Rue Saint-Honoré 115
Aproape de Jardins de Tuileries, pe rue Saint-Honoré, se găsește la numărul 115 cea mai veche farmacie din Paris. Nu se știe cu exactitate când și cum a apărut acolo și nici cine au fost primii proprietari. Oamenii încep să vorbească de apoteca și de apotecarul de pe rue Saint-Honoré cam de pe la 1715.
Pe vremea aceea, farmaciștii erau niște persoane enigmatice. Bănuiți a fi urmașii direcți ai alchimiștilor, ei erau deținătorii unor formule ezoterice. Caracterul straniu al meseriei apotecarului era amplificat și de etichetele cu forme ciudate, unele cu craniul cu oase de mort, lipite de flacoane și pe care erau scrise lucruri de neînțeles pentru profani, precum ex codeini phosphas, nux vomica, argentum coloidale. Clienții îl vedeau înconjurat de borcane, de mojare, pistiluri, spatule, balanțe, aplecat deasupra alambicului, rostind vorbe vechi înțelese doar de cei din tagma lor, precum oficina sau receptura.
În 1789, pe vremea balurilor luxoase de la Versailles, Axel von Fersen, un conte suedez, se îndrăgostește de Marie-Antoinette. Contele află, nu se știe prin ce mijloace, că în farmacia de pe rue Saint-Honoré apotecarul fabrică „extraits évaporés dans la vapeur et dans le vide”. Se înțelege ce se ascunde în spatele acestui anunț : în farmacie se fabrică și se vinde cerneală simpatică. Nimeni nu trebuia să intercepteze scrisorile și nici să afle ce îi scrie el Reginei Franței. De altfel, misterul scrisorilor dăinuie și astăzi, descifrându-se foarte puțin din corespondența contelui suedez cu Marie-Antoinette.
Coborâm pe o scară îngustă în colimaçon și intrăm în poveste…
Orologiul din Turn bătu de patru ori și o rafală de vânt alungă un stol de rațe sălbatice în spatele garguielor de la catedrală.
Ar fi bine să mă grăbesc, își zise Hervé Bretonul, uitându-se la frunzele strânse lângă zidurile de cărămidă roșie.
O luă pe lângă casa normandă, trecu podul și apoi o ținu tot la stânga, pe lângă Hale. Fără să-și dea seama, ajunse pe strada Saint-Honoré. Contele îi zisese acum două zile că farmacia bătrânului Gassicourt se află la numărul 115 și că trebuie să bată tare la ușă.
Apotecarul e cam surd și nici nu mai vede bine, spunea cineva aseară la Taverna Nebunului.
E orb ca o cârtiță, îi șoptise o femeie cu părul roșu, lipindu-se ușor de el. Apucase să vadă doar că părul i se strecura ca un șarpe între sânii bine strânși în decolteul rochiei.
Stă toată ziua aplecat deasupra alambicului și trage în piept mirosul de plante și de uleiuri. I s-au stricat ochii de la vapori. Uneori amestecă și otrăvuri. Ține în spatele prăvăliei niște vase de porțelan cu desene pe care nu le-a deslușit nimeni, în care ascunde rădăcină de madragoră, opiu, lemn de aloe și tămâie. El spune cui îl întreabă că păstrează acolo frunze uscate de salvie, semințe de bujori, cuișoare și cimbru. Dar nu-i adevărat. Toți știu că-i vrăjitor. Să te uiți cu atenție și ai să vezi că pe ușa prăvăliei e desenat un glob roșu pe-un piedestal de lemn. E semnul magilor. Se spune că se trage dintr-o familie de alchimiști și că o dată pe an transformă nisipul în aur.
Se opri în fața oficinei lui Gassicourt și se uită la orfeveria de la ferestre. Auzise că patru luni lucraseră la ea niște meșteri orfevri veniți tocmai de la Marsilia.
Îl zări pe apotecar aplecat deasupra unor borcănașe pe jumătate pline cu niște prafuri albastre, amestecând cu o spatulă subțire o alifie purpurie.
Parcă ar face vrăji, își șopti înfrigurat. Avea dreptate aseară faptura aia roșcată de la Taverna Nebunului. Apotecarul ascunde ceva.
Chiar atunci bătrânul ridică ochii și-i făcu semn să intre. Deschise ușa și îl învălui mirosul de valeriană și rozmarin. Inspiră adânc și simți cum îi fuge pământul de sub picioare. Sleit de puteri, se apropie de etajerele cu mojare, borcane și flacoane pe care erau lipite etichete cu cranii cu oase de mort. Un fior îi coborî pe șira spinării. Apotecarul era înalt și slab, osos și își mișca repede deasupra borcănașelor degetele subțiri, acoperite cu piele pergamentoasă.
Seamănă cu un păianjen, îi trecu prin gând.
Mi-a spus suedezul că ai să vii. Tu ești Hervé Bretonul ? Vino mai aproape, spuse cu o voce răgușită Gassicourt și lăsă deoparte spatula subțire. Mai întâi dă-mi bursa cu ludovici. Suedezul nu duce lipsă de bani, îl auzi pe bătrân.
Hervé Bretonul puse bursa pe masa din lemn, lângă balanța aurie. Bâtrânul se opri brusc în fața unor rafturi cu niște borcane închise la culoare și luă unul. Aici e ceea ce-i trebuie suedezului pentru scrisorile lui. Iar ție, Hervé Bretonul, nu ți-ar strica niște Aqua Cinamonius pentru păr. Ține flaconul ăsta.
Cu o mișcare rapidă, Hervé Bretonul ascunse flacoanele în unul din buzunarele pelerinei și se îndreptă repede spre ușa farmaciei. Afară se înserase și apusul de culoarea caisei coapte lumina străduțele Parisului și garguiele de la catedrală.
Comentarii recente