Cuvinte călătoare (IV). Cuvinte și delicatese

PRALÍNĂ, praline, s. f. Bomboană cu învelișul de ciocolată sau de zahăr și cu miezul de migdală sau de nucă (fr. praline).

Cuvântul „pralină” a intrat în limba română din limba franceză iar în limba franceză l-a adus… bucătarul contelui francez César de Plessis-Praslin.

Iată-ne la Montargis, nu departe de Orléans, în anul 1636, la castelul contelui César de Plessis-Praslin (1598-1675). Să ne imaginăm cum era atunci viața la castel : rochiile din catifea roșie împodobite cu pietre prețioase, tunicile brodate cu pietre rubinii, festinurile sofisticate, mirosul dulce al prăjiturilor, al merelor caramelizate, al fructelor glasate, clinchetul ustensilelor de porțelan…

Clément Jaluzot, bucătarul-șef, orchestrează baletul acesta grațios și aromat. Cineva a povestit într-o seară târzie de vară că într-o zi bucătarul a scăpat din neatenție o migdală în caramel și i-a plăcut culoarea de miere caldă a noii bomboane. A gustat-o și s-a îndrăgostit pentru totdeauna de amestecul de gusturi, nemaiîntâlnit până atunci, dintre zahărul caramelizat, cu filamente asemenea unor țurțuri subțiri ca acele și migdala amăruie.

Când a gustat și contele, acesta i-ar fi spus bucătarului, cu un zâmbet în colțul gurii și cu ochii strălucitori: « La următoarea petrecere de la castel fiecare invitată va primi într-o cutie frumos ornată cu perle câteva astfel de … bomboane ».

Numele « praline », scris la început « prasline » a fost dat astfel în amintirea bomboanelor oferite de conte invitatelor sale.

CROASÁNT, croasanți, s. m. Produs de patiserie, din aluat fraged, în formă de semilună, cu diverse umpluturi (fr. croissant)

Cuvântul „croasant” a intrat în limba română din limba franceză (unde « croissant”» înseamnă « semilună ») și este adevărat că de fiecare dată când îl auzim ne gândim la un mic dejun  într-o cafenea elegantă din Paris, pe malurile Senei…

***

Totuşi, acest corn nu are o origine franceză.

Una dintre legendele gastronomice istoriseşte cum croasantul ar fi apărut prima oară în cuptoarele brutarilor din Viena, în 1683, când otomanii asediau oraşul de pe malul Dunării. Pentru a ajunge tocmai în inima orașului, turcii au săpat tuneluri. Un brutar vienez, Adam Spiel, ce se trezise în zorii zilei, a auzit zgomotele și a dat alarma. Asaltul turcilor a fost  respins și orașul salvat. Pentru a imortaliza această victorie, brutarii Vienei au făcut primul « Hörnchen » („cornuleț”, în germană) a cărui formă amintește de semilună – simbolul drapelului otoman.          

Astfel a apărut croasantul a cărui istorie este într-adevăr legată de istoria turcilor. Dar care este legătura cu Parisul ? Primele referiri în scris despre croasant apar în Franţa de-abia în anul 1853, în Des substances alimentaires, la secţiunea „pâini de lux”. De altfel, se spune că la micul dejun, Maria Antoaneta de Austria mânca și un „croissant” („un soi de pâine pe care obişnuia să o consume în copilărie, la Viena”, după spusele unei servitoare).

MANDARÍNĂ, mandarine, s. f. Fructul mandarinului, asemănător cu portocala, dar mai mic decât aceasta, cu coaja portocalie mai subțire și cu miezul mai dulce. (fr. mandarine).

Cuvintele mandarină și clementină au intrat în limba română din limba franceză. Interesul pentru aceste cuvinte crește dacă mergem pe urma etimonului francez.  

« Mandarine » era un adjectiv care desemna o nuanță de portocaliu. Se presupune că era culoarea tunicilor mandarinilor, funcționari din China feudală, numiți astfel de europeni la sfârșitul secolului al XVI-lea. Numele mandarinilor vine din portughezul „mandarim” care vine din „mantari”, cuvânt care înseamnă « ministru de stat » în limba popoarelor de pe insula Sumatra.

Iar acești funcționari chinezi purtau niște frumoase tunici portocalii. Occidentalii căutau un nume pentru culoarea care făcea senzație în vara anului 1798 și au căzut de acord să folosească un portocaliu destul de … mandarin.

Undeva între Asia și Europa, pe un vapor, niște negustori care se pregăteau să vândă mandarine și portocale amare au transformat adjectivul în substantiv și și-au spus unul altuia : «De-acum mandarina are un nume ! »

CLEMENTÍNĂ, clementine, s.f. Fruct citric, hibrid dintre mandarină și portocala amară, având coaja roșie, lucioasă, cu aromă intensă și miez dulce. Din fr. clémentine.

Suntem în 1902, în orașul Oran în Algeria, în livada de citrice a unui orfelinat iar mandarinul și portocalul amar sunt plini de flori. Într-o dimineața luminoasă călugărul Clément a văzut că între acești copaci fructiferi crescuse un arbust care nu părea să fie nici mandarin nici portocal amar, ci un pic din fiecare. Călugărul Clément, mai spune povestea, își dorise dintotdeauna să obțină un nou fruct și iată că reușise.

Cuvâtul „clementină” este deci un cuvânt derivat de la numele călugărului Clément, adăugându-se sufixul -ină, după exemplul mandarinei.

Bibliografie :

Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Ed. Meronia, 2009 ;

Marie Treps, “Les mots oiseaux. Abécédaire des mots français venus d’ailleurs”, Ed. Sorbiers, 2007;

Dictionnaire historique de la langue française, Alain Rey, Le Robert, 2011.

*Textul a fost publicat în publicația on-line Rombel Cultural. Romani in Belgia (aprilie 2021)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Your email address will not be published.

*

code