Cuvinte migratoare (9). Delicatese de Paște în Revista Timpul Germania

Odinioară

Odinioară, oamenii trăiau sărbătorile Paștelui în tihna unor vremuri fericite. În satele ieșite din mohoreala iernii, cu grădini greblate, cu lumina varului acoperind pereţii caselor și tulpinile pomilor. În târgurile cu case mici și patriarhale, ascunse sub bolți vechi, toți trăiau bucuria de Paşte. Venea miros de fum, de ceară, de pământ reavăn și de urzici strivite.

Creştinii aşteptau apropierea miezului de noapte şi chemarea tainică la marea sărbătoare, vestită de dangătele clopotelor. În noaptea liniştită şi înmiresmată de zambile, flori de cais şi aburul cozonacilor abia scoşi din cuptoare, întreaga suflare mergea cu smerenie la slujbele de la bisericile luminate doar de candele şi lumânări pâlpâind sub icoane.

Peste zi, în bucătăriile năduşite de fierbinţeala cuptoarelor, ouăle roşii cu migală încondeiate zâmbeau din panere, păştile rumenite în tingirile de aramă se aliniau pe mese. Cozonacii mândri aşteptau să îndulcească şi să bucure sufletele trecute prin îndelungatul post.

De prin vechi cărți de bucate

De prin vechi cărți de bucate aflăm că praznicul împărătesc era pregătit cu aleasă grijă creștinească, îndestularea mesei de Paște lăsând adeseori locul pioșeniei. De aceea, până la miezul nopții se mânca doar de post. Jupânesele dădeau poruncă bucătarilor să aducă din cuhnii sau de pe rafturile gherghirelor tipsii cu zacuscă, fasole bătută, lăptuci, măsline și verdețuri.

Mai târziu se ivea platoul cu felurite suluri de brânzeturi, frecate cu chimion și alte mirodenii, îmbogățite cu bucățele de șuncă afumată sau amestecate cu boabe de struguri păstrate în beci, pe foi de pergament.

Pe lângă ouăle roșii, dichisite cu foi de ceapă sau fierte în zeamă de sfeclă roșie, apoi cu migală încondeiate, drobul nu putea lipsi nici el de pe masa de Paște. Se servea rece, tăiat în felii puse pe o tipsie de argint, aranjate frumos pe un pat de salată verde și decorat cu feliuțe de ridichi ochioase. Nu se făcea doar drob, ci și o tavă cu friptură de mușchiuleț de berbecuț cu sosuri brune drese cu vin roșu de împărtășanie. Venea apoi tablaua cu fileuri de pește făcute la cuptor și unse apoi cu un sos bogat de alămâie. Cozonacul se lăfăia mereu pe masă. Dintotdeauna cuceritor, cu stafide și cu mirodenii aduse de pe tărâmuri îndepărtate, praftorisit cu ape de portocale și zahăr de trestie, cozonacul era aromit cu păstăi de vanilie, din care jupânițele și boieroaicele din vremuri de demult se nărăveau și se răsfățau.

Puțină etimologie

COZONACUL

«Cozonac» este un cuvânt înregistrat abia în Dicționarul francez-român al lui Ponbriant, deci la sfârșitul secolului al XIX-lea. Etimologia sa nu este clară, probabil că are la bază grecescul kosonachi, derivat de la kosona („păpușă”) datorită formei date uneori acestei prăjituri.

DROBUL

Amintire milenară a Paștelui Ortodox, numit pe alocuri plăcintă de cighir, drobul este strofa a patra, cea care se recită după incantația anafurii, clinchetul ușor al ouălor ciocnite și foșnetul feliilor de pască.

Cuvântul drob circulă în română și cu sensul de bucată (vezi drobul de sare din povestea lui Creangă) care provine de la verbul slav sdrobiti (a face fărâme). Slavul drob a pătruns și în maghiară („darab”-bucată), iar din maghiară, cu înțelesul de acolo, a fost împrumutat de graiurile românești din Transilvania – „dărab”. Cu sensul de „mâncare de miel preparată din organele interne tocate, amestecate cu verdeață și învelite în prapur”, cuvântul drob a fost împrumutat din bulgară (în bulgară „drob” înseamnă „plămân”), iar în alte limbi slave, printre care și sârba, are sensul de intestine.

USTUROIUL 

Cuvântul «usturoi» provine din latinescul ustulare care însemna a arde. Tot din ustulare româna îl are și pe a ustura.

În cazul nostru, ustulare a dezvoltat un sens inedit: „a consuma ceva pregătit prin foc”. Interesant este faptul că, pornind de la ideea gastronomică a lui ustulare, româna a creat substantivul usturoi.  Gustul puternic înțepător al legumei noastre a stat la originea derivării cu sufixul augmentativ -oi. Probabil că, dacă papilele gustative ar fi fost mai puțin înțepate, româna s-ar fi folosit de un sufix diminutival, creând derivatul usturel.

Dar MUJDEIUL?

În limba latină, usturoiul era allium care a devenit ai în graiurile românești din Ardeal. Cuvântul ai e pe cale de dispariție azi. Puțină lume îl mai folosește chiar la țară, dar a rămas în cuvântul mujdei care provine din combinația must + de + ai.

***

Bibliografie:

  • Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create, Ed. Humanitas, 2010;
  • Ionel Funeriu, Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019;
  • Dan-Liviu Boerescu, Marile familii boierești. Istorii incredibile cu parfum de război si pace, Ed. Integral, 2020;
  • Ion Mitican, „Iași, file de demult”, Ed. Tehnopress, 2010.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

code