fața actualei zone de la Hala Centrală.
La Gogoașa înfuriată Sursa foto: via www. facebook.com/iasifotografiivechi
Strada Lăpușneanu și băcănia lui Smirnov în literatură
« Sîmbăta însufleţise Iaşul, mai ales strada Lăpuşneanu : treceau parfumuri violent proaste şi mătăsuri colorate intens ca acadelele din borcanele cofetăriilor periferice.
― Flori mirositoare pentru duduci costisitoare! Cumpăraţi, cumpăraţi, domni galanţi şi cavaleri berbanţi! Baronul de Vax vă porunceşte să fiţi galanţi şi eleganţi dacă vreţi să fiţi berbanţi!
Cu ghete de lac, ghetre albe și mănuşi albe, trandafir alb la butoniera smochingului şi monoclu cu şnur lat, baronul de Vax ― cum singur se intitula ― îşi plasa florile cu o impertinenţă în glas şi gesturi calculat negustorească pentru publicul de sîmbătă. În timpul săptămînii se adresa individual trecătorilor, cu călcîile lipite şi jobenul plecat: „Măria-voastră, nu vreţi”…
Trăsura se opri în faţa băcăniei „Smirnov”. Intrară.” (Ionel Teodoreanu, „La Medeleni”)
Bibliografie :
Ion Mitican, Strada Lăpușneanu de altădată, Ed. Tehnopress, 2020;
Ion Teodoreanu, « La Medeleni », vol I « Hotarul nestatornic », Ed. Jurnalul National, 2009 ;
Atunci când pronunțăm sau când scriem cuvântul echipă ne gândim imediat la sport. Ne gândim la un grup de oameni care, într-un anume sport, joacă împreună și acționează într-un mod coerent.
Pare simplu, dar, așa cum am văzut deja, istoria cuvintelor începe cu sute de ani în urmă și este foarte complicată .
În limba română, cuvântul echipă a intrat din limba franceză.
Folosit încă din Evul Mediu, cuvântul echipă (care, de altfel, ne-a dat și echipaj) a intrat în limba franceză din cuvântul germanic esquiper (a echipa) în spatele căruia se ascunde o veche rădăcină nordică.
Este vorba de *skipa care a dat ship în engleză, schip în neerlandeză sau Schiff în germană.
Avem în fața ochilor exact cuvântul care desemnează un vapor, o barcă, o ambarcațiune de mici dimensiuni.
Echipajul este, deci, un grup de oameni care se află pe un vapor, ei pleacă pe mare împreună, muncesc împreună, se ajută reciproc.
Regăsim această idee în psihologia sportului. Am plecat de la domeniul maritim și am ajuns la ideea de coordonare, de muncă împreună, de eficacitate obținută de către mai multe persoane care au același scop.
Bibliografie:
Le Dictionnaire Historique de la langue française, coord. Alain Rey, Ed. Robert, 2019
Ecranele nu datează de ieri, de azi. Pare surprinzător, dar încă din Evul Mediu oamenii petreceau mult timp în fața „ecranelor”.
Cuvântul „ecran” a intrat în limba română din limba franceză. În franceză, încă din secolul al XIII-lea, apare forma escren ceea ce însemna „panou cu ajutorul căruia te ferești de foc (în cazul unui șemineu, de exemplu)”.
Prin extensie, acest cuvânt a ajuns să desemneze orice obiect despărțitor. Observăm, de asemenea, că vechiul cuvânt francez se află la originea cuvântului englez screen (ecran).
Dacă mergem pe urma cuvântului francez escrenvom afla lucruri și mai surprinzătoare. Escren este un împrumut din neerlandeza medie (secolele al XII-lea – al XVI-lea) : scherm « ecran, panou de protecție, paravan».
Ce se ascunde în spatele acestui « scherm » ?
Acest termen vine din germanicul *skirmiz (blană, piele, acoperire) care, la rândul lui, vine dintr-o rădăcină indo-europeană, și anume *sker ce înseamnă «a tăia, a decupa, a împărți».
Regăsim aceeași rădăcină în cuvintele latineștiscorteus, care a dat cuvântul românesc « scoarță » și cortex « înveliș, scoarță »; aceeași rădăcină *sker o întâlnim, de exemplu, în verbul « decorticare » împrumutat sub forma „a decortica”.
Bibliografie:
Hugo Blanchet, Anouk Ferri, „Abécédaire illustré des mots voyageurs. Flâneries étymologiques”, Ed. Atelier Perrousseaux, France, 2021.
Primele cafenele au apărut în Iași în urmă cu câteva secole, prin secolul al XVII-lea, și aveau proprietari turci, evrei, greci sau armeni.
Termenul de „cafenea” vine de la persani și înseamnă “o casă a cafelei”, un local public în care se putea bea cafea. Turcii au meritul de a fi preluat acest tip de local si de a-l fi transmis mai departe, sub numele de „cahvenea”, iar în prezent, „cafenea”.
Prin 1867, la Iași erau înregistrate 24 de cafenele. Aceste localuri au fost de două tipuri: orientale și occidentale.
Cafenelele orientale
În cafenelele orientale, narghileaua, cafeaua şi dulceţurile erau nelipsite. În timp ce-și consumau licoarea preferată, învăluiți în rotocoale de fum, clienții se delectau jucând zaruri, table sau diferite jocuri de cărți. Vagabonzii sau tot felul de pierde-vară, nemulțumiții sau inșii infatuați-guralivi se adunau adesea pentru a-și exprima necazurile. Cafeneaua părea un loc de distracție pentru cei de condiție modestă, incluzând aici artizanii, negustorii, slujbașii particulari sau militarii. Vorbăria lor era în măsură să stârnească temerile puterii. De vorbele de prin cafenele se temeau și dregătorii curții domnești, pentru că vorbele puteau fi răstălmăcite, transformate în zvonuri și puteau ajunge la urechile domnești.
Cafenelele orientale nu s-au bucurat de o reputație prea bună, fiind insalubre, pline de fum de narghilea. Se adunau acolo personaje de tot felul și toți împătimiții jocurilor de noroc. Cartoforii, bețivii, șarlatanii se strângeau prin aceste locuri rău famate, stricând atmosfera orașului.
Ce scriu călătorii străini?
Iată cum arăta o cafenea orientală la începutul secolului al XIX-lea, în descrierea consulului francez Recordon :
„Aceste cafenele după moda turcească au doar o sală mare cu o bancă de jur-împrejurul pereților, acoperită cu rogojini sau cu covoare, perne pe care te așezi turcește pentru a fuma și a bea cafeaua care se aduce fără a fi cerută celor care vin în aceste locuri de întâlnire. De obicei, deși este multă lume, domnește o tăcere adâncă, întreruptă câteodată numai de zgomotul făcut de jucătorii de dame sau de șah”.
Acuarelă de Amedeo Preziosi Sursa foto: https://www.fundatiacaleavictoriei.ro
Cafenele occidentale
Cafenelele occidentale, situate in zona centrală a Iașului, se bucurau de o clientelă selectă și erau cele mai cunoscute.
Cele mai prospere se găseau pe străzile Lapușneanu și Mitropoliei, în proprietatea lui Hainirie Zeltin. Pe Strada Mare, era cafeneaua patronată de Adolfu Fainstein și Constantin Dimache, pe strada Podu Vechi era localul ce apartinea lui Gabriel Missir, iar pe strada Primăriei era locanta lui Haimu Abramovici.
Înainte de apariția hanurilor, cafenelele țineau locul acestor locante. Prin secolul al XIX-lea, cafeneaua era locul întâlnirilor pentru cei care-și cautau prieteni și interacțiune socială.
Denumita “academia cetățenilor”, cafeneaua era locul unde se întâlneau tot soiul de oameni, de la bogați la săraci, de la învățați până la cei fără stiință de carte. Se discuta politica, se aflau ultimele noutati din oraș, se spuneau tot felul de barfe ; adeseori politicieni și gazetari le treceau pragul pentru a strânge noutăți și opinii.
Una dintre cafenelele celebre din Iasi în acele vremuri era cafeneaua Traian. Aceasta era cunoscută în epocă prin clienții săi fideli, pasionați jucători de șah, table și domino. Unii veneau la cafenea doar pentru a-și satisface pasiunea pentru jocul de șah și nu plecau de acolo decât la închiderea localului.
Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea a apărut în Iași un nou tip de cafenea denumită “café chantant”, un fel de cabaret, cu plata la intrare, unde oaspeții erau delectați cu muzică vocală.
Bibliografie :
Constanța Vintilă-Ghițulescu, „Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750-1860”, Ed. Humanitas, 2015 ;
„Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea”, vol.I, coord. Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Ș. Rădulescu-Zoner, M. Stroia, P. Cernavodeanu, Ed. Academiei, București, 2004 ;
Ion Mitican, „Iasi, file de demult”, Tehnopress, 2010.
Comentarii recente