Distileria de lichior și cofetăria olandeză. O poveste de la 1672

Trebuia să ajungă la fosta distilerie de lichior de struguri. Știa că acolo se ascunde cofetarul. Distileria de lichior nu mai exista demult, pe locul acela se ridica acum o prăvălie.

Nu se știe care a fost prima fabrică de zahăr din Amsterdam. Se știe doar că în 1597 existau doar trei astfel de fabrici, unele dintre ele foste distilerii de ulei sau de lichior de struguri.

200 de ani mai târziu, Amsterdamul număra 112 făbricuțe de zahăr. Acestea erau ridicate fie pe străduțele pietruite, în spatele caselor cu arhitectură spectaculoasă din centrul medieval, fie la est de apa canalului Keizersgracht. Aceste rafinării de zahăr erau adesea clădiri cu cinci sau șase etaje, mult mai înalte decât o casă privată.

Construit pe malul unui canal, Jordaan era pe atunci un cartier aglomerat, murdar, locuit de muncitori și artizani. Era înțesat de depozite, de țesătorii de brocarturi, taftale și mătăsuri, de imprimerii și de vopsitorii dinspre care veneau mirosuri grele, înțepătoare. Pe marginea străduțelor pavate cu piatră, murdare de bălegar, se găseau mici distilerii de lichior și de ulei, mori de tabac, de lemn-dulce și de semințe.

În timp, rafinăriile de zahăr și făbricuțele de bomboane s-au mutat din centrul medieval al Amsterdamului în cartierul Jordaan.

Pășește apăsat pe străduța pietruită pe care trec din când în când trăsurile negustorilor bogați. Clopotul bate ora patru după-amiaza și aerul este neclintint deasupra culorii de nămol a apei. Locuitorii Amsterdamului o urmăresc din spatele draperiilor palide, de pe marginea canalelor, din ușile prăvăliilor…

Ajunse la Amsterdam într-un octombrie auriu al anului 1672, pe Herengracht, în acea parte a Canalului Lorzilor cunoscută sub numele de Curba de Aur. Îi plăcea cum se oglindeau în luciul apei casele cu forme stranii și cu creneluri în trepte. Le vedea impunătoare, bijuterii filigranate fixate în mândria Amsterdamului. Deasupra acoperișurilor, norii aveau culoarea șofranului și a caisei. Veneau din când în când mirosuri amestecate, de frunze ude, de scorțișoară și de zahăr ars.                                                                                                               

Trebuia să ajungă la fosta distilerie de lichior de struguri. Știa că acolo se ascunde cofetarul. Distileria de lichior nu mai exista demult, pe locul acela se ridica acum o prăvălie unde se vindeau dulciuri de tot felul.

Traversă Piața Dam și o luă pe lângă clădirea nouă a Bursei. Pe Warmoestraat își dădu capul pe spate și se uită la casele înguste și înalte ale negustorilor de zahăr din Surinam și ale vânzătorilor de mătase. Trăsurile treceau hurducându-se pe lângă ea. Se opri o secundă în fața vitrinelor care vindeau ceramică italiană, mătase de Lyon, tafta spaniolă, porțelan de Nurnberg și țesături din Harleem. Cu greu își făcu loc prin mulțimea de pe Kalverstraat, printre prăvălii, fabricuțe de bomboane, tiparnițe și vopsitorii, mercerii și spițerii. Peste toate pluteau mirosuri înțepătoare de vopseluri și de bălegar.                             

Deodată o văzu. Rămase în fața vitrinei în care stăteau, ca niște cadouri, poffertjes și faguri hașurați, marțipane, omuleți din turtă dulce, gogoși din zahăr vanilat, migdale și cuișoare. Deasupra ușii scria mare Strugurele și cineva desenase stângaci cu vopsea albă două pâinișoare de zahăr. Aici era fosta distilerie. O găsise. Acum trebuia să-l găsească și pe cofetar. 

Împinse ușa de lemn și intră în prăvălioară. Farfurii din ceramica de Delft, cu modele complicate de frunze și flori, o îmbiau cu biscuiți aurii și crocanți. Pe rafturi erau așezate prăjituri cu portocale și lămâie, chifle cu fructe, gogoși acoperite cu susan și scorțișoară și biscuiți condimentați. Roșu la față, trântind tăvile cu faguri răciți, cofetarul veni repede spre ea, fără să o recunoască, și îi puse într-un cornet de hârtie câțiva biscuiți cu scorțișoară și ghimbir, un pumn de poffertjes și patru-cinci gofre precum fagurii.

„Am și kandeel din vin condimentat, îngroșat cu fructe uscate și miere, dacă vrei”, îi spuse cu o voce răgușită.

Era un băiat de vreo douăzeci de ani, înalt și osos, blond și cu un zâmbet care îi lumina fața. Venea din Utrecht și ajunsese acum câteva luni la Amsterdam. Noaptea lucra la Pelicanul, o rafinărie de zahăr din Jordaan, iar ziua, aici la Strugure, la prăvălie. 

Ea nu-i răspunse. Se lipi ușor de el, îi șopti ceva în limba aceea pe care nu o înțelegea nimeni și îi strecură un pachet în buzunar. Cofetarul se opri brusc din treabă, se așeză pe un scaun cu spătarul înalt și rămase nemișcat, cu fața în mâini și cu coatele murdare de făină pe tejghea.

Așa îl găsi la apusul soarelui un cerșetor care intrase să-și cumpere niște poffertjes.

„Bietul băiat nu-și mai amintea nimic, povestise mai târziu cerșetorul la berăria din colț. Ieșise din prăvălie uitându-se uluit în jur și tot spunea că trebuie să ajungă la o rafinărie de zahăr. Avea ceva în buzunar, dar nu am reușit să văd ce…”

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

code