Croația. Insulele Infernale

În ultima zi de vacanță în Croația am închiriat un vaporaș și am urcat într-un carusel de imagini si senzații : albastrul turcoaz al Adriaticei, culoarea de miere a soarelui, movul câmpurilor de lavandă, mirosul tufelor de mentă, cimbrișor și rozmarin, gustul sărat al mării… 

Ne-am oprit să mâncăm la Fisherman’s House, o tavernă de pe una dintre micile Insule Infernale pe care croații le numesc insulele Paklinski. Am legat vaporașul de un ponton, am coborât și am luat-o încet pe cărarea ce ducea la portița deasupra căreia atârna firma de tablă a lui Fisherman, de un alb murdar, cu margini ruginite și litere decolorate.

Taverna era amenajată într-o grădină superbă unde umbra măslinilor, a lămâilor și a portocalilor te învăluia într-o răcoare parfumată. Căzuseră portocale coapte și se rostogoliseră prin iarbă, pe bănci, pe scaune. Pe mese tronau sfeșnice cu lumânări pe jumătate arse iar într-un colț al grădinii cineva pusese un șemineu în care mi s-a părut că văd pisici împăiate, petale împrăștiate și capete uscate de pește cu ochi mici, albi. În dreapta grădinii se afla o casă cu etaj, fără perdele la ferestrele larg deschise. Am întrezărit o siluetă de fum trecând repede dintr-o cameră în alta. S-a oprit deodată, a deschis oftând un dulap vechi, închis la culoare, a luat ceva, a stins lumina și a pierit în casă.

Când ne-am așezat la masa de lângă șemineu am simțit o răsuflare caldă în ceafă și m-am uitat iute peste umăr. Nimeni. Ne-a văzut o fată cu pantofi verzi și ne-a întrebat melancolic dacă vrem să mâncăm pește. Da, vrem pește la grătar cu legume. A plecat în spatele casei fără să spună nimic. A trecut pe lângă noi o altă fată, subțire ca un aer de vară și cu un fir de lavandă prins în păr, a tresărit de parcă și-ar fi amintit de ceva, s-a întors din drum și ne-a întrebat cu o voce stinsă ce vrem să mâncăm. Pește, am zis în șoaptă, dar am comandat deja. Mi-a zâmbit trist și cu pași rapizi a dispărut în spatele casei. Nu după mult timp, fata cu pantofi verzi ne-a adus peștele cu legume și am început să mâncăm uitându-ne când spre ferestrele de la etaj, când în stânga spre șemineul cu animale împăiate și petale arse, când spre portiță.

Din casă a ieșit un bărbat foarte înalt, cu o expresie fericită întipărită pe față, a trecut repede prin fața noastră și s-a făcut nevăzut în spatele casei. Apucasem să văd doar că avea un buchețel de flori de lavandă și un plic. La puțin timp, a împins portița un bătrân mic de statură care purta o vestă din catifea cărămizie, i-a spus ceva fetei cu pantofi verzi și a dispărut și el în spatele casei. De lângă un portocal s-a ridicat scuturându-se un câine imens, cu ochi aproape galbeni. Nu îl văzusem până atunci. L-a strigat din spatele casei o voce răgușită și s-a îndepărtat dând plictisit din coadă.

Am simțit că cineva se uită la noi. Fata cu pantofi verzi văzuse că am terminat de mâncat și ne-a întrebat dacă vrem șerbet de mentă. Nu, nu vrem, am zis, vrem doar să plătim și să plecăm. Când să ieșim pe portiță, m-a înfiorat un gând și m-am întors. M-am dus în spatele casei. Câțiva măslini, niște cactuși și trei agave uriașe ascundeau o alee ce șerpuia printre tufele de cimbrișor și se pierdea în mare. 

Text publicat în Revista Timpul Belgia (noiembrie 2020).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Your email address will not be published.

*

code