Croația. Insulele Infernale

În ultima zi de vacanță în Croația am închiriat un vaporaș și am urcat într-un carusel de imagini si senzații : albastrul turcoaz al Adriaticei, culoarea de miere a soarelui, movul câmpurilor de lavandă, mirosul tufelor de mentă, cimbrișor și rozmarin, gustul sărat al mării… 

Ne-am oprit să mâncăm la Fisherman’s House, o tavernă de pe una dintre micile Insule Infernale pe care croații le numesc insulele Paklinski. Am legat vaporașul de un ponton, am coborât și am luat-o încet pe cărarea ce ducea la portița deasupra căreia atârna firma de tablă a lui Fisherman, de un alb murdar, cu margini ruginite și litere decolorate.

Taverna era amenajată într-o grădină superbă unde umbra măslinilor, a lămâilor și a portocalilor te învăluia într-o răcoare parfumată. Căzuseră portocale coapte și se rostogoliseră prin iarbă, pe bănci, pe scaune. Pe mese tronau sfeșnice cu lumânări pe jumătate arse iar într-un colț al grădinii cineva pusese un șemineu în care mi s-a părut că văd pisici împăiate, petale împrăștiate și capete uscate de pește cu ochi mici, albi. În dreapta grădinii se afla o casă cu etaj, fără perdele la ferestrele larg deschise. Am întrezărit o siluetă de fum trecând repede dintr-o cameră în alta. S-a oprit deodată, a deschis oftând un dulap vechi, închis la culoare, a luat ceva, a stins lumina și a pierit în casă.

Când ne-am așezat la masa de lângă șemineu am simțit o răsuflare caldă în ceafă și m-am uitat iute peste umăr. Nimeni. Ne-a văzut o fată cu pantofi verzi și ne-a întrebat melancolic dacă vrem să mâncăm pește. Da, vrem pește la grătar cu legume. A plecat în spatele casei fără să spună nimic. A trecut pe lângă noi o altă fată, subțire ca un aer de vară și cu un fir de lavandă prins în păr, a tresărit de parcă și-ar fi amintit de ceva, s-a întors din drum și ne-a întrebat cu o voce stinsă ce vrem să mâncăm. Pește, am zis în șoaptă, dar am comandat deja. Mi-a zâmbit trist și cu pași rapizi a dispărut în spatele casei. Nu după mult timp, fata cu pantofi verzi ne-a adus peștele cu legume și am început să mâncăm uitându-ne când spre ferestrele de la etaj, când în stânga spre șemineul cu animale împăiate și petale arse, când spre portiță.

Din casă a ieșit un bărbat foarte înalt, cu o expresie fericită întipărită pe față, a trecut repede prin fața noastră și s-a făcut nevăzut în spatele casei. Apucasem să văd doar că avea un buchețel de flori de lavandă și un plic. La puțin timp, a împins portița un bătrân mic de statură care purta o vestă din catifea cărămizie, i-a spus ceva fetei cu pantofi verzi și a dispărut și el în spatele casei. De lângă un portocal s-a ridicat scuturându-se un câine imens, cu ochi aproape galbeni. Nu îl văzusem până atunci. L-a strigat din spatele casei o voce răgușită și s-a îndepărtat dând plictisit din coadă.

Am simțit că cineva se uită la noi. Fata cu pantofi verzi văzuse că am terminat de mâncat și ne-a întrebat dacă vrem șerbet de mentă. Nu, nu vrem, am zis, vrem doar să plătim și să plecăm. Când să ieșim pe portiță, m-a înfiorat un gând și m-am întors. M-am dus în spatele casei. Câțiva măslini, niște cactuși și trei agave uriașe ascundeau o alee ce șerpuia printre tufele de cimbrișor și se pierdea în mare. 

Text publicat în Revista Timpul Belgia (noiembrie 2020).

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.