Quisqueya, „mama tuturor pământurilor” în limba indienilor taïno
Din clipa în care am știut că merg în Dominicană, mi-am dorit să văd cum sunt oamenii în afara hotelului, să le descopăr cultura, ritualurile, să văd cum se îmbracă. Să mănânc mâncarea locală, să gust mirodeniile, să simt mirosul de cafea și de cacao, de cocos, de papaya și de goyave. Să văd o piață, să intru într-o catedrală și să văd cum se joacă niște copii. Să văd pădurea tropicală, plantațiile de trestie de zahăr și de cafea. Să văd cum trăiesc dominicanii, să aflu puțin din mentalitatea acestui popor despre care nu știu nimic. Îmi amintesc ce am citit cu ani în urmă în romanul* lui Vargas Llosa. Republica Dominicană a trecut peste ocupația haitiană, invaziile spaniolilor și ale nord-americanilor, peste războaiele civile și luptele între bande și caudillos și peste dictatura lui Trujillo. Și a renăscut din propria-i cenușă după toate nenorocirile venite din cer, de pe mare, de pe pământ sau din adâncul pământului.
***
Ziua începe devreme în Dominicană, la ora 6 sunt deja în picioare. În Belgia e trecut de amiază. Iarăși senzația de zile și nopți fără sfârșit. Abia am timp să-mi beau cafeaua, că ajunge taxiul. Avem de mers mai mult de o oră până la locul de întâlnire cu ghidul. Pe marginea drumului, plantații de trestie de zahăr cât vezi cu ochii, orezării, palmieri, pâlcuri de bananieri pitici. Din când în când, grupuri de bărbați. Sunt haitieni, de cele multe ori aflați ilegal in Republica Dominicană, tăietori de trestie de zahăr și plătiți cu 3 dolari pe zi.
Ne urcăm într-un autobuz vechi, fără geamuri și cu frunze de palmier în loc de acoperiș. Mă învăluie arșița și umezeala din aer lipește dogoarea de corp ca o a doua piele. Abia acum începe excursia noastră în interiorul insulei Hispaniola. Ne îndreptăm spre munți, spre plantațiile de cafea, ananas, tutun și cacao.
***
Sărăcie lucie prin satele dominicane, casele – patru pereți acoperiți cu frunze de palmieri care țin răcoare, dughene înșirate una lângă alta în stradă, în curțile din spate, munți de fiare vechi și anvelope. Sărăcie, miros de motorină, zgomot și culoare, mult albastru. Ambalaje de chipsuri topite de căldură, pet-uri, gunoaie. Multe comedor-uri unde nu-mi dau seama ce se vinde. În fața caselor, dominicanii stau, dorm, lâncezesc. În zonele turistice sunt mai activi, un dollarito e întotdeauna binevenit.
Nu există nici un fel protecție socială în Dominicană, nici pensie, dar asta pare să nu-i îngrijoreze prea tare. Analfabetismul e endemic, școala a devenit obligatorie abia din 2007. Dar nu toți copiii se duc la școală. Pur și simplu nu au bani.
Văd câțiva copii, ne fac cu mâna, ne zic hola. Un copil îmi arată un cocoș negru pe care îl ține mândru în brațe. Nu înțeleg imediat. Ghidul ne spune că luptele cu cocoși sunt interzise de ceva timp în Dominicană, dar localnicii încă mai cresc cocoși. Îi văd căutând umbra pe sub frunze de babanier.
Din păcate, aflu de la ghid, covidul a adus dominicanilor ceva mult mai grav decât problemele sanitare. Covidul a pus tableta în brațele copiilor. Nu se mai joacă afară așa cum o făceau acum patru ani. În piața din Huguey, în strigătele vânzătorilor, printre saci cu yuca, lămâi verzi și cartofi dulci, printre pui jumuliți, capete și picioare de porc, o fetiță se uita vrăjită în tabletă. Intrăm în catedrala de la Higuey unde Fecioara Maria s-ar fi arătat într-un portocal.
Comentarii recente