Cuvinte călătoare (VIII). Ciocolată cu piper

PIPER

Suntem în palatul unui bogat neguțător medieval, într-o după-amiază aurie de toamnă venețiană cu miros de apă sărată și de migdale. De la fereastra palatului cu arhitectura gotică, vedem bazilica San Marco, impunătorul Palat al Dogilor, podurile ce se întind leneş şi somptuos peste Gran Canale, străzile înguste, pietruite, palatele măcinate de apă, gondolele luxoase în care se plimbă frumoase curtezane îmbracate în brocart și catifea.

Neguțătorul tocmai a primit vestea că i-a ajuns la Veneția o încărcătură cu mirodenii : în cala vaporului se află săculeți cu scorțișoară, piper roșu, piper negru, păstăi de vanilie, cardamom, cuișoare, nucă de Muscat, anason stelat, ghimbir. Știu ce am de făcut, își spuse sorbind din cupa argintie cu vin dulce de Toscana. Opresc pentru mine câte puțin din toate mirodeniile și trimit restul la Londra, pe unul dintre vapoarele venețiene rapide. Ultima oară mi-au cerut negustorii englezi și olandezi pietre de Murano și oglinzi, să pun să le încarce în cala vaporului. De la Londra mă întorc cu o încărcătură de cositor; după alte câteva luni trimit cositorul la Alexandria; la Alexandria, încarc bumbac și mirodenii, cu destinaţia Veneţia. Până mă întorc în splendida Cetate Serenissimă vor trece aproape doi ani…

De unde vine « piperul », cuvânt cu origine îndepărtată și mirodenie cu gust proaspăt și puternic ?

Originar din sud-vestul Indiei, unde în sanskrită era numit « pippari », el devine foarte repede  « peperi » în greacă și, fiind un cuvânt comercial, este transmis latinei sub forma « piper », de unde l-au moștenit toate limbile romanice. Cu excepția românei. Româna l-a împrumutat din neogreacă („piperi”) și/sau dintr-o limbă slavă.                                                               

CIOCOLATĂ

Cuvântul spaniol « chocolate » are la bază cuvântul « chocolatl » din nahuatl, limba aztecilor (vechii locuitori ai Mexicului actual, care cultivau cacao pentru băut), cuvânt ce desemna o băutură din cacao. Dacă mergem mai departe, descoperim că în limba aztecilor « xocolatl » însemna « apă amară » (« atl » – apă,  « xocol »- amar).  Aztecii beau o licoare din boabele pisate, rece, garnisită cu vin si ardei iute… nici vorbă de gustul dulce, seducător.  

Ciocolata a fost descoperită și adusă în Europa prin 1500. În timp ce cucereau Mexicul, conchistadorii au văzut că popoarele aztece foloseau boabele de cacao pentru o bautură regală, denumita “xocolatl” și au adus în Spania acest lichid. Xocolatl a devenit în curând cunoscutã sub numele de “chocolat”.  Spaniolii au purtat mai departe în istorie ideea ciocolatei lichide și au îmbunătățit-o, adăugând diverse arome și descoperind noi ingrediente precum vanilia și scorțișoara.             

Când infanta Maria Tereza a Spaniei a ajuns la curtea Franței în 1660 după ce s-a căsătorit cu regele Ludovic al XIV-lea, ea a adus într-un cufăraș delicat sculptat câteva ingrediente pentru o băutură nouă și seducătoare : boabe de cacao prăjite și măcinate, zahăr, vanilie și scorțișoară. 

Servită în căni de porțelan cu marginile aurii și cu păsări măiestre, frunze și flori pictate, băută în saloane somptuoase cu ferestrele deschise spre Mediterana sau spre grădini de portocali, ciocolata caldă intra timid în cercurile aristocratice europene.

ZAHĂR

Într-o dimineață luminoasă a anului 1175, într-un port la Marea Mediterană, pe când se pregăteau să descarce din cala unui vapor niște săculeți cu mirodenii, doi negustori francezi împrumută de la  niște marinari italieni cuvântul « zucchero”. Italienii îl luaseră pe „al-sukkar” de la arabi care, buni navigatori, călătoriseră la indieni să-l găsească acolo pe „çârkara” (cuvânt vechi care înseamnă „bob”). Cum lucrurile bune călătoresc repede, europenii au descoperit atunci un produs nou venit tocmai din India: zahărul. Povestea mai spune că arabii introduseseră trestia de zahăr în Egipt și de acolo au adus-o în Sicilia și în Andaluzia, până în grădina unde, la fiecare apus de soare, arhitectul se lăsa răsfățat de umbra portocalilor.                                                     

Dar să mergem pe urma cuvântului care intrase în Europa pe două căi. Dacă o luăm pe calea bătută de marinarii italieni, descoperim că „zukkero” ne-a dat pe  „Zucker” în germană, „sucre” în franceză și „suiker” în neerlandeză.  Dacă mergem pe coasta andaluză, vedem că „sukkar” precedat de articolul „al” ne-a dat spaniolul „azucar” și pe vecinul său portughez „açucar”.                                                                       Iar zahărul românesc ? Este împrumutat, se pare, din neogreacă (« zahari ») deşi există unele opinii care indică o provenienţă din limba bulgară (« zahar »).

Bibliografie :

Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create, Ed. Humanitas, 2010

Marie Treps, Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs, Ed. Sorbiers, 2007;

Dictionnaire historique de la langue française, Alain Rey, Dictionnaires Le Robert, 2019

Jaques le Goff, Negustorii și bancherii în Evul Mediu, Editura Meridiane, 1994.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Your email address will not be published.

*

code