mai 10

Croația. Insulele Infernale

În ultima zi de vacanță în Croația am închiriat un vaporaș și am urcat într-un carusel de imagini si senzații : albastrul turcoaz al Adriaticei, culoarea de miere a soarelui, movul câmpurilor de lavandă, mirosul tufelor de mentă, cimbrișor și rozmarin, gustul sărat al mării… 

Ne-am oprit să mâncăm la Fisherman’s House, o tavernă de pe una dintre micile Insule Infernale pe care croații le numesc insulele Paklinski. Am legat vaporașul de un ponton, am coborât și am luat-o încet pe cărarea ce ducea la portița deasupra căreia atârna firma de tablă a lui Fisherman, de un alb murdar, cu margini ruginite și litere decolorate.

Taverna era amenajată într-o grădină superbă unde umbra măslinilor, a lămâilor și a portocalilor te învăluia într-o răcoare parfumată. Căzuseră portocale coapte și se rostogoliseră prin iarbă, pe bănci, pe scaune. Pe mese tronau sfeșnice cu lumânări pe jumătate arse iar într-un colț al grădinii cineva pusese un șemineu în care mi s-a părut că văd pisici împăiate, petale împrăștiate și capete uscate de pește cu ochi mici, albi. În dreapta grădinii se afla o casă cu etaj, fără perdele la ferestrele larg deschise. Am întrezărit o siluetă de fum trecând repede dintr-o cameră în alta. S-a oprit deodată, a deschis oftând un dulap vechi, închis la culoare, a luat ceva, a stins lumina și a pierit în casă.

Când ne-am așezat la masa de lângă șemineu am simțit o răsuflare caldă în ceafă și m-am uitat iute peste umăr. Nimeni. Ne-a văzut o fată cu pantofi verzi și ne-a întrebat melancolic dacă vrem să mâncăm pește. Da, vrem pește la grătar cu legume. A plecat în spatele casei fără să spună nimic. A trecut pe lângă noi o altă fată, subțire ca un aer de vară și cu un fir de lavandă prins în păr, a tresărit de parcă și-ar fi amintit de ceva, s-a întors din drum și ne-a întrebat cu o voce stinsă ce vrem să mâncăm. Pește, am zis în șoaptă, dar am comandat deja. Mi-a zâmbit trist și cu pași rapizi a dispărut în spatele casei. Nu după mult timp, fata cu pantofi verzi ne-a adus peștele cu legume și am început să mâncăm uitându-ne când spre ferestrele de la etaj, când în stânga spre șemineul cu animale împăiate și petale arse, când spre portiță.

Din casă a ieșit un bărbat foarte înalt, cu o expresie fericită întipărită pe față, a trecut repede prin fața noastră și s-a făcut nevăzut în spatele casei. Apucasem să văd doar că avea un buchețel de flori de lavandă și un plic. La puțin timp, a împins portița un bătrân mic de statură care purta o vestă din catifea cărămizie, i-a spus ceva fetei cu pantofi verzi și a dispărut și el în spatele casei. De lângă un portocal s-a ridicat scuturându-se un câine imens, cu ochi aproape galbeni. Nu îl văzusem până atunci. L-a strigat din spatele casei o voce răgușită și s-a îndepărtat dând plictisit din coadă.

Am simțit că cineva se uită la noi. Fata cu pantofi verzi văzuse că am terminat de mâncat și ne-a întrebat dacă vrem șerbet de mentă. Nu, nu vrem, am zis, vrem doar să plătim și să plecăm. Când să ieșim pe portiță, m-a înfiorat un gând și m-am întors. M-am dus în spatele casei. Câțiva măslini, niște cactuși și trei agave uriașe ascundeau o alee ce șerpuia printre tufele de cimbrișor și se pierdea în mare. 

Text publicat în Revista Timpul Belgia (noiembrie 2020).

mai 07

Cuvinte călătoare (VIII). Ciocolată cu piper

PIPER

Suntem în palatul unui bogat neguțător medieval, într-o după-amiază aurie de toamnă venețiană cu miros de apă sărată și de migdale. De la fereastra palatului cu arhitectura gotică, vedem bazilica San Marco, impunătorul Palat al Dogilor, podurile ce se întind leneş şi somptuos peste Gran Canale, străzile înguste, pietruite, palatele măcinate de apă, gondolele luxoase în care se plimbă frumoase curtezane îmbracate în brocart și catifea.

Neguțătorul tocmai a primit vestea că i-a ajuns la Veneția o încărcătură cu mirodenii : în cala vaporului se află săculeți cu scorțișoară, piper roșu, piper negru, păstăi de vanilie, cardamom, cuișoare, nucă de Muscat, anason stelat, ghimbir. Știu ce am de făcut, își spuse sorbind din cupa argintie cu vin dulce de Toscana. Opresc pentru mine câte puțin din toate mirodeniile și trimit restul la Londra, pe unul dintre vapoarele venețiene rapide. Ultima oară mi-au cerut negustorii englezi și olandezi pietre de Murano și oglinzi, să pun să le încarce în cala vaporului. De la Londra mă întorc cu o încărcătură de cositor; după alte câteva luni trimit cositorul la Alexandria; la Alexandria, încarc bumbac și mirodenii, cu destinaţia Veneţia. Până mă întorc în splendida Cetate Serenissimă vor trece aproape doi ani…

De unde vine « piperul », cuvânt cu origine îndepărtată și mirodenie cu gust proaspăt și puternic ?

Originar din sud-vestul Indiei, unde în sanskrită era numit « pippari », el devine foarte repede  « peperi » în greacă și, fiind un cuvânt comercial, este transmis latinei sub forma « piper », de unde l-au moștenit toate limbile romanice. Cu excepția românei. Româna l-a împrumutat din neogreacă („piperi”) și/sau dintr-o limbă slavă.                                                               

CIOCOLATĂ

Cuvântul spaniol « chocolate » are la bază cuvântul « chocolatl » din nahuatl, limba aztecilor (vechii locuitori ai Mexicului actual, care cultivau cacao pentru băut), cuvânt ce desemna o băutură din cacao. Dacă mergem mai departe, descoperim că în limba aztecilor « xocolatl » însemna « apă amară » (« atl » – apă,  « xocol »- amar).  Aztecii beau o licoare din boabele pisate, rece, garnisită cu vin si ardei iute… nici vorbă de gustul dulce, seducător.  

Ciocolata a fost descoperită și adusă în Europa prin 1500. În timp ce cucereau Mexicul, conchistadorii au văzut că popoarele aztece foloseau boabele de cacao pentru o bautură regală, denumita “xocolatl” și au adus în Spania acest lichid. Xocolatl a devenit în curând cunoscutã sub numele de “chocolat”.  Spaniolii au purtat mai departe în istorie ideea ciocolatei lichide și au îmbunătățit-o, adăugând diverse arome și descoperind noi ingrediente precum vanilia și scorțișoara.             

Când infanta Maria Tereza a Spaniei a ajuns la curtea Franței în 1660 după ce s-a căsătorit cu regele Ludovic al XIV-lea, ea a adus într-un cufăraș delicat sculptat câteva ingrediente pentru o băutură nouă și seducătoare : boabe de cacao prăjite și măcinate, zahăr, vanilie și scorțișoară. 

Servită în căni de porțelan cu marginile aurii și cu păsări măiestre, frunze și flori pictate, băută în saloane somptuoase cu ferestrele deschise spre Mediterana sau spre grădini de portocali, ciocolata caldă intra timid în cercurile aristocratice europene.

ZAHĂR

Într-o dimineață luminoasă a anului 1175, într-un port la Marea Mediterană, pe când se pregăteau să descarce din cala unui vapor niște săculeți cu mirodenii, doi negustori francezi împrumută de la  niște marinari italieni cuvântul « zucchero”. Italienii îl luaseră pe „al-sukkar” de la arabi care, buni navigatori, călătoriseră la indieni să-l găsească acolo pe „çârkara” (cuvânt vechi care înseamnă „bob”). Cum lucrurile bune călătoresc repede, europenii au descoperit atunci un produs nou venit tocmai din India: zahărul. Povestea mai spune că arabii introduseseră trestia de zahăr în Egipt și de acolo au adus-o în Sicilia și în Andaluzia, până în grădina unde, la fiecare apus de soare, arhitectul se lăsa răsfățat de umbra portocalilor.                                                     

Dar să mergem pe urma cuvântului care intrase în Europa pe două căi. Dacă o luăm pe calea bătută de marinarii italieni, descoperim că „zukkero” ne-a dat pe  „Zucker” în germană, „sucre” în franceză și „suiker” în neerlandeză.  Dacă mergem pe coasta andaluză, vedem că „sukkar” precedat de articolul „al” ne-a dat spaniolul „azucar” și pe vecinul său portughez „açucar”.

Iar zahărul românesc ? Este împrumutat, se pare, din neogreacă (« zahari ») deşi există unele opinii care indică o provenienţă din limba bulgară (« zahar »).

Bibliografie :

Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create, Ed. Humanitas, 2010

Marie Treps, Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs, Ed. Sorbiers, 2007;

Dictionnaire historique de la langue française, Alain Rey, Dictionnaires Le Robert, 2019

Jaques le Goff, Negustorii și bancherii în Evul Mediu, Editura Meridiane, 1994.

apr. 29

Cuvinte călătoare (VII). Delicatese de Paște

Iată-ne de Paști, în Iașii de altadată, Iașii marilor familii boierești, al călătorilor de departe și al cronicilor levantine.

„Ce neasemuită poezie, când clopotele de la Trei Ierarhi chemau pe credincioși la slujba Învierii și de sus de la Copou se vedea toată valea cu pomi înfloriți!

Pe sub bolțile vechi, pe străzile cu case mici și patriarhale, se trăia Paștile pravoslavnic și tihnit al unor vremuri fericite.

Până și în Tătărași, casele mici căpătau un aer festiv, vopsite fiind cu brâie în toate culorile, de gospodinele harnice. Pe seara, caleștile trase de cai nervoși, cu arnăuți pe capră, scoteau la plimbare, sus spre vii, jupânițele și duduicile, înveștmântate în rochii albe de sărbătoare, cu dantele multe și chiar cu corteluri de mătase cu apărători de ploaie, aduse cu moda de la Paris”.

COZONACUL

Dintotdeauna a fost cuceritor, cu stafide și cu mirodenii aduse de pe tărâmuri îndepărtate, praftorisit cu ape de portocale și zahar de trestie, aromit cu păstai de vanilie din care jupânițele din vremuri de demult se nărăveau și se răsfățau.

« Cozonac » este un cuvânt înregistrat abia în „Dicționarul francez-român” al lui Ponbriant, deci la sfârșitul secolului al XIX-lea. Etimologia sa nu este clară, probabil că are la bază grecescul „kosonachi”, derivat de la „kosona” („păpușă”) datorită formei date uneori acestei prăjituri.

DROBUL DE MIEL

Amintire milenară a Paștelui Ortodox, numit pe alocuri „plăcintă de cighir”, drobul este strofa a patra, cea care se recită după incantația anafurii, clinchetul ușor al ouălor ciocnite și foșnetul pascăi.

La Paște, mâncarea tradițională este drobul de miel. Cuvântul „drob” circulă în română și cu sensul de „bucată” (vezi „drobul de sare” din povestea lui I. Creangă) care provine de la verbul slav „sdrobiti” (a face fărâme). Slavul „drob” a pătruns și în maghiară („darab”-bucată), iar din maghiară, cu înțelesul de acolo, a fost împrumutat de graiurile românești din Transilvania – „dărab”. Cu sensul de „mâncare de miel preparată din organele interne tocate, amestecate cu verdeață și învelite în prapur”, cuvântul „drob” a fost împrumutat din bulgară (în bulgară „drob” înseamnă „plămân”), iar în alte limbi slave, printre care și sârba, are sensul de „intestine”.

USTUROIUL 

Cuvântul « usturoi » provine din latinescul « ustulare » care însemna « a arde ». Tot din « ustulare » româna are și « a ustura ».

În cazul nostru, « ustulare » a dezvoltat un sens inedit: „a consuma ceva pregătit prin foc”. Interesant este faptul că, pornind de la ideea gastronomică a lui « ustulare », româna a creat substantivul « usturoi ». 

Gustul puternic înțepător al legumei noastre a stat la originea derivării cu sufixul augmentativ -oi. Probabil că, dacă papilele gustative ar fi fost mai puțin înțepate, româna s-ar fi folosit de un sufix diminutival, creând derivatul « usturel ».

Dar MUJDEIUL ?

În limba latină, usturoiul era „allium”  care a devenit « ai » în graiurile românești din Ardeal. Cuvântul « ai » e pe cale de dispariție azi. Puțină lume îl mai folosește chiar la țară, dar a rămas în cuvântul « mujdei » care provine din combinația « must + de + ai ».

Bibliografie:

Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create, Ed. Humanitas, 2010

Ionel Funeriu, Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Dan-Liviu Boerescu, Marile familii boieresti. Istorii incredibile cu parfum de razboi si pace, Ed. Integral, 2020

Textul a fost publicat în RoExpat – The Romanian Expats New Magazine in Belgium (mai 2021)

apr. 20

Cuvinte călătoare (VI). Delicatese olandeze

La Amsterdam am ajuns într-un octombrie auriu al anului 1700, pe Herengracht, în acea parte a Canalului Lorzilor cunoscută sub numele de Curba de Aur. Profilate deasupra culorii de nămol a canalului, casele erau un fenomen. Admirându-le simetria în luciul apei, le vedeam impunătoare, frumoase, bijuterii filigranate fixate în mândria Amsterdamului. Deasupra acoperișurilor, norii aveau culoarea șofranului și a caisei.            

Puțin mai departe, pe o stradă aglomerată, arome de scorțișoară ieșeau pe ferestrele unei prăvălii în miniatură. Ne-am oprim în fața vitrinei în care stăteau, ca niște cadouri, prăjituri și produse de patiserie: poffertjes și faguri hașurați, marțipane, omuleți din turtă dulce, gogoși din zahăr vanilat, migdale și cuișoare, rotunde și îmbietoare. Am intrat în prăvălioară și ne-au luat ochii podelele strălucitoare din lemn, tejgheaua curată, farfuriile din porțelan de Delft, cu modele complicate de frunze și flori, în care biscuiții erau perfecți, aurii și crocanți. Pe rafturi, siropuri de scorțișoară și ciocolată, prăjituri cu portocale și lămâie și chifle cu fructe, gogoși acoperite cu susan și scorțișoară și biscuiți condimentați. Cofetarul, roșu la față, trântind tăvile cu faguri răciți, a venit spre noi și ne-a ambalat într-o hârtie verde, ce părea scumpă, câțiva biscuiți aurii cu scorțișoară și ghimbir, un pumn de poffertjes – clătite minuscule acoperite cu zahăr pudră și patru-cinci gofre precum fagurii. « Am și ceai de ghimbir, apă de trandafiri și kandeel din vin condimentat, îngroșat cu fructe uscate și miere”, ne-a mai spus cofetarul cu o voce răgușită, în timp ce ridica tăvile cu faguri.  

GÓFRĂ, gofre, s.f. Produs de patiserie de formă dreptunghiulară sau hexagonală, din aluat lichid (ca de clătite), presat și copt într-o formă specifică gofrată, servit ca o prăjitură, cu frișcă, miere, gem sau sirop; din fr. gaufre;  din germ. Waffel, engl. waffle. (FAGURE)

Gofra, deliciul chermezelor și al târgurilor, este un cuvânt intrat în limba română din limba franceză care, la rândul ei, l-a primit cadou din nordul Europei. În limba francilor (aceea a lui Clovis), strămoșul cuvântului « gofră » este cuvântul « walfre » (1185) și îl recunoaștem în neerlandezul „wafel”. Acest cuvânt foarte vechi înseamnă două lucruri : o prăjitură obținută prin coacere între două plăci din metal cu un model pe ele și un fagure de miere. Nu seamănă aceasta prăjitură cu fagurele în care albinele depun mierea ?

Gaufres sans levure et sans repos - Cookidoo® – the official Thermomix® recipe platform

 

POFFERTJES– CLĂTITE ÎN MINIATURĂ

Cuvântul « poffertjes» (prăjiturele rotunde dintr-un aluat crescut) este un vechi cuvânt olandez și ar avea la origine chiar o onomatopee, „pof” – sunetul pe care îl face aluatul în timpul coptului. „Poffertjes” sunt niște clătite în miniatură, delicatese vândute la chermeze și la festivalurile în aer liber, făcute în mod tradițional din făină de hrișcă cu adaos de drojdie. Olandezii s-au bucurat de aceste mici clătite încă din anii 1700, mâncându-le la nunți, zile de naștere și alte ocazii festive.

Multe țări au propria lor versiune a clătitei în bucătăria lor națională, dar puține sunt la fel de plăcute ochiului ca poffertjes-urile olandeze. Uneori numite „clătite pentru copii”, aceste mici pufuri de clătite sunt aurii, acoperite cu un strat generos de unt și zahăr pudră.

„Poffertjes” sunt realizate într-o formă de copt specială, din metal, cu mai multe spații circulare, câte una pentru fiecare clătită (poffertjespan). Din cauza dimensiunii reduse a spațiilor în care se coc, poffertjes sunt răsucite folosind un instrument ascuțit, cum ar fi o andrea.

POFFERTJES ALBERT CUYP, Amsterdam - Oude Pijp - Restaurant Avis, Numéro de Téléphone & Photos - Tripadvisor

SPECULOOS– BISCUIȚI CONDIMENTAȚI

Cuvântul « speculoos » este împrumutat din olandezul « speculaas » și înseamnă « prăjiturică de Sfântul Nicolae ». « Speculaas » vine de la « speculatie » , un biscuit, o prăjiturică folosită ca decor de masă. În legătură cu originea cuvântului « speculatie » există mai multe opinii, dar nu ne oprim asupra acestora. Unii mai spun că « speculoos » ar proveni din cuvântul latinesc „species” care înseamnă „condimente”. Există un sâmbure de adevăr. Pentru a obține niște biscuiți irezistibili avem nevoie de multe mirodenii : piper alb, scorțișoară, ghimbir, cuișoare, cardamom și nucșoară.

Acești biscuiți condimentați și crocanți – speculoos – există de milenii. Deja pe vremea lui Iulius Cezar, romanii făceau biscuiți condimentați reprezentând zeii Panteonului și le ofereau apoi copiilor. În secolul al XIV-lea, biscuitul a fost modelat cu efigia Sfântului Nicolae. Trei secole mai târziu, Olanda, pe atunci cea mai mare putere navală a lumii, a adus din călătoriile în țări îndepărtate cardamom, scorțișoară, cuișoare și ghimbir. Cofetarii de atunci au creat cu toate aceste condimente un biscuit cu aromă caramelizată: speculoos.

Speculaas Hollandais Traditionnels De Pâtisserie Image stock - Image du hiver, biscuit: 21980483

Bibliografie:

P.A.F. van Veen en N. van der Sijs (1997), Etymologisch woordenboek: de herkomst van onze woorden, 2e druk, Van Dale Lexicografie, Utrecht/Antwerpen;

Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007 ;  

www.cntrl.fr/definition/speculos

www.dexonline.ro

 

apr. 18

Cuvinte călătoare (V). Cuvinte germane

Din limba germană au pătruns multe cuvinte în celelalte limbi europene, împrumuturile din germană fiind termeni din domeniul militar, din cel al mineralogiei (cobalt, zinc, cuarț, nichel)  și al altor științe. Termenii militari cei mai vechi au apărut în perioada Evului Mediu, până în secolului al XVII-lea, când mercenarii  elvețieni și germani au luptat în armatele diferitelor state europene. O serie de termeni militari germani ca « Buncker », « Putsch » s-au răspândit și în secolul trecut, la fel ca unii termeni din medicină.

VALS, valsuri, s. n. Dans în măsura de trei timpi, cu mișcări relativ vioaie, care se dansează în perechi; melodie după care se execută acest dans (din fr. valse, germ. Walzer).

Valsul, care a cucerit aristocrația Europei, ne-a venit din Germania în jurul anului 1800. În cuvântul german « Walzer » regăsim o rădăcină foarte veche, indo-europeană (wel-), ce înseamnă « a învârti », « a rula » și care se ascunde, se pare, și în cuvântul latinesc „valles” din care noi avem „vale”.

Călătorim în timp și ajungem la Viena: Viena imperială, Viena castelelor baroce, Viena Dunării Albastre, Viena valsului… Gustul pentru baluri și pentru petreceri costumate la Viena datează din secolul al XVIII-lea : decorurile somptuoase, balurile și costumele fascinante erau atunci rezervate aristocrației. Împăratul Joseph II a hotărât să deschidă spectatorilor balurile care se țineau în sălile luxoase ale palatului imperial Hofburg. Vienezii au adoptat imediat obiceiurile de la curtea imperială și eticheta acestor petreceri : decorul somptuos al sălii de bal, un cod vestimentar strict (femeile cu rochii de seară, albe, rafinate, diafane și ușoare precum frișca de pe prăjiturile Pavlova, iar bărbații în smoking sau cu fracuri elegante), formula  « Alles Walzer !» și cuplurile alunecând în ritmul valsului, sub strălucirea feerică a candelabrelor.  Chiar și sfârșitul balului (ca o ieșire din poveste) respectă un ritual : lumina devine difuză și orchestra intonează un ultim vals.

BIVUÁC, bivuacuri, s. n. Cantonament de trupe militare în afara localităților, în corturi sau sub cerul liber (din fr. bivouac).

Cuvântul bivuac are, la originea îndepărtată, termenul german „Beiwache”, care avea la bază cuvântul german elvețian „biwacht” (patrulă suplimetară de noapte), compus din „bi” – „pe lângă” și „wacht” – gardă. Termenul a fost introdus de mercenarii elvețieni în franceză unde a devenit „bivouac”; la început, în franceză însemna „gardă de noapte”. Cuvântul francez a pătruns în italiană (bivacco), în engleză (bivouac) și a revenit în germană „Biwak”. Și româna îl are tot din franceză.  

DOLAR, numele monedei mai multor state (SUA, Canada, Australia) are la origine cuvântul dialectal german „Daler”, al cărui corespondent literar este „Taler”. Talerul era o monedă austriacă de argint care a circulat în trecut și în țările române. Numele acestei monede are o poveste interesantă.

În 1519, în Boemia, s-a bătut o monedă cu argintul extras dintr-o mină de lângă orașul numit Sankt Joachimstal, Valea Sfântului Ioachim azi, Jachimor, în nord-estul Cehiei. Denumirea acestui oraș era un cuvând compus din numele propriu Sankt Joachim și germanul Tal – vale. De la Joachimstal s-a format cuvântul derivat Joachimstaler, gulden, taler din Joachimstal. Din acesta s-a izolat cuvântul „Taler”, în pronunțare dialectală „Daler”, care a fost apoi împrumutat de engleză (dollar ); din engleză l-a luat franceza și apoi româna.

FLEAC ~uri n. 1) Lucru sau fapt lipsit de importanță; nimic; mărunțiș; bagatelă. 2) la plural : vorbe lipsite de importanță; vorbe goale; baliverne; palavre; brașoave (din germ. Fleck).

FLEC, flecuri, s. n. Petic aplicat pe tocul încălțămintei (din germ. Fleck).

Cuvintele germane au puține sensuri, de obicei numai sensul preluat din germană. Există și câteva cazuri când împrumutul are alt sens decât cel originar. Cuvântul fleac (din germ. Fleck), de exemplu, a fost introdus prin intermediul cizmarilor germani, ca termen profesional. În germană el înseamnă „petic aplicat pe încălțăminte”, sens existent și în română. În română însă cuvântul și-a lărgit sensul, și-a modificat și forma (fleac), ajungând să însemne „lucru de mică importanță”.

Bibliografie :

Marius Sala, „Cuvintele – mesageri ai istoriei”, Ed. Meronia, 2009 ;

Marius Sala, „101 cuvinte moștenite, împrumutate și create”, Ed. Humanitas, 2010;

Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007;

https://dexonline.ro;

https://cnrtl.fr/definition/valse.

apr. 15

Călătorii. Barcelona. Plimbare prin Casa Battló

La început lui 1901, Josep Batlló Casanovas, un bogat industriaș barcelonez, a cerut voie de la primărie să-și demoleze casa și să-și construiască alta. Ideile industriașului barcelonez se inspirau din construcțiile florentine sau venețiene, din goticul catalan și din reședințele baronilor scoțieni.

În 1904 au început lucrările la Casa Batlló cu Gaudi care, asemenea unui pictor, și-a imaginat o clădire in culori, concepută în întregime din ceramică sau email, ca să răspundă constant și variat felului în care se reflectă lumina soarelui mediteranean.  

La începutul lui 1906, Casa Batlló a fost terminată și ea rămâne și astăzi una dintre cele mai inspirate construcții din Barcelona. Împreună cu Josep Maria Jujol, arhitectul transformă un anodin bloc de locuințe într-o avalanșă multicoloră de plăci ceramice intră într-un contrast abrupt cu piatra rece a balcoanelor în formă de cranii, cu un acoperiș a cărui siluetă reprezintă spinarea unui dragon, în loc de solzi fiind olane.

Gaudi nu și-a explicat niciodată opera, a condus lucrările la fațadă din afară, fără planuri precise, așa cum făcea de obicei. Ne-a lăsat astfel o casă plină de simboluri, un imaginar fantastic, un tablou care povestește o istorie de nedescifrat.

Holul de la intrare

Din holul de intrare de la parter se intră în sala privată a familiei Batlló printr-o ușă modernistă impunătoare. Acest spațiu evocă o atmosferă subacvatică care ne transportă în lumea fantastică a lui Jules Verne, cu felinare care seamănă cu o carapace de broască țestoasă, pereți cu forme sinuoase și o scară spectaculoasă din lemn. Balustrada, din lemn nobil, reprezintă spinarea unui animal mare care se ridică prin goluri imposibile.

Etajul nobil

Etajul Nobil este inima casei, un living unic care reprezintă cea mai înaltă expresie a modernismuluiși care ne arată cum trăia burghezia la început de secol trecut.

La acest etaj găsim biroul domnului Batlló și un șemineu curios în formă de ciupercă. Intrăm apoi în salon unde elementul central este o fereastră mare care dă formă unei tribune spre Paseo de Gracia, ideală pentru a vedea și a fi văzut. Remarcăm ușile mari din stejar cu forme organice, pe care Gaudí a integrat plăci de sticlă colorată, precum și un acoperiș complet ondulat care face aluzie la forța mării.

Terasa

Terasa este o parte esențialăa casei deoarece prin ea se distribuie aerul și lumina. Gaudí a mărit curtea astfel încât lumina naturală să poată ajunge în toate camerele casei. În plus, a acoperit-o cu dale în diferite nuanțe de albastru (mai intens în partea superioară și mai deschis în partea inferioară) pentru a obține o distribuție uniformă a luminii.

Vedere spre fațadă, de pe terasa Casei Batllo

Urmând aceeași logică, ferestrele din partea de sus sunt mai mici și pe măsură ce coborâm, ele devin mai mari (pentru a permite să intre mai multă lumină). Partea inferioară a ferestrelor are goluri din lemn care pot fi deschise sau închise, pentru a regla ventilația.

În partea centrală a curții, Gaudi a instalat liftul, din care este încă în funcțiune frumoasa cabină originală din lemn.

Gradina interioară

Din salonul familiei Batlló, situat în partea interioară a etajului Nobil, se ajunge în curtea exclusivă dinspate, o mică oază în mijlocul orașului, concepută pentru a fi savurată după-amiaza. Acest spațiu este remarcabil pentru pardoseala sa și pentru jardiniere acoperite cu ceramică și sticlă ca element decorativ.

Grădina interioară

Podul

Mansarda este un spațiu unic, o combinație rafinată de estetică și funcționalitate. Aceasta este o zonă de servicii, pentru chiriașii clădirii, care include spălătorii, încăperi de depozitare.

Acestea se caracterizează prin simplitatea formelor lor, inspirația mediteraneană prin culoarea albă și omniprezența luminii. Se remarcă o succesiune de 60 de arcade catenare, obținându-se astfel un spațiu care evocă cutia toracică a unui animal.

Acoperișul terasat

Pe terasa de pe acoperiș observăm coloana vertebrală a dragonului, care caracterizează fațada și pe care Gaudí o reprezintă cu țigle de diferite culori.

Cu toate acestea, adevărații protagoniști ai terasei de pe acoperiș sunt cele 4 șeminee cu forme sinuoase și policrome, concepute pentru a împiedica aerul să sufle din nou spre interior.

Bibliografie:

Gijs van Hensbergen – Gaudi. Povestea unui geniu solitar: inspirat, imprevizibil, generos și unic, Baroque Books & Arts, 2016.

Gijs van Hensbergen – Sagrada Familia, Baroque Books & Arts, 2018.

Fotografii din arhiva personala (aprilie 2019).

apr. 14

Călătorii. Barcelona. Casa Oaselor

„O tartă de cofetărie ornamentală” (Dali)

Gaudi a fost un personaj irepetabil. Arhitectura lui Gaudi, senzuală, blândă și erotică, incită la atingere. Este ca o « tartă de cofetărie ornamentală », cum spunea Dali în articolul său intitulat « Despre frumusețea înspăimântătoare și comestibilă a arhitecturii Modern Style », publicat în 1933 în revista suprarealistă Minotaure.

Opera gaudiană conține ecouri vagi ale renumitelor « pièces montées » din ciocolată, glazură și caramel create de legendarul Antonin Carême pentru banchetele țarilor, ale regilor și împăraților. Cel mai vestit ciocolatier din Catalonia zilelor noastre, Christian Escribà, construiește și modelează din când în când reproduceri atente ale caselor lui Gaudi, în semn de omagiu adresat maeștrilor săi, cei doi Antonio (Carême și Gaudi).

Casa Battlo – Barcelona

La începutul lui 1901, Josep Batlló Casanovas, un bogat industriaș barcelonez, a cerut voie de la primărie să-și demoleze casa și să-și construiască alta. Ideile industriașului barcelonez se inspirau din construcțiile florentine sau venețiene, din goticul catalan și din reședințele baronilor scoțieni.

brwon and black cathedrla
Casa Battlo – Barcelona

O avalanșă multicoloră de plăci ceramice

În 1904 au început lucrările la Casa Batlló cu Gaudi care, asemenea unui pictor, și-a imaginat o clădire in culori, concepută în întregime din ceramică sau email, ca să răspundă constant și variat felului în care se reflectă lumina soarelui mediteranean.  

Casa Battlo (arhiva personala)

La începutul lui 1906, Casa Batlló a fost terminată și ea rămâne și astăzi una dintre cele mai inspirate construcții din Barcelona. Împreună cu Josep Maria Jujol, arhitectul transformă un anodin bloc de locuințe într-o avalanșă multicoloră de plăci ceramice care intră într-un contrast abrupt cu piatra rece a balcoanelor în formă de cranii, cu un acoperiș a cărui siluetă reprezintă spinarea unui dragon, în loc de solzi fiind olane.

Casa se află într-o zonă de pe Paseig de Garcia cunoscută localnicilor drept „Manzan de la Discordia” (Cvartalul Discordiei), întrucât fiecare dintre cele cinci clădiri învecinate ilustrează câte un aspect al stilului modernista.

Casa Batlló – Casa Oaselor

Locuitorii o numesc « Casa Oaselor » pentru că are o calitate organică și scheletică. Partea de sus este decorată cu un val de culori care seamănă cu solzii unui dragon. Sub solzi, motive și mai colorate folosesc tehnica trencadis, preferată de Gaudi, un tip de mozaic care utilizează pătrate sparte, pietre, marmură și sticlă. Balcoanele seamănă cu niște cranii sau cu niște măști iar coloanele cu niște oase unesc ferestrele mari de la etajul nobil. Ceva magic se află în interior.

Casa Battlo (arhiva personala)

Este foarte greu de găsit o linie dreaptă în spațiosul etaj al Casei Batllò, ale cărei stucaturi, lambriuri și dale nu lasă niciun moment privirea să se odihnească : din sălița cu șemineu în formă de ciupercă, trecem în salon unde s-ar zice că un uriaș a trasformat tavanul într-o bulboană.

Casa Batlló este o apologie a fericirii, un tablou de inspirație marină, o lume onirică ce evocă natura și fantezia.

Casa Battlo (arhiva personala)

Fațada este poarta de intrare în acest univers de simboluri și când o contemplăm, vorbim deopotrivă cu lumina și cu culoarea.

Când a creat fațada, exuberantă și marină, Gaudi s-a comportat ca un pictor liber și fericit. A adăugat sculpturi involuntare, materiale reciclate și obiecte decontextualizate pe care le-a transformat în artă. Atunci când pe fațadă cade prima rază de soare a dimineții, strălucirea îi dă viață, precum o mișcare armonioasă și echilibrată, si devine un element viu în peisajul urban.

Casa Battlo (arhiva personala)

Casa Batlló – Casa Dragonului

Casa Batlló a fost cunoscută drept Casa Oaselor sau Casa Dragonului.  Partea superioară a fațadei, care seamănă cu spatele unui dragon, traversată de crucea cu patru brațe nu e altceva decât o aluzie la mitul Sfântului Gheorghe (Sant Jordi), patronului Cataloniei. Din această perspectivă, concepția acoperișului ar simboliza sabia înfiptă în dragon iar coloanele sub formă de oase ar aminti de victime.

„Nuferii” lui Monet

Alții au văzut în Casa Batlló un peisaj acvatic care amintește de „Nuferii” lui Monet, din cauza culorilor, a ceramicii și a fragmentelor de sticlă spartă.

Casa Battlo (arhiva personala)

Gaudi nu și-a explicat niciodată opera, a condus lucrările la fațadă din afară, fără planuri precise, așa cum făcea de obicei. Ne-a lăsat astfel o casă plină de simboluri, un imaginar fantastic, un tablou care povestește o istorie de nedescifrat.

Casa Battlo (arhiva personala)

Bibliografie:

Gijs van Hensbergen – Gaudi. Povestea unui geniu solitar: inspirat, imprevizibil, generos și unic, Baroque Books & Arts, 2016.

Gijs van Hensbergen – Sagrada Familia, Baroque Books & Arts, 2018.

Fotografii din arhiva personala (aprilie 2019)

apr. 12

Islanda. Poveste cu elfi

Îmi spuseseră dinainte că elfii sunt creaturi antropomorfice care locuiesc dincolo de nesfârșitele câmpuri de lavă, în cratere, în lagunele albastru cobalt, sub mușchiul verde fosforescent sau se ascund în fiorduri și în ghețarii translucizi. Înainte de călătoria mea în Islanda citisem undeva despre elfi că apar și dispar, că au picioare lungi și subțiri, ca niște filamente transparente, că limba lor nu se deosebește de adierea vântului, ca au puteri nemaivăzute și că pot prezice viitorul.

Mai tarziu am aflat cu înfiorare că în noaptea de Crăciun elfii aprind focuri în spatele fumarolelor de un galben selenar și dansează. În Islanda toți știu că în noaptea de Anul Nou poporul acesta ascuns se mută, elfii ating cu pași usori, aproape plutind, mușchiul rece sau lava împietrită, merg unul dupa altul, lent, ca niste coloane de fum. Unii tineri, fermecați de siluetele vaporoase ale elfelor, fără să vrea se duc după ele până în vârful munților sau până la capătul ghețarilor. Apar zile mai târziu, fără glas și fără să-și amintească pe unde au umblat, multă lume mi-a povestit.

Pe o cărare săpată într-o scurgere de lavă de la o erupție a vulcanului Hekla cineva mi-a spus « în noaptea de Anul Nou așează-te la o răscruce, stai nemișcată ca piatra și nu vorbi, indiferent ce se întâmplă. Vei vedea elfii adunându-se și cu priviri subțiri de gheață se vor mișca în jurul tău pe picioarele lor străvezii, vor apărea și vor dispărea ca un abur ». Un vânt rece mi-a atins vârfurile degetelor și m-am uitat repede în jur: doar cratere și munți roșii de riolită, văi și câmpuri de cenușă și lacuri de un albastru profund.

Altcineva mi-a spus « la solstițiul de vară sa ajungi la vulcanul Askya și să lași elfii să-ți facă daruri. Să nu-ți fie teamă, mi-a zis, chiar dacă în jurul tău e doar un câmp infinit de lavă. Apropie-te de craterul Viti, vei vedea în adâncuri un lac clocotitor, de un albastru turcoaz. Acolo elfii îți vor da ceva, dar să refuzi.»

Fusesem avertizată ca elfii ies din ascunzătorile lor atunci când cerurile dansează cu aurora boreală. Hazardul a facut sa vad vălurile aurorei în apropierea plajei de nisip negru de la Vik iar acum, după tot ce s-a întâmplat, cred ca erau în spatele rocilor de lavă și se uitau spre ceruri. Atunci am simțit doar o prezență subțire și o respirație pe care am confundat-o cu bătaia vântului. Nu am îndrăznit să-mi întorc privirile de la spectacolul aurorei și să mă uit în spate,

În a zecea zi a călătoriei mele în Islanda, când mă apropiam de Svartifoss, cascada în orga bazaltică de la Vatnajokull, am auzit o voce ascuțită, limpede, de fetiță, râsete stranii de copii și un clinchet de chei. M-am oprit brusc și niste degete subțiri de gheață m-au atins pe obraz.

Am privit împrejur : albastrul de cerneală al oceanului, albul zăpezilor eterne, verdele crud al mușchiului, negrul coloanelor de bazalt și galbenul unei roci vulcanice. Am auzit iar clinchetul de chei, atât de real și atât de aproape încât o secundă am crezut că vine din stânga mea, din spatele unor roci de lavă. Acea zi mi-a tulburat certitudinile fiindcă acolo, în natura nepământeană a Islandei, doar elfii au cheile.

*Text publicat în Revista Timpul Belgia sub titlul „Islanda. Natură nepământeană” (decembrie 2020).

apr. 08

Povestea gotică

A plecat astă-noapte. Doi trecători cu fețele ascunse sub pălării cu boruri imense l-au văzut strecurându-se ca o umbră pe lângă zidurile negre ale catedralei gotice. Abia atingea caldarâmul cu tălpile pantofilor verzi, uzați. Nici nu ar fi vrut să fie văzut de cineva, se uita din când în când trist în spate. Se simțea obosit, destul îl hăituseră. Mergea încet, iar luna plină îi lumina pantalonii turcoaz, din satin ce ieșeau de sub pelerina subțire.

Își aduce aminte ce se bucuraseră toți acum un an când apăruse în Piața Mare. Aduseseră torțe aprinse în toate colțurile Pieței Mari și aruncaseră pe cerul nopții jocuri de lumini la care se uitau cu priviri strălucitoare. Femeile îmbrăcate în rochii de organza în care se topiseră toate florile lumii mișcau evantaie din pene cu ochi de pasăre măiastră sau băteau din palmele acoperite cu mănuși de dantelă parfumată. Barbații, mândri de hainele, de pantofii și de nasturii lor lucioși turnau șampanie în pahare înalte, de cristal de Bohemia. Câte iubiri se înfiripaseră atunci, câți visaseră la călătoria vieții lor, câți își făcuseră planuri…

E adevărat că un fior rece i-a trecut pe toți și aripile grele ale unei păsări s-au întins deasupra Pieței Mari atunci când l-au vazut că poartă o mască, dar au uitat repede. Nu-i așa, s-au întrebat în șoaptă unul pe altul, că la miezul nopții unii își pun măști ca să alunge spiritele rele ? S-a auzit hohotul de râs al unui bărbat iar apoi au inceput să se învârtă cu toții din ce în ce mai repede în piruete nesfârșite și să viseze la planurile lor de marțipan. Ia te uită! și-a spus privindu-i trist din spatele măștii care îi acoperea partea de jos a feței.

Ultima dată l-au văzut când orologiul din Turn a bătut a douăsprezecea oară. A dispărut apoi în întunericul străduței înguste ce ducea în Piața Mare. S-au uitat după el doar garguiele cu gheare de piatră iar de la o fereastră a a zburat o pasăre de noapte cu aripi mari, foșnitoare. I s-au zărit doar ochii mici, galbeni ca niște frunze de toamnă.A plecat astă-noapte. Adusese cu el, într-un buzunar de la tunica din catifea verde, un an pe care nimeni nu și-l imagina. Dar ani ca acela pe care îl adusese el mai fuseseră și altădată, cu mult timp în urmă. Omenirea mai suferise și altădată din cauza ferestrelor închise, a ușilor bătute în cuie, a neîncrederii, a fricii, a bolii și a morții. Oamenii își mai ascunseseră și altădată chipurile în spatele maștilor.

Dar, prinși în piruetele lor mecanice de balerine din cutiile muzicale, oamenii uitaseră. Totuși, în celălalt buzunar al tunicii lui de bal, el le mai adusese ceva : șansa de a putea comunica și din spatele obloanelor trase ale ferestrelor. Încuiați în case și înghețați de teamă, au putut totuși să-și termine planurile lor din noaptea de Anul Nou, să vorbească unii cu alții ore în șir, să-și caute privirile în spatele ecranelor, să iubească, să citească, sa evolueze…să reziste… să învețe …să rămână în viață.

*Text publicat in Revista Timpul Belgia sub titlul „Povestea de început” (ianuarie 2021)

apr. 07

Cuvinte călătoare (IV). Cuvinte și delicatese

Cuvintele sunt ca păsările, nu țin cont de frontiere. Munții, râurile, lacurile, oceanele, mările nu vor opri niciodată zborul cuvintelor migratoare. Fie că au venit de la vecinii noștri din Europa, fie că au venit de la capătul lumii, cuvintele călătoare au zburat și și-au făcut cuib în limba română. Din Evul Mediu, în valuri succesive, mii de cuvinte ne-au trecut frontierele, aduse de neguțători sau de marinari, de călători sau de cuceritori, de savanți sau de scriitori, de conți, de soldați sau de imigranți.  Toate aceste cuvinte oferite de alte limbi ne leagă de alți oameni și ne invită să călătorim spre alte orizonturi.

Vă propun o plimbare printre cuvinte povestite, o odisee lingvistică ce ne va dezvălui istoria lor bogată, fascinantă sau surprinzătoare.

PRALÍNĂ, praline, s. f. Bomboană cu învelișul de ciocolată sau de zahăr și cu miezul de migdală sau de nucă (fr. praline).

Cuvântul „pralină” a intrat în limba română din limba franceză iar în limba franceză l-a adus… bucătarul contelui francez César de Plessis-Praslin.

Iată-ne la Montargis, nu departe de Orléans, în anul 1636, la castelul contelui César de Plessis-Praslin (1598-1675). Să Ne imaginăm cum era atunci viața la castel : rochiile din catifea roșie împodobite cu pietre prețioase, tunicile brodate cu pietre rubinii, festinurile sofisticate, mirosul dulce al prăjiturilor, al merelor caramelizate, al fructelor glasate, clinchetul ustensilelor de porțelan…

Clément Jaluzot, bucătarul-șef, orchestrează baletul acesta grațios și aromat. Cineva a povestit într-o seară târzie de vară că într-o zi bucătarul a scăpat din neatenție o migdală în caramel și i-a plăcut culoarea de miere caldă a noii bomboane. A gustat-o și s-a îndrăgostit pentru totdeauna de amestecul de gusturi, nemaiîntâlnit până atunci, dintre zahărul caramelizat, cu filamente asemenea unor țurțuri subțiri ca acele și migdala amăruie.

Când a gustat și contele, acesta i-ar fi spus bucătarului, cu un zâmbet în colțul gurii și cu ochii strălucitori: « La următoarea petrecere de la castel fiecare invitată va primi într-o cutie frumos ornată cu perle câteva astfel de … bomboane ».

Numele « praline », scris la început « prasline » a fost dat astfel în amintirea bomboanelor oferite de conte invitatelor sale.

CROASÁNT, croasanți, s. m. Produs de patiserie, din aluat fraged, în formă de semilună, cu diverse umpluturi (fr. croissant)

Cuvântul „croasant” a intrat în limba română din limba franceză (unde « croissant”» înseamnă « semilună ») și este adevărat că de fiecare dată când îl auzim ne gândim la un mic dejun  într-o cafenea elegantă din Paris, pe malurile Senei…

***

Totuşi, acest corn nu are o origine franceză.

Una dintre legendele gastronomice istoriseşte cum croasantul ar fi apărut prima oară în cuptoarele brutarilor din Viena, în 1683, când otomanii asediau oraşul de pe malul Dunării. Pentru a ajunge tocmai în inima orașului, turcii au săpat tuneluri. Un brutar vienez, Adam Spiel, ce se trezise în zorii zilei, a auzit zgomotele și a dat alarma. Asaltul turcilor a fost  respins și orașul salvat. Pentru a imortaliza această victorie, brutarii Vienei au făcut primul « Hörnchen » („cornuleț”, în germană) a cărui formă amintește de semilună – simbolul drapelului otoman.          

Astfel a apărut croasantul a cărui istorie este într-adevăr legată de istoria turcilor. Dar care este legătura cu Parisul ? Primele referiri în scris despre croasant apar în Franţa de-abia în anul 1853, în Des substances alimentaires, la secţiunea „pâini de lux”. De altfel, se spune că la micul dejun, Maria Antoaneta de Austria mânca și un „croissant” („un soi de pâine pe care obişnuia să o consume în copilărie, la Viena”, după spusele unei servitoare).

MANDARÍNĂ, mandarine, s. f. Fructul mandarinului, asemănător cu portocala, dar mai mic decât aceasta, cu coaja portocalie mai subțire și cu miezul mai dulce. (fr. mandarine).

Cuvintele mandarină și clementină au intrat în limba română din limba franceză. Interesul pentru aceste cuvinte crește dacă mergem pe urma etimonului francez.  

« Mandarine » era un adjectiv care desemna o nuanță de portocaliu. Se presupune că era culoarea tunicilor mandarinilor, funcționari din China feudală numiți astfel de europeni la sfârșitul secolului al XVI-lea. Numele mandarinilor vine din portughezul mandarim care vine din mantari, cuvânt care înseamnă « ministru de stat » în limba popoarelor de pe insula Sumatra.

Iar acești funcționari chinezi purtau niște frumoase tunici portocalii. Occidentalii căutau un nume pentru culoarea care făcea senzație în vara anului 1798 și au căzut de acord să folosească un portocaliu destul de … mandarin.

Undeva între Asia și Europa, pe un vapor, niște negustori care se pregăteau să vândă mandarine și portocale amare au transformat adjectivul în substantiv și și-au spus unul altuia : «De-acum mandarina are un nume ! »

CLEMENTÍNĂ, clementine, s.f. Fruct citric, hibrid dintre mandarină și portocala amară, având coaja roșie, lucioasă, cu aromă intensă și miez dulce. Din fr. clémentine.

Suntem în 1902, în orașul Oran în Algeria, în livada de citrice a unui orfelinat iar mandarinul și portocalul amar sunt plini de flori. Într-o dimineața luminoasă călugărul Clément a văzut că între acești copaci fructiferi a crescut un arbust care nu părea să fie nici mandarin nici portocal amar, ci un pic din fiecare. Călugărul Clément, mai spune povestea, își dorise dintotdeauna să obțină un nou fruct și iată că reușise.

Cuvâtul clementină este deci un cuvânt derivat de la numele călugărului Clément, adăugându-se sufixul -ină, după exemplul mandarinei.

Bibliografie :

Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Ed. Meronia, 2009 ;

Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007;

Dictionnaire historique de la langue française, Alain Rey, Le Robert, 2011.

apr. 02

Cuvinte călătoare (II)

Cuvintele sunt ca păsările, nu țin cont de frontiere. Munții, râurile, lacurile, oceanele, mările nu vor opri niciodată zborul cuvintelor migratoare. Fie că au venit de la vecinii noștri din Europa, fie că au venit de la capătul lumii, cuvintele călătoare au zburat și și-au făcut cuib în limba română. Din Evul Mediu, în valuri succesive, mii de cuvinte ne-au trecut frontierele, aduse de neguțători sau de marinari, de călători sau de cuceritori, de savanți sau de scriitori, de conți, de soldați sau de imigranți. Toate aceste cuvinte oferite de alte limbi ne leagă de alți oameni și ne invită să călătorim spre alte orizonturi.Vă propun o plimbare printre cuvinte povestite, o odisee lingvistică ce ne va dezvălui istoria lor bogată, fascinantă sau surprinzătoare.

Zahăr

Într-o dimineață luminoasă a anului 1175, într-un port la Marea Mediterană, doi negustori francezi împrumută de la niște marinari italieni cuvântul « zucchero”. Italienii îl luaseră pe „as-sukkar” de la arabi care, buni navigatori, călătoriseră la indieni să-l găsească acolo pe „çârkara”. Cum lucrurile bune călătoresc repede, europenii au descoperit atunci un produs nou venit tocmai din India: zahărul.

Povestea mai spune că arabii introduseseră trestia de zahăr în Egipt și de acolo au adus-o în Sicilia și în Andaluzia, până în grădina unde, la fiecare apus de soare, arhitectul se lăsa răsfățat de umbra portocalilor. Dar să mergem pe urma cuvântului care intrase în Europa pe două căi. Dacă o luăm pe calea bătută de marinarii italieni, descoperim că „zukkero” ne-a dat pe „Zucker” în germană, „sucre” în franceză și „suiker” în neerlandeză.

Dacă mergem pe coasta andaluză, vedem că „sukkar” precedat de articolul „al” ne-a dat spaniolul „azucar” și pe vecinul său portughez „açucar”. Iar zahărul românesc ? Este împrumutat, se pare, din greaca nouă (« zahari ») deşi există unele opinii care indică o provenienţă din limba bulgară (« zahar »).


Caramel

Caramel este un cuvânt de origine portugheză. În portugheză „caramelo” înseamnă „țurțure de gheață”. Este și numele unui desert preparat cu zahăr. Ce raport există între un cub de gheață și un caramel? Când topim zahărul, se formează filamente lungi, casante… asemănătoare stalactitelor.


Ciocolată

Cuvântul spaniol « chocolate » are la bază un cuvânt din nahuatl, vechea limbă a aztecilor, probabil « chocolatl », ce desemna o băutură din cacao și nuci de caju. Grație Mariei-Tereza a Austriei, europenii descoperă ciocolata, mai întâi sub forma sa lichidă și apoi solidă: o pastă fabricată din semințe de cacao prăjite și măcinate în care se adăuga zahăr, vanilie și alte condimente.


Tabac

În 1555 francezii introduc cuvântul « tabacco » pe care l-au împrumutat din spaniolul « tabaco », care, la rândul său, ar fi o deformare a lui « tsibatl ». În arawak, vechea limba a amerindienilor din Antile care trăiau în pădurea amazoniană, « tsibatl » desemna o trestie și un mănunchi de frunze pe care ei le aprindeau și le fumau. Un strămoș al pipei, am zice noi astăzi. Călugărul francez franciscan André Thevet (1504-1592) a adus câteva astfel de plante din călătoriile lui și le-a cultivat în grădina răcoroasă din Angoumois. Povestea nu ne spune în ce împrejurare călugărul l-a cunoscut pe Jean Nicot care era ambasadorul lui François II la curtea regelui Portugaliei. Nu știm cum a aflat Jean Nicot de plantele care creșteau în grădina călugărului franciscan, bine ascunse după o bancă din piatră. Știm doar că la una dintre petrecerile rafinate de la curtea Franței, Jean Nicot a adus o casetă în care ascunsese câteva frunze de tabac. Istoria a ținut minte numele acestui ambasador : « iarba lui Nicot » – așa a fost numit mai întâi tabacul.

Bibliografie:

Marius Sala, “101 cuvinte moștenite, împrumutate și create“, Ed. Humanitas, 2010.

Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007;

Marie Treps, “Le passionnant voyage des mots”, cahier thématique, Petit Larousse 2007.

*Articol publicat în Revista Timpul Belgia (ianuarie 2021)

apr. 02

Cuvinte călătoare (I)

Cuvintele sunt ca păsările, nu țin cont de frontiere. Munții, râurile, lacurile, oceanele, mările nu vor opri niciodată zborul cuvintelor migratoare. Fie că au venit de la vecinii noștri din Europa, fie că au venit de la capătul lumii, cuvintele călătoare au zburat și și-au făcut cuib în limba română. Din Evul Mediu, în valuri succesive, mii de cuvinte ne-au trecut frontierele, aduse de neguțători sau de marinari, de călători sau de cuceritori, de savanți sau de scriitori, de conți, de soldați sau de imigranți. Toate aceste cuvinte oferite de alte limbi ne leagă de alți oameni și ne invită să călătorim spre alte orizonturi.Vă propun o plimbare printre cuvinte povestite, o odisee lingvistică ce ne va dezvălui istoria lor bogată, fascinantă sau surprinzătoare.

Cuvântul „coșmar” a intrat în limba română din francezul « cauchemare » care are la bază un vechi hibrid picardo-neerlandez, « cauquemare ». În acest cuvânt compus găsim, pe de o parte, imperativul unui vechi verb francez, « caucher » – a apăsa, a strânge și, pe de altă parte, un vechi cuvânt neerlandez, « mare », ce înseamnă « fantomă care provoacă vise urăte ». Regăsim același cuvânt în anglo-saxonul « mare » – spectru, de unde « nightmare » în engleză. Înainte de a descrie un vis urât și angoasant (în 1833), « cauquemare » intră în limba franceză prin 1375 cu sensul de opresiune noctură, ideea fiind, fără îndoială, că am pășit pe spectre și că am deranjat fantomele.

Cuvântul « mască » este de origine italiană, de altfel, la carnavalul de la Veneția fiecare poartă o mască. « Maschera », ruda îndepărtată a cuvântului « mască » înseamnă « chip fals ». În spatele acestui cuvânt italian se află un cuvânt mult mai vechi, « maska », ce înseamnă « negru » dar și « vrăjitoare ». Într-adevăr, una dintre cele mai vechi metode de deghizare constă în înnegrirea feței.

Cuvântul « cacao » este un cuvânt din nahuatl, limbă vorbită de azteci. În religia aztecilor, arborele de cacao era cel mai frumos copac al Paradisului. Fructul său, numit « cacahuatl », a fost adus în Europa de către spanioli, care l-au numit « cacao». Când Ana de Austria ajunge în Franța pentru a se căsători cu Ludovic al XIII-lea ea aduce și rețeta unei băuturi pe bază de cacao: o băutură făcută din semințele măcinate ale acestui fruct. În această băutură ea va fi adăugat fără îndoială zahăr pentru a o îndulci, dar povestea cuvântului « zahăr » este …o altă poveste.

Cuvântul « sandwich » este un cuvânt de origine engleză care se leagă de titlul nobilului englez John Montagu, conte de Sandwich . Legenda cuvântului spune că sandwich-ul a fost inventat de către bucătarul contelui. Datorită acestui ingenios fel de mâncare, contele, căruia îi plăcea să joace cărți, putea să mănânce fără a se ridica de la masa de joc. Astfel, el nu pierdea nicio firimitură din prețiosul său timp.

Bibliografie:

Marius Sala, “101 cuvinte moștenite, împrumutate și create“, Ed. Humanitas, 2010.

Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007;

Marie Treps, “Le passionnant voyage des mots”, cahier thématique, Petit Larousse 2007.

*Articol publicat în Revista Timpul Belgia (decembrie 2020)

apr. 01

Cuvinte călătoare (III)

Cuvintele sunt ca păsările, nu țin cont de frontiere. Munții, râurile, lacurile, oceanele, mările nu vor opri niciodată zborul cuvintelor migratoare. Fie că au venit de la vecinii noștri din Europa, fie că au venit de la capătul lumii, cuvintele călătoare au zburat și și-au făcut cuib în limba română. Din Evul Mediu, în valuri succesive, mii de cuvinte ne-au trecut frontierele, aduse de neguțători sau de marinari, de călători sau de cuceritori, de savanți sau de scriitori, de conți, de soldați sau de imigranți.  Toate aceste cuvinte oferite de alte limbi ne leagă de alți oameni și ne invită să călătorim spre alte orizonturi.


Cuvinte care au călătorit din olandeză


Niciun cuvânt olandez nu este împrumutat în română direct din această limbă, cele mai multe au intrat în limba română prin franceză. Primele cuvinte olandeze au intrat în franceză în Evul Mediu (secolele XII – XIII) și au izvorât din valul comercial european. Mărfurile importate din Orient ajungeau în Europa prin porturile italiene Gênes și Veneția și de acolo erau aduse în Flandra, care asigura transportul lor către nord. Începând cu secolul al XII-lea, la mijlocul drumului, în târgurile renumite din jurul orașului Reims din regiunea Champagne, negustorii flamanzi aduc cu ei nu numai postavuri, dantele, scorțișoară, cuișoare și alte mirodenii ci și cuvinte care zboară spre Paris.

Buchinist

Iată-ne într-o dimineață arămie de toamnă, cu miros de castane coapte și de frunze umede, în Parisul secolului al XVI-lea, pe cheiurile Senei. Mergând către Pont Neuf, câțiva vânzători ambulanți se plimbă printre oameni și vând cărți pe care le țin într-un coș atârnat de gât sau în bandulieră. Sunt buchiniștii.

***

Astăzi pe cheiurile Senei timpul s-a oprit în loc. Câteva sute de buchinişti îşi deschid zilnic în faţa trecătorilor cutiile verzi în care își țin cărțile. Buchiniştii sunt bibliofili, anticari stradali, ei vând cărţi vechi sau contemporane, stampe, gravuri, reviste şi ilustrate vechi iar faimoasele lor cutii verzi apar nu numai pe numeroase cărţi poştale pariziene ci și în operele scriitorilor francezi. În jur de 250 de buchinişti mai sunt astăzi pe malurile Senei, ei făcînd parte, de fapt, din farmecul Parisului… Unii se tem însă că treptat vechii buchinişti chiar vor dispărea cu totul, cum au mai dispărut la Paris şi alte meserii: cei care aprindeau pe vremuri lampadarele sau cei care întorceau orologiile publice.


„Buchinist” este în limba română un franțuzism de dată recentă („bouquiniste”) cu sensul de „vânzător de cărți vechi, anticar” și este derivat din „bouquin” (carte veche). În 1459 franceza împrumută din olandeza medie „boekijn” (cărticică). Acest „boekijn” va deveni cuvântul francez „bouquin”. În spatele cuvântului din olandeza medie „boec”, al vechiului cuvânt englez „boc”, al germanului „Buch” sau al nordicului „bok” (toate acestea semnificând „carte”) stă ascuns un strămoș: germanicul „bōks”. Acest cuvânt este un derivat din „boka” ce înseamnă „fag”. Ce legătură este între un fag și o carte ? Pe tăblițele de fag erau scrise runele, caracterele sacre ale vechiului alfabet gotic și nordic. Astfel, acest cuvânt familiar „bouquin” ne spune că în spatele fiecărei cărți se află un copac. Și ne amintește de caracterul sacru al scrierii.

Bulevard

Cuvântul „bulevard” a fost împrumutat din francezul „boulevard” care în secolul al XVI-lea avea forma „bolevens” și însemna „întăritură de bârne”, apoi „zid de apărare”. Termen din domeniul fortificațiilor, cuvântul este cel mai sigur împrumutat din olandezul „bolwerc” care era compus din „werc” – lucrare și „bol” – grindă groasă. Fiindcă la începutul secolului al XIX-lea acest mod de apărare devenise inutil, pe fostele ziduri s-au plantat copaci și au fost amenajate locuri de promenadă. Cincizeci de ani mai târziu, odată cu dezvoltarea marilor orașe, bulevardul a devenit ceea ce este astăzi, o stradă foarte largă, fără de care nu ne putem imagina viața și mitologia urbană. Și nici „La bulivar, birjar, la bulivar! »

Vacarm

În 1288, franceza împrumută „wascarme”, după modelul unei interjecții olandeze, „Wacharme!”, care înseamnă „Ah, săracul de mine!”. Un astfel de apel era legat de ideea de ceartă, de dispută și din această cauză „vacarm” a luat sensul de zgomot asurzitor iar de la sfârșitul secolului al XIV-lea cuvântul „vacarm” desemnează un zgomot însoțit de țipete, de scandal.

Manechin

Manechin provine din francezul „mannequin”, care însemna la început „figurină, statuetă căreia i se puteau da diferite atitudini și care servea drept model pictorilor sau sculptorilor”; existau manechine de ceară sau de lemn. Sensul acesta se regăsește în cuvântul din olandeza medie „mannekijn”, derivat de la „man” – „om” cu sufixul diminutival „-kijn”. Cuvântul francez a evoluat la sensul de „manechin al croitorilor”, mulaj ce servea de model pentru confecționarea hainelor și pe care se făceau probe. Ulterior a căpătat sensul cunoscut astăzi, acela de „persoană (la început, tânără fată) care poartă un model de îmbrăcăminte pentru a-l prezenta publicului”.

Bibliografie:

Marius Sala, “101 cuvinte moștenite, împrumutate și create“, Ed. Humanitas, 2010.

Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007;

Marie Treps, “Le passionnant voyage des mots”, cahier thématique, Petit Larousse 2007.

Textul a fost publicat în RoExpat – The Romanian Expats New Magazine in Belgium (aprilie 2021)