sept. 09

Poveștile cuvintelor (10). Beizadea

Beizadea desemna altădată un fiu de domn sau principe. Astăzi, îl folosim mai mult ironic în limba română.

Româna a primit cuvântul din turcă, dar originea îndepărtată a lui beizadea (bey-zade) este în… persană.

“Zade” este participiul persan, iranian, al verbului „a naște” sau „a se naște“. „Zade” în bey-zade însemna “născut (din)” .

Beizadeaua (Bey-zade) este așadar un fecior de bei, de om cu greutate, de baron local, un băiat de bani gata.

Il mai întâlnim pe -zade în „Șeherezada„, vocea poveștilor persane. Șeherezada este un cuvânt persan, pe care româna l-a primit tot prin turcă și tot compus din -zade.

Iar șahr-zade nu este altceva decât cineva născut(ă) la oraș (șahr în persană, șehir în turcă).

Șeherezada (shahr-zade) nu era, așadar, decât o “orășeancă”, o fată de la oraș.

Surse:

Dexonline.ro

Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create, Ed. Humanitas, 2010.

Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri românești, Ed. Humanitas, 2021, p.264

aug. 17

Poveștile cuvintelor (9). Calamarul și călimara

Calamarul este un gen de cefalopode comestible, cu corpul alungit, asemănătoare cu sepia, și având în jurul gurii zece tentacule.

Româna a împrumutat cuvântul din franceză (calmar).

Dacă mergem mai departe pe urma cuvântului, lucrurile devin surprinzătoare.

În franceză, calamar (calmar) a intrat din italianul calamaro pe care îl regăsim în latinescul calamarius (o trusă de scris, compusă din suport pentru tocul de scris, călimară și hârtie), un fel de birou portativ.

In latină a intrat din greacă – calamarion – unde însemna același lucru.

Pe micul biroul portativ, pe calamarion, se găsea, deci, și călimara (cuvânt pe care româna îl are din greacă, din kalimari), recipientul de sticlă ori de aramă în care se ținea pe vremuri cerneala.

Dacă mergem și mai departe pe urma acestor cuvinte, aflăm că rădăcinile istorice ale cuvântul se află în calembec, un arbust cu lemn negru și parfumat, din care se făceau altadată și tocuri de scris, cu penița din pană de gâscă.

Dar calembecul, acest arbust din lemn negru, se folosea și la prepararea cernelii, de aici și cuvântul călimară (kalamari).

Înțelegem astfel că, prin metonimie, calamarul a fost denumit astfel din cauza săculețului cu lichid negru pe care îl are, un fel de călimară cu cerneală la purtător.

Surse:

https://dexonline.ro/definitie/calamar/definitii

https://www.cnrtl.fr/etymologie/calmar/0

https://doinarusti.ro/stire/2021/calembec/

Le Dictionnaire Historique de la langue française, coord. Alain Rey, Ed. Robert, 2019

aug. 13

Poveștile cuvintelor (8). Marmeladă

O poveste și o confuzie

Marmelada este o „pastă alimentară obținută prin fierberea unor fructe proaspete, la care se adaugă zahăr.”

În română a intrat din franceză, iar franceza îl are din…portughezul marmelada.

Marmelada, în portugheză, înseamnă dulceață de gutui!

Dacă mergem mai departe pe urma cuvântului, înțelegem și originea și de ce tocmai dulceață de gutui.

Originea îndepărtată se află în grecescul melimelon, măr dulce (meli – miere și melon – măr).

Latina a împrumutat cuvântul grecesc care a devenit melimelum, specie de măr foarte dulce, și s-a confundat cu melomeli „gutui” (s-a dat acest nume gutuiului pentru ca marmelada de gutui se prepara cu miere).

Din latină s-a transmis portughezei în forma marmelo „gutuie”, din care a derivat cuvântul marmelada, împrumutat de franceză și apoi de română.

PS. Cuvântul gutuie are o altă poveste.

Bibliografie:

1. Dexonline.ro;

2. Le Dictionnaire Historique de la langue française, coord. Alain Rey, Ed. Robert, 2019;

3. Gh. Gutu, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, București, 1993;

3. Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create, Ed. Humanitas, 2010.

aug. 09

Poveștile cuvintelor (7). Flamingo

Pasărea flamingo este o pasăre migratoare de apă, de mărimea unei berze, cu gâtul si picioarele foarte lungi și cu penele albe cu nuanțe de roz aprins.

Denumirea vine de la flamingo în portugheză și flamengo în spaniolă, cuvânt care înseamnă „de o culoare strălucitoare”.

Dacă mergem mai departe pe urma cuvântului, aflăm că el are la bază provensalul „flama” ce înseamnă „flacără”, aluzie la culoarea roz aprins a penelor.

Denumirea științifică a păsării flamingo roz, în latină, este phaenicopterus roseus, ceea ce înseamnă „cu pene roz”.

Bibliografie:

Dexonline.ro

Etymonline.com.

aug. 06

Poveștile cuvintelor (6). Glicină

Glicina este un arbust decorativ agățător, având flori asemănătoare cu ale salcâmului, albastre sau violet și foarte parfumate.

Cuvântul „glicină” a intrat în limba română din limba franceză.

În limba franceză, cuvântul este un derivat savant din greacă, din glukus care înseamnă „dulce”.

Exact! Același „glukus” pe care îl avem în… glucide.

Bibliografie:

2. Dexonline.ro;

2. Le Dictionnaire Historique de la langue française, coord. Alain Rey, Ed. Robert, 2019.

aug. 03

Poveștile cuvintelor (5). Pitoresc

Folosim cuvântul pitoresc pentru a descrie ceva ce merită să fie pictat, care impresionează prin originalitate, care încântă prin colorit sau formă.

Pitoresc ne vine din italiană, din pittoresco și are la bază cuvântul pittore – pictor.

Dacă mergem mai departe pe urma cuvântului, aflăm că el vine din latinescul pictor, pe care l-a luat și româna, cu același sens.

Bibliografie:

1. Dexonline.ro

2. Gh. Gutu, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, București, 1993.

aug. 01

Poveștile cuvintelor (4). Clepsidră

Hoțul de apă

Clepsidra este un foarte vechi instrument de măsurare a timpului, ca perioadă sau ca interval de timp. Clepsidra nu determina ora, așa cum era cazul cadranelor solare, în Antichitate.

Cuvântul “clepsidra” a intrat în limba română din limba franceză.

Dacă mergem mai departe pe urma acestui cuvânt, aflăm că el provine din limba greacă (prin intermediul latinei).

În greacă avem “klepsydra” care vine din ”kleptein” – “a fura” și “hydor” – “apă ”. Clepsidra este, la origine, un orologiu cu apă.

Cuvântul grecesc „klepsydra” înseamnă așadar „hoț de apă” și este o aluzie la picurarea imperceptibilă a lichidului dintr-un recipient în altul.

Bibiliografie:

1. Dexonline.ro;

2. Gh. Gutu, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, București, 1993;

3. Ernst Jünger, Cartea ceasului de nisip, Ed. Polirom, 2001.

iul. 30

Poveștile cuvintelor (3). Siestă

Cuvântul siestă a a intrat în limba română din limba franceză.

Limba franceză a împrumutat cuvântul din spaniolă (siesta).

Dacă mergem mai departe pe urma cuvântului, aflăm că el vine din locuțiunea latină sexta (hora) care înseamnă « ora a șasea», adică miezul zilei.

Chiar după masa de prânz resimțim o somnolență, amiaza fiind (mai ales vara, când e cald) momentul ideal să ne odihnim, fie că dormim puțin sau nu.

Să ne facem siesta, așadar!

Bibliografie:

1. Dexonline.ro

2. Le Dictionnaire Historique de la langue française, coord. Alain Rey, Ed. Robert, 2019;

3. Gh. Gutu, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, București, 1993.

iul. 26

Poveștile cuvintelor (2). Plajă

Cuvântul plajă a intrat în limba română din limba franceză.

În limba franceză a venit din italianul piaggia, « loc plat și descoperit pe malul mării».

Dacă mergem mai departe pe urma acestui cuvânt, aflăm că vine dintr-un vechi cuvânt grecesc ce însemna « oblic ». 

Plajă a desemnat mai întâi un mal în pantă lină, de care navele se puteau apropria cu ușurință.

Începând cu secolul al   XIX-lea,  cuvântul ia noi conotații odată cu emergența turismului și a stațiunilor de la mare.

Bibiliografie:

dexonline.ro

Le Dictionnaire Historique de la langue française, coord. Alain Rey, Ed. Robert, 2019

iul. 24

Poveștile cuvintelor (1). Parfum

Cuvântul „parfum” a intrat în limba română din limba franceză.

În limba franceză, cuvântul „parfum” s-a format de la verbul latinesc „fumare” care însemna „a scoate fum”, „a fumega”.

Pentru a obține un miros agreabil, altădată se ardeau bucăți de lemn, scoarță de copac sau tămâie.

Bibliografie:

1. Dexonline.ro;

2. Le Dictionnaire Historique de la langue française, coord. Alain Rey, Ed. Robert, 2019

3. Gh. Gutu, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, București, 1993.

iul. 19

Jurnal roman (II). Pe Via Appia Antica 

A treia zi la Roma

Per pedes apostolorum pe Via Appia Antica, regina viarum

Astăzi am ieșit pentru un timp din Roma și din timp. Via Appia Antica, catacombele, columbariile și mausoleele mi-au oferit un moment de răgaz, dar și o mare lecție de istorie.

Via Appia, vechiul drum pietruit care le-a permis legionarilor romani să călătorească cu ușurință din Urbs Aeterna în sudul Italiei, până în portul maritim al Brundisei (Brindisi de astăzi), este acum la Roma un drum pitoresc ce invită la plimbare. O iau per pedes apostolorum pe Calea Appiană.

Bătrânul drum roman este de fapt un drum din plăci mari de bazalt, ușor curbate. Relaxantă și bucolică, marginită de pini-umbrelă și de chiparoși impunători, Calea Appiană trece pe lângă ferme autentice de piatră, vile cu alei maiestuoase, mausolee și columbarii, taverne de modă veche, ascunse printre copaci care dau o umbră răcoroasă și parfumată.

Un semn îmi arată drumul spre o bisericuță. Quo vadis? Ascult cicadele iar vocile din jur se indeparteaza. Miroase a iasomie.

Mausolee, columbarii și catacombe

De-a lungul Căii Appiene se află mausolee și columbarii ale nobilimii romane, precum și cele mai extinse catacombe ale Romei, cu fresce și picturi paleocreștine unice. Catacombele San Sebastian și San Callisto sunt cele mai cunoscute și se pot vizita.

Ce sunt catacombele?

Catacombele Romei sunt vechi labirinturi subterane-necropole în pereții cărora erau scobite locașe pentru trupurile morților.

Romanii își incinerau morții, iar cenușa o adunau în urne pe care le adăposteau în columbarii.

Moda înmormântării corpurilor a apărut în primele secole ale erei noastre, odată cu răspândirea creștinismului. Pentru că legea romană interzicea îngroparea morților între zidurile cetății, a apărut obiceiul cimitirelor subterane, săpate de-a lungul principalelor drumuri ce porneau din Roma: Via Appia, Via Aurelia, Via Tiburtina.

Moda îngropării morților în catacombe nu a durat mult, doar câteva secole, după care catacombele au fost abandonate și uitate.

Catacombe di San Callisto

De la lumina zilei și căldura plăcută de început de iunie, din grădina cu portocali, leandri și palmieri pitici cobor brusc printr-o poarta îngustă în niște hrube subpământene, slab luminate, abia deslușite în atmosfera misterios-lugubră.

Înaintăm ușor, în șir indian, în labirintul subteran întins pe 20 de km și 5 etaje ale catacombelor sfântului Calixt.

Vizitez câteva galerii, cele de la primele etaje (de sus în jos) dar și cele mai vechi, de altfel, fiind primele săpate. Ghidul povestește despre creștini, despre cripta papilor și despre martiri.

Sursa foto: romanoimpero.com

Nișele scobite în piatră sunt de mai multe feluri, ne-a spus ghidul: loculus (o nișă mică, de mărimea unui copilaș), cubicula, un cub pe pereții căruia erau câteva loculi, pentru membrii aceleiași familii, și arcobolium, un mormânt mai sofisticat, o adâncitură arcuită. Pe aceste arcade am văzut scrijelite simbolurile creștine: pești, păstori, ancore, alfa și omega…

Oasele au fost luate și duse în galeriile nedeschise publicului, unde totul a rămas ca la început…

Fotografiatul este interzis în catacombe, așa că încerc să păstrez în memorie cât mai multe detalii de artă paleocreștină. Vizita durează 20 de minute.

Sursa foto: romanoimpero.com

Mă apasă mirosul de piatră și pământ, atmosfera lugubră, lumina slabă, labirintul nesfârșit care se ingusteaza, nișele în care au stat timp de secole oasele morților. Abia mai aud ce spune ghidul și vreau sa ies mai repede de acolo. Claustrophobia. Mă țin cu grijă după grup și aproape alerg când văd treptele spre lumină. Urc repede cele 30 de scări și ajung în grădina cu portocali și palmieri pitici.

Lumea celor de sub pământ a rămas împietrită, în timp ce lumea de deasupra …

(va urma)

The diary was written during the mobility Learning Teacher Training in Rome, Italy (07/06/2023 – 11/06/2023). The mobility is part of the Erasmus+ Strategic Partnership Project „Codes of Culture Heritage” 2022-1-RO01-KA220-SCH000085067.

iul. 19

Jurnal azer (3)

Baku, 25 noiembrie 2022

Către sfârșitul celei de a treia zile în Azerbaidjan, descopăr Balakhani (Balaxanı), un orășel aflat la periferia capitalei Baku. Altădată, pe la 1635, aici se afla un caravanserai. Balakhani (Balaxanı) este una dintre cele mai vechi așezări din Baku iar până să ajungem acolo traversăm câmpuri nesfârșite de sonde de petrol. Din loc în loc, imagini apocaliptice: zeci, poate sute de kilometri de câmpuri pe care se înalță, mai mici sau mai mari, sondele petroliere. În aer miroase a petrol. Ajung la Balakhani în acel moment al zilei când cerul se colorează mistic în roz, ghicesc nu departe Marea Caspică, misterioasă.        

Pe lângă cimitirul vechi, musulman, pașii răsună pe caldarâm și aerul miroase a sare, a petrol și a fum, muezinul cheamă la rugăciune din minaretul moscheii Haji Shahla, monument de arhitectură din secolul al XIV-lea. Un portal intimidant separă moscheea de stradă. Povestea spune că a existat odată o inscripție cu două rânduri deasupra ușii de la intrare : « Acest conac îi aparține lui Haji Shahla bin Shakir bin Mustafa Koshkin. Anul șapte sute optzeci și șapte (787-1385/86) ». 

Descopăr un orășel colorat, animat, renovat în mare parte. Străduțe curate, pavate cu piatră cubică, scăldate spre seară într-un albastru-cobalt, garduri înalte, albe, de după care atârnă ramuri încărcate cu fructe de kaki, vile impunătoare alături de case cu fațada scorojită, ferestre arcuite, decorate cu oale mici cu flori colorate sau geamlâcuri acoperite cu scânduri de lemn, mici livezi de rodii.

Trec pe lângă o școală. Deasupra intrării scrie Oxu! (Citește!) iar de la etaj, din spatele ferestrelor, câțiva copii în uniformă se uită la mine, îmi spun ceva și îmi fac cu mâna.   

În cele câteva ore petrecute acolo mănânc într-un restaurant tipic. În fața restaurantului, pe o căruță din lemn vopsit în albastru, văd pictat cu litere vesele cuvântul „mușteriu”, îl recunosc; româna îl are din turcă iar turca din arabă. Întâlnesc o nuntă și mica adunare din spatele caselor îmi amintește de obiceiurile de pe la noi. Sunt hipnotizată iar de contrastul dintre mașinile luxoase și casele cu fațade degradate. Intrăm într-o dugheană unde se vând mirodenii de tot soiul, sumac, scorțișoară, cardamom, cuișoare și piper roșu. Îmi cumpăr de acolo flori uscate pentru ceai, iasomie, boboci de trandafiri și de anghinare. Se vor desface în cană precum niște stele, mi se spune.

iul. 19

Jurnal azer (1)

Niciodată nu mi-am imaginat că voi ajunge în Azerbaidjan. Peste mări și țări, undeva pe țărmul caspic. Dar cum „le hasard fait bien les choses”, pe 23 noiembrie 2022 în zorii zilei a început săptămâna mea în capitala azeră, alături de oameni fascinanți. O experiență filologică, profesională și umană la Azerbaidjan University of Languages.

Baku, 23 noiembrie 2022

Prima dimineață în Baku

Aterizez la Baku într-o dimineață vântoasă de toamnă caucaziană. O ceață alb-aurie, lăptoasă, coboară pe pista aeroportului și învăluie zgârie-norii din apropiere. Miroase a petrol. Autostrada alunecă de la aeroport, ca o panglică strălucitoare, și se strecoară printre turnuri gigantice. Pe măsură ce se ridică ceața, autostrada se transformă în bulevarde largi care trec pe lângă clădiri colosale, cu 30 de etaje. Bulevardele se pierd în cartiere înțesate de case degradate, cu fațade decrepite, mușcate ici-colo de crengile unui arțar din Cappadocia. Mașini scumpe înaintează pe lângă magazine cu mărci de lux, pe lângă marile case de modă și se preling apoi ca șopârlele printre pietrele şi casele căzute în ruină din cartierele mărginaşe.                                   Mă surprinde contrastul dintre blocurile-turn, clădirile monumentale, mai noi, cu tentă central-asiatică și blocurile comuniste, cu ziduri gri și scorojite. Casele vechi, cu tenta princiară și arhitectura dantelată din cele O mie și una de nopți, alternează fascinant cu clădirile degradate, cu balcoane nesigure care par că se vor prăbuși la prima rafală mai puternică. Departe, în spatele zgârie-norilor, acoperită de o brumă cenușie, Marea Caspică își închide ermetic apa deasupra petrolului și gazului.

Baku sub lumina neoanelor      

Seara târziu, sub lumina neoanelor, Baku pare un alt oraș. Îmi iau ochii turnurile în flăcări (Flame Towers), animate de imaginile care alergă pe pereții clădirii: flăcări, un azer fluturând un steag, dungi albastre. Văzusem cele trei clădiri dimineață, pe drumul de la aeroport spre oraș, dar noaptea sunt epatante. O iau în direcția turnurilor, urc un deal și priveliștea panoramică deasupra Mării Caspice îmi taie răsuflarea. Promenada este animată și superb luminată: familii ieșite la plimbare, turiști, îndrăgostiți care se țin de mână, adolescenți în grupuri mici.     

Cobor spre Orașul Vechi și intru prin una din cele două porți. Înconjurat de vechile ziduri de apărare, descopăr un labirint de alei înguste, palate, reședințe vechi, minarete și moschei. Orașul Vechi este renovat astfel încât să ofere o imagine despre viața de la mijlocul secolului al XV-lea din perioada comerțului de pe Drumul Mătăsii. Mă fotografiez în fața Turnului Fecioarei (Maiden Tower). A fost turn de pază, bastion, templu zoroastrian sau far către Marea Caspică ? Nu se știe. Nu se știe cu exactitate nici când a fost construit. Cândva între secolele VI-XII. Dar aflu o poveste stranie care mă poartă pe tarâmul beduinilor și al califilor, al caravanseraiurilor și al cadânelor învăluite în mătăsuri. O voce ademenitoare îmi povestește lumea persană a celor „O mie și una de nopți”, cu păsări uriaşe Roc cu cioc de diamant, cu duhuri și derviși, cu peşteri pline de nestemate, munţi de aur şi de magnet. Una dintre poveștile Turnului Fecioarei din Orașul Vechi spune despre o făptură care se întrupa altădată dintr-un nor de parfum de cedru și bergamotă și purta o centură cu bănuți de aur pe șoldurile de satin. Era o umbră ce aluneca în lumina asfințitului și își îndulcea buzele cu smochine, curmale prefăcute în stropi de miere și trei linguri de boabe de rodie.

iun. 19

Jurnal roman (I)

Prima seară la Roma

Ajung la Roma într-o după-amiază caldă de început de iunie și știu că voi sta câteva zile în cartierul Trastevere. Mă intrigă numele, dar aflu repede că vine din latină, cum altfel?, de la Trans Tiberim adică dincolo de Tibru.

Într-adevăr,  ca să ajungi la Trastevere trebuie să treci Tibrul. Citesc puțin pe internet și aflu că este un cartier foarte animat, boem și plin de culoare, deși nu există aici nici monumente antice comparabile cu Panteonul, nici muzee care trebuie văzute.

E trecut de ora 8, căldura de peste zi s-a domolit și ies să caut o trattoria. Cu cât mai retrasă, cu atât mai bine, îmi place să merg în locurile cunoscute doar de localnici. Bate ușor vântul și miroase a iasomie. Din când în când se aude țipătul unui pescăruș.

Străduțele înguste, întortocheate, cu pavaj neregulat, mă conduc printre case uneori înalte, alteori joase, uneori simple, alteori amintind de un palazzo. Fațadele sunt decrepite, mușcate de iederă, obloanele încă nu sunt deschise. Intuiesc răcoarea în spatele ferestrelor închise peste camere întunecoase.

Descopăr grădini cu palmieri pitici, trandafiri și rododendroni, ferigi uriașe, ficuși, ghivece imense cu arbuști de tot felul. Peste gardurile din fier forjat sau din cărămidă ajung în stradă exuberant tufe de bugainvillea, de iasomie și de glicină. Rufele atârnă la ferestre ici și colo iar pe acoperișuri văd amenajate terase sub copertine colorate.

Străzile sunt slab iluminate noaptea, dar nici nu observ, soarele la apus aruncă o lumină albastră, tamizată, și-mi este de ajuns. Mă gândesc că are farmec cartierul ăsta dezordonat și natural și că o să-mi placă. Abia aștept să-i descopăr toate piazzetele, grădinile și străzile mărginite de case simple sau de vile, de reședințe sau de blocuri de apartamente.

Dintr-o întâmplare ajung pe Via Carlo Pisacane și la numărul 47 găsesc trattoria Le volpi del Molise. Mă așez la o masă, afară. Mă uit în jur. Clienții sunt localnici, unii stau la o bere, alții beau vin din pahare mari, aburite. Seara trece în miros de iasomie, cu o porție de bruschette și cu un pahar de prosecco rece.

A doua zi la Roma

Îmi încep ziua cu un mic dejun italian la o terasă descoperită întâmplător, la doi pași de Monteverde, acolo unde stau. E trecut puțin de ora opt. La nouă începe cursul și am noroc că sala unde trebuie sa ajung este la doi pași. Nu mă grabesc.

Un pavilion cu cupolă, scaune și mese mici mă invită la un moment de dolce far niente, într-un parc cu pini-umbrelă, tufe de iasomie și dafini în floare. În mijlocul parcului, o fântână arteziană. Este Parcul Largo Ravizza iar una dintre porți se deschide către o școală. Mă uit pe internet, este o școală primară, IC Via Fabiola Plessa Primaria. Ajung la terasă chiar atunci când copiii se pregătesc să intre în clase. Forfotă, veselie, un copil mănâncă rapid o înghețată, altul îmi face cu mâna.

E plăcut, soarele încă este blând. Mă uit în jur. Un instanteu dintr-o dimineață italiană banală. La o masă, câțiva bărbați în vârstă beau ristretto din cești minuscule, în altă parte, un băiat își împarte croissantul cu cățelul, la o altă masă două femei îmbrăcate office își beau cafeaua. Un porumbel ciugulește o firimitură de pâine iar în tufa de lângă gardul de fier forjat văd un papagal verde.

Simt puțin din sufletul cartierului, simplu, uman.

După-amiaza târziu merg sa văd inconturnabilele romane. Încep din Piazza Venezia și ma plimb câteva ore, fără țintă. Città eterna. Fiecare piatră pe care calc poartă cu sine o parte din istoria lumii. Forumul Roman, Colosseum-ul, Panteonul, Fontana di Trevi, Piazza Navona, fântâni și biserici baroce…Văd în depărtare cupola recognoscibilă a Vaticanului, Bazilica Sfântul Petru. Mă pierd pe străduțele vechi, printre case năpădite de iederă și glicine, urc trepte înguste, strălucitoare, trec pe lângă taverne care înaintează pe trotuar, mă opresc în piazzete seducatoare cu fântâni arteziene, coloane și obeliscuri ce ne spun povesti cu cezari, vestale, militari romani și creștini prigoniti.

The diary was written during the mobility Learning Teacher Training in Rome, Italy (07/06/2023 – 11/06/2023). The mobility is part of the Erasmus+ Strategic Partnership Project „Codes of Culture Heritage” 2022-1-RO01-KA220-SCH000085067. (va urma)

iun. 11

Pe drumul șampaniei. Les coteaux vitryats


64 km cu bicicleta, pe drumul șampaniei, de-a lungul podgoriilor și al versantilor însoriți, când albi de calcar, când verzi.

Orașe vechi, cu nume din romanele istorice franceze, construite pe locul burgurilor medievale, o bisericuță cu acoperiș din olane, alta din secolul al XII-lea, urcată pe o colină și înconjurată de cruci  strălucitoare. Lanuri de rapiță și de grâu, renumite maisons de champagne. Un soare blând și un vânt răcoros, dinspre nord-est.


Sate pitorești, liniștite, cărări care ocolesc mici ferme abandonate, cu zidurile năpădite de iarbă înaltă și de maci, mori vechi, case cu fațade albe străbătute de scânduri putrezite, obloane trase peste interioare pe care mi le imaginez părăsite. Trecem pe lângă un mic restaurant pe care sperăm să-l găsim deschis. Proprietarul este în garaj, ne spune că astăzi ține închis, așteaptă 40 de persoane pentru o petrecere. Îl credem, un purceluș se perpelește în voie într-un rotisor.


Ne oprim pentru niște căpșuni cumpărate direct de la fermier, pentru un brut Prestige -Terroir de Chardonnay la L’hoste Père et fils, de cele mai multe ori pentru un moment de respiro, apă și ceva de mâncat.