Cămașa românească din lada de zestre. O poveste dintotdeauna

…lada de zestre avea în interior un mic sertar pentru salba de galbeni și alte podoabe, dar și pentru acte. Șiraguri de mărgeluțe, pietricele colorate, năsturași și bumbișori, fundițe mici cât fluturii de noapte, cerceluși cu boabe vișinii, pasmanterii aduse de marchitan, toate se găseau în cufărul de zestre.

Cămașa românească sau ia

Nu există date clare despre anul apariţiei iei în istoria poporului român. După etimologia cuvântului ”ie”, denumirea cămăşii tradiţionale româneşti se trage din latinescul „tunicae lineae”, ceea ce însemna tunică subţire purtată direct pe piele.

Nicolae Iorga a afirmat însă că numele bluzei vine de la „inia” (denumirea inului din care era realizată cămaşa). Mai ştim ca în Banatul de Munte femeile îşi denumeau cămaşa „ăienie”. Sunt presupuneri.

Cămașa românească se numeşte IE în puţine locuri din ţară, mai exact în centrul şi sudul Olteniei, în rest ea purtând denumirea de cămaşă (Muntenia, Banat, Moldova, Dobrogea etc.), pe alocuri ciupag (în Bistriţa) ori spătoi în Bihor.

Crearea unei cămăși necesita timp, măiestrie, răbdare, muncă susţinută, orice cămașă era prețioasă, aşadar era păstrată cu sfinţenie şi respectată. Nimeni nu dădea cămașa cu împrumut (nici măcar surorile nu îşi împrumutau cămăşile una alteia) şi nu o arunca atunci când rămânea ramânea mică. Era dată cadou pe linie directă, fiicei sau nepoatei. Dacă nu avea cui lăsa preţioasa cămaşă de cununie, de exemplu, la moartea femeii, aceasta era îmbrăcată cu ea.

Cămașa românească autentică, ia, este, așadar, moștenire de familie, se transmite din generație în generație, ea vine din lada de zestre.

Lada de zestre

Lada de zestre este lada în care se strângeau, de-a lungul anilor, rând pe rând, haine ale miresei (cămăși, fote, ilice, albituri) dar și așternuturi, ștergare, fețe de masă, preșuri și păretare.

Deseori lada de zestre avea în interior un mic sertar pentru salba de galbeni și alte podoabe, dar și pentru acte. Șiraguri de mărgeluțe, pietricele colorate, năsturași și bumbișori, fundițe mici cât fluturii de noapte, cerceluși cu boabe vișinii, pasmanterii aduse de marchitan, toate se găseau în cufărul de zestre.

Cuvântul zestre are o poveste interesantă.

Provine dintr-o formulă solemnă a latinilor, formulă care (con)sfinţea/”pecetluia” orice jurământ, angajament, promisiune de credinţă, pe scurt, orice înţelegere, alianţă sau contract.

Formula începea așa: „dextrae dextras iungentes, fidem obstrinximus…”, în traducere liberă: „ne-am dat mâna (dreaptă) şi de acum ne uneşte credinţa”.

Cu timpul, se pare, nu mai rosteau toată formula, ci doar primul cuvânt, dextrae, iar zestre din românește o arată limpede.

Dextra sau dextera (de unde neologismul dexteritate) era mâna dreaptă.

Mâna dreaptă era la romani simbolul, prin excelenţă, al încrederii. Al protecţiei, al prieteniei şi al credinţei. De fapt, mâna în sine era la ei un simbol al acţiunii, al înfăptuirii şi, de aici, al împlinirii unui jurământ/cuvânt dat. O veche credinţă romană spunea că în mâna dreaptă locuia Fides, Încrederea, zeiţa jurămintelor şi a contractelor.

Când romanii spuneau „dextrae !” spuneau, de fapt, „ne-am înțeles, am bătut palma”.

Din acest „dextrae !” a apărut în română zestre.

Surse consultate:

1. Gh. Gutu, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, București, 1993;

2. Les symboles de l’engagement dans les rits  nuptiaux, de l’Antiquité à nos jours, Marion Jacquet, Colloque 2011 de l’ Institut Albert le Grand;

3. Dictionnaire Étymologique Latin, M. Bréal et a A. Bailly;

4. Zenaida Luca-Hac, Logodna_cuvantul_dat_si_vremea_cea_buna-34174

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

code