Prin Iașul de odinioară (VIII). Cafenele celebre: orientale, occidentale și cafés chantants

Primele cafenele au apărut în Iași în urmă cu câteva secole, prin secolul al XVII-lea, și aveau proprietari turci, evrei, greci sau armeni.  

Termenul de „cafenea” vine de la persani și înseamnă “o casă a cafelei”, un local public în care se putea bea cafea. Turcii au meritul de a fi preluat acest tip de local si de a-l fi transmis mai departe, sub numele de „cahvenea”, iar în prezent, „cafenea”.

Prin 1867, la Iași erau înregistrate 24 de cafenele. Aceste localuri au fost de două tipuri: orientale și occidentale.

Cafenelele orientale

În cafenelele orientale, narghileaua, cafeaua şi dulceţurile erau nelipsite. În timp ce-și consumau licoarea preferată, învăluiți în rotocoale de fum, clienții se delectau jucând zaruri, table sau diferite jocuri de cărți. Vagabonzii sau tot felul de pierde-vară, nemulțumiții sau inșii infatuați-guralivi se adunau adesea pentru a-și exprima necazurile. Cafeneaua părea un loc de distracție pentru cei de condiție modestă, incluzând aici artizanii, negustorii, slujbașii particulari sau militarii. Vorbăria lor era în măsură să stârnească temerile puterii. De vorbele de prin cafenele se temeau și dregătorii curții domnești, pentru că vorbele puteau fi răstălmăcite, transformate în zvonuri și puteau ajunge la urechile domnești.

Cafenelele orientale nu s-au bucurat de o reputație prea bună, fiind insalubre, pline de fum de narghilea. Se adunau acolo personaje de tot felul și toți împătimiții jocurilor de noroc. Cartoforii, bețivii, șarlatanii se strângeau prin aceste locuri rău famate, stricând atmosfera orașului.

Ce scriu călătorii străini?

Iată cum arăta o cafenea orientală la începutul secolului al XIX-lea, în descrierea consulului francez Recordon :

„Aceste cafenele după moda turcească au doar o sală mare cu o bancă de jur-împrejurul pereților, acoperită cu rogojini sau cu covoare, perne pe care te așezi turcește pentru a fuma și a bea cafeaua care se aduce fără a fi cerută celor care vin în aceste locuri de întâlnire. De obicei, deși este multă lume, domnește o tăcere adâncă, întreruptă câteodată numai de zgomotul făcut de jucătorii de dame sau de șah”.

Cafenele occidentale

Cafenelele occidentale, situate in zona centrală a Iașului, se bucurau de o clientelă selectă și erau cele mai cunoscute.

Cele mai prospere se găseau pe străzile Lapușneanu și Mitropoliei, în proprietatea lui Hainirie Zeltin. Pe Strada Mare, era cafeneaua patronată de Adolfu Fainstein și Constantin Dimache, pe strada Podu Vechi era localul ce apartinea lui Gabriel Missir, iar pe strada Primăriei era locanta lui Haimu Abramovici.

Înainte de apariția hanurilor, cafenelele țineau locul acestor locante. Prin secolul al XIX-lea, cafeneaua era locul întâlnirilor pentru cei care-și cautau prieteni și interacțiune socială.

Denumita “academia cetățenilor”, cafeneaua era locul unde se întâlneau tot soiul de oameni, de la bogați la săraci, de la învățați până la cei fără stiință de carte. Se discuta politica, se aflau ultimele noutati din oraș, se spuneau tot felul de barfe ; adeseori politicieni și gazetari le treceau pragul pentru a strânge noutăți și opinii.

Una dintre cafenelele celebre din Iasi în acele vremuri era cafeneaua Traian. Aceasta era cunoscută în epocă prin clienții săi fideli, pasionați jucători de șah, table și domino. Unii veneau la cafenea doar pentru a-și satisface pasiunea pentru jocul de șah și nu plecau de acolo decât la închiderea localului.

Café chantant

Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea a apărut în Iași un nou tip de cafenea denumită “café chantant”, un fel de cabaret, cu plata la intrare, unde oaspeții erau delectați cu muzică vocală.

Bibliografie :

Constanța Vintilă-Ghițulescu, „Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750-1860”, Ed. Humanitas, 2015 ;

„Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea”, vol.I, coord. Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Ș. Rădulescu-Zoner, M. Stroia, P. Cernavodeanu, Ed. Academiei, București, 2004 ;

Ion Mitican, „Iasi, file de demult”, Tehnopress, 2010.