Islanda. Poveste cu elfi

Îmi spuseseră dinainte că elfii sunt creaturi antropomorfice care locuiesc dincolo de nesfârșitele câmpuri de lavă, în cratere, în lagunele albastru cobalt, sub mușchiul verde fosforescent sau se ascund în fiorduri și în ghețarii translucizi. Înainte de călătoria mea în Islanda citisem undeva despre elfi că apar și dispar, că au picioare lungi și subțiri, ca niște filamente transparente, că limba lor nu se deosebește de adierea vântului, ca au puteri nemaivăzute și că pot prezice viitorul.

Mai tarziu am aflat cu înfiorare că în noaptea de Crăciun elfii aprind focuri în spatele fumarolelor de un galben selenar și dansează. În Islanda toți știu că în noaptea de Anul Nou poporul acesta ascuns se mută, elfii ating cu pași usori, aproape plutind, mușchiul rece sau lava împietrită, merg unul dupa altul, lent, ca niste coloane de fum. Unii tineri, fermecați de siluetele vaporoase ale elfelor, fără să vrea se duc după ele până în vârful munților sau până la capătul ghețarilor. Apar zile mai târziu, fără glas și fără să-și amintească pe unde au umblat, multă lume mi-a povestit.

Pe o cărare săpată într-o scurgere de lavă de la o erupție a vulcanului Hekla cineva mi-a spus « în noaptea de Anul Nou așează-te la o răscruce, stai nemișcată ca piatra și nu vorbi, indiferent ce se întâmplă. Vei vedea elfii adunându-se și cu priviri subțiri de gheață se vor mișca în jurul tău pe picioarele lor străvezii, vor apărea și vor dispărea ca un abur ». Un vânt rece mi-a atins vârfurile degetelor și m-am uitat repede în jur: doar cratere și munți roșii de riolită, văi și câmpuri de cenușă și lacuri de un albastru profund.

Altcineva mi-a spus « la solstițiul de vară sa ajungi la vulcanul Askya și să lași elfii să-ți facă daruri. Să nu-ți fie teamă, mi-a zis, chiar dacă în jurul tău e doar un câmp infinit de lavă. Apropie-te de craterul Viti, vei vedea în adâncuri un lac clocotitor, de un albastru turcoaz. Acolo elfii îți vor da ceva, dar să refuzi.»

Fusesem avertizată ca elfii ies din ascunzătorile lor atunci când cerurile dansează cu aurora boreală. Hazardul a facut sa vad vălurile aurorei în apropierea plajei de nisip negru de la Vik iar acum, după tot ce s-a întâmplat, cred ca erau în spatele rocilor de lavă și se uitau spre ceruri. Atunci am simțit doar o prezență subțire și o respirație pe care am confundat-o cu bătaia vântului. Nu am îndrăznit să-mi întorc privirile de la spectacolul aurorei și să mă uit în spate,

În a zecea zi a călătoriei mele în Islanda, când mă apropiam de Svartifoss, cascada în orga bazaltică de la Vatnajokull, am auzit o voce ascuțită, limpede, de fetiță, râsete stranii de copii și un clinchet de chei. M-am oprit brusc și niste degete subțiri de gheață m-au atins pe obraz.

Am privit împrejur : albastrul de cerneală al oceanului, albul zăpezilor eterne, verdele crud al mușchiului, negrul coloanelor de bazalt și galbenul unei roci vulcanice. Am auzit iar clinchetul de chei, atât de real și atât de aproape încât o secundă am crezut că vine din stânga mea, din spatele unor roci de lavă. Acea zi mi-a tulburat certitudinile fiindcă acolo, în natura nepământeană a Islandei, doar elfii au cheile.

*Text publicat în Revista Timpul Belgia sub titlul „Islanda. Natură nepământeană” (decembrie 2020).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Your email address will not be published.

*

code